Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for august 2017

 

 

În privința voluntariatului, anul 2016 mi-a adus bucuria de a coordona un atelier handmade la ASCOR, filiala Iași,  unde am învățat tineri de vârste diferite(de la liceu la facultate) să creeze figurine din mărgele și sârmă modelatoare.

Despre cel dintâi atelier, desfășurat chiar când îl prăznuim pe Sf. Nectarie, am scris deja în articolul Primul atelier handmade al toamnei și oaspetele său de seamă. Povesteam acolo ceva ce avea să devină un ritual, și anume venirea mai devreme cu o oră pentru a mă bucura de priveliștea sălii T28 și pentru a mă pregăti sufletește de activitatea ce urma.

De-a lungul unui an au ieșit din mâinile noastre figurine specifice Crăciunului, dar și pinguini, papagali, iepurași, semne de carte ori steluțe.

Datorită raportului săptămânal de activitate pe care trebuia să-l trimit coordonatorului voluntarilor, mi-au rămas ca amintire câteva gânduri de-ale participanților despre atelier. Reproduc aici câteva dintre ele:

D.B.:

Aștept cu nerăbdare fiecare miercuri, gândindu-mă că voi merge la atelierul de creație. Aici este un loc liniștit în care mă întâlnesc cu oameni de la care am ce învăța. Ora pe care o petrec aici mă ajută să devin o persoană mai calmă, deoarece lucrăm minuțios și mă relaxează acest lucru. Acest atelier a fost o binecuvântare în viața mea și pentru asta îi mulțumesc din suflet Roxanei.

A.Z.:

Atelierul handmade ar putea fi numit și terapia handmade! Ora de creativitate este necesară în viața fiecărui om ce iubește frumosul. Nu poate promova decât bucuria libertătii în alegerea îmbinării culorilor, a învățării lucrului în detaliu și, mai mult decât atât, încurajarea omului până la urmă de a începe și de a finaliza o idee gândită! Este o oră în care poți deveni mai inspirat, mai iubitor de frumos și creație!

 M.B.:

A fost primul atelier la care am venit și e o activitate relaxantă. Am învățat să fac peștișori din mărgele. Este, într-adevăr, ușor. M-a făcut să-mi sting dorul după vremurile în care făceam handmade. Roxana a avut răbdare să-mi explice. Cu siguranță voi mai veni de acum înainte.

 Astăzi am făcut un iepuraș. Am încurcat cam mult sârmele, iar Roxana a tot trebuit să le descâlcească. Mă bucur că e răbdătoare și sper ca atelierul acesta să se dezvolte cât mai mult, să venim mai mulți și să facem și alte lucruri la fel de frumoase.

 C.H. :

Acest atelier mi se pare foarte frumos și am cu ce să îmi ocup timpul. E frumos aici că învățăm să facem diferite obiecte din mărgele. Eu fiind pasionat de handmade, m-am decis să particip la aceste ateliere. Mă gândesc să  fac și acasă obiecte din mărgele. Aș face o bisericuță din mărgele, oricât de mult ar dura, aș încerca să fac niște obiecte noi. Ar fi frumos să dureze vreo două ore acest atelier.

 Acum, la un an după ce am încheiat acest tip de voluntariat, realizez că nu a contat atât de mult activitatea în sine, cât legăturile stabilite cu tinerii participanți și timpul de calitate petrecut împreună, precum și faptul că mergeam ceva mai des la Mitropolie decât de obicei, pentru a-i cere Domnului să mă ajute să gestionez bine emoțiile în cadrul atelierului.

Ceea ce-mi doream de la învățăceii mei s-a și întâmplat deja, să ducă mai departe meșteșugul învățat de la mine. O participantă, care între timp mi-a devenit prietenă, a învățat-o pe colega ei de apartament cum să realizeze steluțe. Nădăjduiesc ca peste ani, când acești tineri vor avea familia lor, să-și învețe propriii copii cele aflate de la mine.

Cu o parte dintre participanți mai păstrez legătura. I.A. îmi trimite adesea sms-uri duvohnicești. Ne-am întâlnit recent pentru o repetiție înainte de premieră, pe când mă pregăteam vara asta de atelierul Creaturi fantastice în artă dedicat copiilor. A.Z. m-a însoțit la conferința Dragostea povestită copiilor, susținută de psihoterapeutul Ana Armanu. Tot ea e cea care a scos la iveală o parte amuzantă din mine care se manifestă destul de rar. M.B. a preluat atelierul handmade în 2017 și din profa ei i-am devenit învățăcel.

Ca voluntar ASCOR am avut și șansa unui Seminar de formare, intitulat Cărțile care ne-au făcut oameni, unde au fost invitați domnul lector universitar doctor Puiu Ioniţă şi Părintele Nicodim Petre. Ambii invitați ne-au transpus într-o altă realitate, cea a lecturilor lor de suflet. La acea vreme citisem doar Pelerinul rus recomandat de domnul profesor, între timp m-am îmbogățit cu lectura unei alte cărți pomenite de domnia sa, Laur, de Evgheni Vodolazkin, și intenționez să-i citesc și lucrarea de doctorat, Poezie mistică românească. La rândul său, Părintele, după ce a făcut o trecere în revistă a lecturilor care i-au marcat copilăria- Singur pe lume, Misterele Parisului ori Cireșarii, ne-a recomandat să ne intre în pori Noul Testament.

Astfel, plecând de la Înșir-te mărgărite de la atelierul meu, unde am împărtășit un meșteșug unor tineri, am ajuns la lecturile esențiale ale oricărui creștin și în asta cred eu, constă marele câștig al voluntariatului pe care l-am desfășurat la ASCOR în 2016. 🙂

 

Reclame

Read Full Post »

 

 

Prima parte

Astăzi și în zilele ce vor urma vă voi povesti despre experiența mea de voluntar, ce se întinde pe parcursul a șase ani.

În tot acest timp am făcut mai multe tipuri de voluntariat, de la cel realizat la un after-school, cu copii de clasele I-IV, la cel în care am fost ghid turistic și reporter la o agenție de turism, urmat de un an în care am coordonat un atelier handmade la ASCOR și până la cel din prezent, în care predau artă unor copii de la un centru de cartier.

Indiferent cât de diferite au fost activitățile din toți acești ani, toate au un numitor comun: mi-au umplut viața de povești și mi-au dat un sens.

Cum am început viața de voluntar am mai povestit. În urma unei decepții, o prietenă foarte dragă mi-a sugerat să urmez această cale, pentru a-mi muta gândurile dinspre sine către ceilalți.

La vremea aceea nu înțelegeam rostul unei asemenea preocupări, dar m-am dus la o organizație non-guvernamentală, spunând, mai mult cu gura altuia,  că vreau să fac voluntariat.

 Prima experiență: voluntar la un after-school timp de trei ani și jumătate

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era pe sfârșite și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Habar n-aveam cum o să fac asta, în facultate, din cauza timidității excesive nu făcusem modulul pedagogic, deci nu aveam nici măcar pregătirea necesară pentru a instrui copiii. Pedagogii mi se păreau niște oameni la fel de curajoși ca actorii prin faptul că făceau față expunerii în fața unui public.

De la ONG m-am dus la after-school cu inima cât un purice cu gândul să-i învăț pe copii engleză. Dar cum?

Răspunsul mi-a venit în mod minunat la scurt timp privind  filmul Discursul regelui, despre regele George al VI-lea și logopedul său. Am primit, prin intermediul acelui film, o lecție de logopedie gratis și o sugestie: să rostesc cuvintele rar, cu pauze între ele.

Filmul mi-a dat curaj, mi-am spus că dacă o persoană cu dificultăți serioase de vorbire e capabilă să țină un discurs, eu, care nu sunt decât doar timidă, voi reuși cu siguranță.

Nu-mi amintesc de la prima lecție cu copiii decât că m-am rugat tot drumul spre ei făcând și exerciții de respirație și că m-au primit foarte bine.

Schimbarea

Treptat,  experiența de voluntar a început să-mi modeleze interiorul, începeam să-mi ies din egocentrismul caracteristic de până atunci, să nu mai raportez totul la mine și să nu-mi mai fie indiferenți ceilalți. Pe măsura interacțiunii cu micuții dobândeam treptat conștiința implicării sociale, fapt care nu mă preocupase niciodată înainte de a fi voluntar.

Dobândeam noi valori, începuse să nu mă mai intereseze achiziționarea hainelor elegante, investeam suma modestă pe care o aveam ca salariu în cărți, rechizite și jucării pe care le ofeream copiilor ca premii la concursuri.

Simpla interacțiune cu copiii ramifica ideile într-un mod care nu putea fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmpla când copilul interior întâlnea ceilalți copii depășea chiar și imaginația. Mergeam pe principiul că trebuie să fiu ca un magician: să nu știi niciodată ce scot din joben, să-i  surprind mereu pe copii.

În cei trei ani și jumătate am făcut cu copiii engleză, jocuri de cunoaștere, un atelier handmade, gramatică distractivă, am ținut împreună un jurnal de amintiri frumoase, am creat un blog dedicat copiilor, am finanțat câteva campanii umanitare din propriul salariu de part-timer, dar și ajutată de prieteni inimoși.

Însă ceea ce se petrecea la after-school nu se rezuma doar la predarea unor informații, ci și la crearea unor legături afective puternice între ei și mine, nu de puține ori mă strângeau atât de tare în brațe încât mi se tăia respirația.

Ne și amuzam, îmi amintesc că o fetiță, când a văzut o poză cu motanul meu m-a rugat să facem schimb de motani. Cu altă ocazie, când le vorbeam despre mărul de proporții gigantice din lucrarea lui Magritte Camera interogatoriului o fetiță a exclamat că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg ne-a spus că el l-ar mânca în patru secunde.

Umorul lor, adesea involuntar, îl declanșa pe al meu. Într-o zi ploioasă, ca să nu-mi stric pantofi bej am găsit o soluție în ton cu spiritul ludic al locului: am împrumutat șlapii de interior ai unui băiețel și am mers cu ei prin oraș fără să-mi pese de părerile trecătorilor.

Aș putea scrie la nesfârșit despre cei trei ani și jumătate petrecuți alături de ei, în care nu știu cine pe cine a învățat mai mult.

Voi încheia totuși cu răspunsul pe care l-a dat o fetiță când am întrebat-o care a fost bucuria ei cea mai mare bucurie: cea mai mare bucurie a fost când mi-am făcut permisul la bibliotecă. Eram așa de speriată, dar tot l-am făcut.

Iată o lecție de viață din care noi, ca adulți avem atât de mult de învățat.

( Mulțumesc doamnei învățătoare Cristina Daraban că m-a găzduit la orele domniei sale și că mi-a dat libertate deplină la activitățile cu cei mici.)

Read Full Post »

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Citat-Henry-Ford

Read Full Post »

 

Nu, prima parte a titlului nu se referă la vreo realitate distopică înrudită ca temă cu Fahrenheit 451, cu diferența că în loc de a fi arse, cărțile ar putea fi aruncate în tomberoane.

Se referă la o situație care mi s-a întâmplat pe când lucram la o multinațională, unde angajații au primit la începutul anului calendare cu o serie de citate inspiraționale, ca să folosesc un termen la modă. Acestea aparțineau unor minți strălucite ca Leonardo da Vinci, G.B.Shaw sau Arthur Conan Doyle.

Pentru că am fost angajată în plină vară, nu am primit un astfel de calendar, motiv pentru care tânjeam după ele când le vedeam pe birourile colegilor mei.

Aceleași citate se regăseau pe afișe mari care împodobeau pereții firmei și nu de puține ori mă așezam în preajma lor și le citeam, dintr-o nevoie de primenire într-un mediu pe care-l resimțeam deosebit de toxic.

La sfârșitul anului, când calendarele nu-și mai aveau nicio utilitate, a început un exod al acestora către pubele, fapt care m-a făcut să urlu în sinea mea: „ gândurile omenirii, aruncate la gunoi!!!”

Gestul care a urmat e probabil previzibil, m-am dus la coș și am recuperat un astfel de calendar, nu doar din dorința de a-l avea, dar și pentru că vedeam în asta o recuperare simbolică a „gândurilor omenirii”, chiar și a numai  douăsprezece dintre ele.

Într-o altă împrejurare, când am mers la un xerox și am vrut să scot la imprimantă o lucrare de-a lui Tonitza, un angajat a mototolit într-o secundă reproducerea nereușită a unui tablou și pictura respectivă a avut aceeași  soartă cu a calendarelor. Simțul meu estetic, foarte rănit, a rămas pur și simplu paralizat la un asemenea gest. Mi-am revenit abia acasă, când i-am povestit mamei întâmplarea și ea a privit lucrurile din perspectiva angajatului pragmatic, care nu are timp de fior artistic la serviciu.

Acum câteva zile, Ieromonahul Savatie Baștovoi a scris niște rânduri sensibile despre o frunză care a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic și care în mod „normal” ar fi trebuit sacrificată. Iată cuvintele Sfinției Sale:

Am o problemă cu o frunză. V-am mai povestit de ea. Cred că ar trebui să-i dau un nume, dacă nu l-o fi având. Este pentru prima dată când am o problemă de conștiință atât de vie cu o frunză. Probabil și pentru că e vedetă. Mai întâi că a răsărit pe un zid (până aici nu e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi, că a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic. Apoi, că nu a pus nimeni un petroi sau găleata peste ea. Și tot așa. Acum mă incomodează la treabă și mă prind că o păzesc. Am rugat-o frumos să se usuce singură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă-te, draga mea în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te strivesc, că am de făcut fereastra și trebuie să pun și pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l-ai împlinit: aici va fi jertfelnic. Oricum, florile mor, se usucă la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și pentru îndârjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred că nu te voi uita niciodată.

Textul Sfinției Sale a reactivat în mintea și inima mea cele două întâmplări despre care v-am povestit și mă întrebam acum care va fi soarta bietei frunze.

În ziua următoare am primit răspunsul: frunza era pusă într-un ghiveci, căci Părintele a avut grijă să-i ofere un loc pe care ea să-l poată numi acasă.

fru

Read Full Post »

 

Azi îi întâlnesc pe copii în pauză, chiar după ce au terminat un atelier de muzică.

Se manifestă foarte liber, D. își prinde un balon cu un șnur de cap și se autodeclară Prințesa-Balon, apoi joacă toți Marroco, joc care-mi amintește de propria copilărie, și când se plictisesc de el trec la Darts. D. mă include în jocul lor, îmi prinde balonul de cap cu șnurul și îmi cedează titlul de Prințesa-Balon. Dacă e să mă uit la numărul de kilograme chiar mi se potrivește titlul. :))

Începem atelierul dedicat lui Tonitza și îi intreb ce naționalitate cred ei că are pictorul: italiană, spaniolă sau franceză răspund ei și sunt mirați să afle că e „de-al nostru.”

Când le dezvălui că Tonitza a fost ilustratorul cărții Fram, ursul polar, unul dintre băieți, E., ne povestește că a văzut  piesa, filmul și a citit și cartea. Eu recunosc că am un mare minus la capitolul ăsta pe care-l voi transforma într-un plus într-o bună zi.

Le vorbesc și de scenele biblice pictate de Tonitza la Durău, unde artistul a realizat picturi în ceară printr-o tehnică inedită pentru România pe atunci: a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte, iar după mai multe luni a trecut la pictura propriu zisă. Așa se explică transparența lucrărilor, pentru că în spatele picturii se află ceară.

Nu pot aduce în discuție sfinții artistului fără să amintesc de ochii lor de copii și astfel fac trecerea către portretele de copii realizate de acesta pentru care Tonitza a fost supranumit  pictorul copiilor și al copilăriei.

Le arăt că, exceptând tabloul Katiușa Lipoveanca, în care se vede clar și albul ochilor, în cazul celorlalte portrete de copii ochii sunt reprezentați doar ca niște pete negre.

De asemenea, pictorul și-a mai exprimat dorința de a picta: ochii triști ai copiilor de turci din Dobrogea. Le arăt portretul Cap de copil cu fes, în care modelul e reprezentat cu ochi înguști și cursanții mei își îngustează ochii la unison, imitându-i pe cei din tablou.

Când trec la portretele de femei, copiii constată cu mirare că ochii acestora arată ca în realitate. Sunt impresionați de un tablou, Portret de fată, pentru că modelul din tablou pare să te fixeze cu privirea din orice unghi ai privi.

De la activitatea de portretist a lui Nicolae, cum îi spun copiii, trec la activitatea sa de peisagist și le arăt celor mici picturi de pe plaiul dobrogean, cu Mangalia, Constanța și Balcicul de altădată. Când află că Balcicul era pe vremuri reședința de vară a Reginei Maria, unul dintre copii mă întreabă unde a mai locuit regina. Aici sunt descoperită, mă uit spre domnul director care mă salvează pomenind de Castelul Pelișor de  la Sinaia.

Închei prezentarea operei lui Tonitza cu câteva tablouri cu flori, spunându-le copiilor că nu toate sunt ușor de identificat deoarece el și-a pictat propriile trăiri în legătură cu florile și a fost mai puțin interesat de redarea lor realistă.

La sfârșit îi “chinui” un pic pe copii, rugându-i să scrie pe o foaie ce au reținut din toată prezentarea mea. Iată răspunsurile lor:

R.E.. „ Nicolae Tonitza a pictat chipuri de copil, portrete, tătăroaice cu copil în spate, flori și toate portretele pe care le-a făcut Nicolae Tonitza aveau ochi de copil. Unele aveau și alb pe lângă pupile, dar doar chipuri de femeie. A mai pictat și la Mănăstirea Durău. ”

R.A.: „Nicolae Tonitza a fost un pictor care picta chipuri de copii și de femei. Mai picta flori nu cum arată ele, ci cum le vede el. El practic picta portrete, flori și chiar și-a făcut și un autoportret. El când era mic picta pe ușă, pe dușumea și pe fața de masă. Mie personal mi-a plăcut la această oră de doamna care a prezentat despre acest pictor român și faptul cum ne-a povestit.”

C.D. „ Pe pictor îl chema Nicolae. El picta flori și chipuri de oameni. Nicolae desena ochii copiilor doar ca niște puncte negre, în afară de o fetiță.

Pentru astfel de momente merită să fii voluntar, când îl vezi pe pictorul copiilor chiar prin ochi de copil.

Inspirat de: https://doxologia.ro/documentar/pictura-lui-tonitza-salvat-biserica-manastirii-durau

21032684_10210108582817074_4520332108717848562_n

Read Full Post »

Nimănui, spun eu descurajată, văzând că niciun copil nu a ajuns la atelierul meu de artă.

Când tocmai mă pregătesc de plecare vine o fetiță (D.) și odată cu ea îmi revine și mie buna dispoziție. Intru în vorbă cu ea și aflu că împărtășește pasiunea domnului director pentru acvarii cu pești, că îi plac Tom și Jerry și Garfield.

Cred că etapa asta de apropiere de copii e esențială, e important să intri în universul lor pentru a le vedea preferințele și abia după aceea să-i aduci treptat în universul tău. E o lecție pe care am învățat-o de la profesoara mea de istorie, doamna Lăcrămioara Iordăchescu, lăudat fie-i numele!

Astăzi aloc o oră lui Nicolae Tonitza și vom visa împreună privind portrete de copii și femei, peisaje dobrogene și flori.

Fetița venită la Centru e  inteligentă, nu pare deranjată de multitudinea mea de întrebări. Îi arăt un autoportret al lui Nicolae Tonitza și ea îmi spune că știe că artiștii își făceau portretele privindu-se în oglindă.

Când află că pictorul a ilustrat cartea lui Cezar Petrescu- Fram, ursul polar, îmi spune că a văzut piesa la teatru și că a citit cartea pe jumătate. 1-0 pentru ea, eu n-am citit cartea. Cel puțin nu încă.

În momentul următor îi vorbesc D. despre scenele biblice realizate de Tonitza la Durău și de felul în care acesta le-a românizat, pictând personajele în straie populare cu motive românești ca în scena din Nașterea Domnului în care păstorii au bundiță, ițari și opinci.

Când îi arăt portretele cu copii, fetița își dă seama singură de particularitatea ochilor, că sunt  reprezentați ca niște pete negre rotunde, și nu ca ochii din realitate. Nu pot trece mai departe fără să scriu aici citatul lui Tonitza despre copii: “Nu redam pe pânză decât emoția unui tată”, el îi urmărea pe cei mici la joacă, mâncând, dormind ori visând.

În ceea ce privește portretele de femei, copila observă chipul plecat al Călugăriței contrastând cu al celorlalte tinere, un chip care e aplecat spre cele veșnice.( Viața și opera lui Nicolae Tonitza.)

Îi prezint și activitatea de peisagist a pictorului, arătându-i peisaje din Balcic, Mangalia sau Constanța. Se pare că marea din picturile lui Tonitza e la concurență cu litoralul nostru real, căci unii copii de la Centru sunt plecați la mare.

 Îi arăt o fotografie cu reședința de vară a Reginei Maria, castelul de la Balcic, pe care domnul director l-a vizitat și despre care ne dă anumite detalii: că aici regina avea un tron de marmură pe care stătea când își aștepta iubitul și că turnul palatului e asemănător cu un minaret musulman. De la turnul palatului trec la cel al geamiei, căruia artistul i-a dedicat un tablou și la alte picturi care evocă Balcicul de altădată.

În această zonă Tonitza era atras de exotismul turcilor și al tătarilor, cărora le-a dedicat mai multe lucrări cum ar fi Turcoaica Demira sau Paznicul cimitirului. Moment foarte potrivit să-i dezvălui D. numele meu de familie, în ton cu locuitorii mahalalelor tătărăști pictate de artist.

Închei prezentarea cu o serie de flori realizate de pictor și o întreb pe D. ce a reținut din tot ce i-am povestit, iar ea îmi răspunde că lui Tonitza i-a plăcut marea și că ochii adulților erau pictați normal față de cei ai copiilor.

O întreb ce lucrări i-au plăcut cel mai mult și pentru că îmi răspunde că florile îi promit că data viitoare îi pregătesc o surpriză. Până atunci îi ofer în dar o pictură A4 cu un portret de fetiță.

Plec spre casă cu mulțumirea că am avut o elevă foarte receptivă la oră care face mai mult decât zece copii neatenți și dezinteresați.

20992607_10210059601712577_7029904280440975243_n

Read Full Post »

20840660_1616994415006981_6641187438823734633_n

Ca persoană, prețuiesc cel mai mult libertatea: de mișcare, de a fi, de a crede, de a visa.

Aș vrea să cred că sunt un om liber, dar nu este în totalitate așa. M, dublul meu mai bun, îmi spunea:” tu nu ești liberă, tu ai fragmente de libertate.”

E adevărat, de ceva vreme am pierdut unele frânturi de libertate. Am pierdut în special bucuria de a călători oriunde în lume, în țară sau în străinătate. Sunt cinci ani de când simt adunat praful pe pantofii mei mai mult ca oricând, să nu mai spun de suflet, care a început să aibă riduri.

Libertatea, așa cum o înțeleg  eu, se manifesta în special prin excursiile la care participam în țară și străinătate. Toate ieșirile din Iași au devenit, ca și oamenii dragi, fundația mea, părți din ființa mea.

Într-un colț al sufletului un loc însemnat îl are Marea, nu contează care, mare să fie. Apoi urmează minunile văzute în Europa, pentru care mă simt privilegiată că le-am vizitat. Adoram sentimentul acela că poți să te manifești liber, fie că asta înseamnă să te bălăcești printre niște jeturi de apă din Lyon sau să umbli  desculț prin grădina unui castel de pe Valea Loarei. Adoram acea libertate de a cutreiera fără griji felurite străzi și străduțe exotice pentru ochiul meu.

Această formă de libertate a dispărut din viața mea odată cu anumite probleme financiare. Însă nu acest lucru mă doare cel mai tare, ci acela că, în contextul politic actual a călători fără griji devine din ce în ce mai mult o utopie. Am văzut, invadate de moarte, acele locuri care alcătuiau bula mea de armonie și fericire: Parisul, de mai multe ori, și iată acum și Barcelona.

Când am văzut ceea ce se petrece în Franța și alte țări europene mă rugam egoist, măcar la Barcelona să nu se întâmple, căci nu voiam să asociez această minune de oraș cu atentate teroriste, ci cu frumusețea proiectelor lui Gaudí. Barcelona, pe care o alintam cu drag Barcelina, era pentru mine un fel de pe aicea nu se trece, aici nu se vor întâmpla nenorociri.

Într-un târziu, când am văzut că Barcelona nu are un alt regim decât alte orașe mi-am dat seama că vremea cutreierării fără griji a Europei a apus și odată cu ea s-a schimbat și statutul turistului, din privitor cu admirație al lumii, într-un călător pe al cărui pașaport poate să fie o ștampilă invizibilă care să-l conducă spre teroare și moarte.

Vremea călătoriilor tihnite s-a încheiat.  Peștii răpitori își pândesc prada.

 

Să ne rugăm, pentru o clipă, pentru cei care și-au pierdut viața în atentatele de la Barcelona și de pretutindeni!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Older Posts »