Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2017

writing-center

M-am născut cu un număr normal de degete, și la mâini, și la picioare. Numai că, pe măsură ce au trecut anii, mai precis în jurul vârstei de zece ani, mi s-a mai adăugat un „deget” la mâna dreaptă, de forma unui pix.

De atunci privesc instrumentul de scris ca pe o prelungire a mea, fără de care eu n-aș fi…eu, ci o persoană mult mai săracă în trăiri și gânduri.

Ce s-a întâmplat la zece ani? Am mers cu ai mei în vizită la o doamnă pictoriță a cărei fiică, de treisprezece ani, mi-a arătat ceva magic: jurnalul ei. Pe paginile mici, cât o palmă, albe cu margini albastre, A. consemna momente obișnuite din viața ei, din care eu îmi amintesc doar o propoziție: Tata mi-a adus un ceai.

Preocuparea pentru notarea întâmplărilor mai mult sau mai puțin banale m-a cucerit pe loc și, ajunsă acasă, maimuțica din mine a început propriul jurnal în care aveam să scriu cu consecvență ani întregi ceea ce mi se părea mie demn de notat.

Peste ani, când am citit acele jurnale aveam să mă amuz copios de umorul involuntar prezent pe aproape fiecare pagină.

Odată cu adolescența, pe lângă un jurnal în care mă adresam cântărețului preferat, am început să scriu și mici compuneri dedicate acestuia cu o disciplină care în prezent mi se pare demnă de invidiat.

A trecut și etapa asta și, ajunsă la facultate, m-am jenat de mediocritatea scrierilor respective și le-am făcut ferfeniță.

În prezent, nu aș mai putea avea o astfel de atitudine față de cele scrise. Uneori scriu cu văpăi, ca într-o transă, alteori totul nu e decât o apă chioară. Indiferent însă de calitatea lor, textele sunt părți din mine și dacă aș renunța la ele m-aș simți ciuntită sufletește.

În fond de ce tot scriu?

Scriu pentru a permanentiza clipe dragi.

Scriu pentru acele momente în care simt că-mi înflorește un cireș sub epidermă.

Scriu pentru copilul de odinioară, de cinci-șase ani, fascinat de litere, înainte de a ști ce sunt ele.

Scriu de dragul unui paradox: pentru a mă distanța un pic de oameni, pentru ca prin scris să mă apropii și mai mult de ei.

Din toate aceste motive, fiecare gând scrijelit e un prilej de sărbătoare, căci scrisul aduce cu sine multă iubire, topește toate trăirile negative și-mi dă foarte pregnant sentimentul că sunt.

P.S. Acum câteva clipe, când am invitat-o pe mama în camera mea pentru a-i citi textul, Kotik, motănelul nostru, s-a așezat între noi două să asculte și el  de ce tot scriu. La cum a început să toarcă cred că i-a plăcut. 🙂

Reclame

Read Full Post »

 

La atelierul de azi îmi fac multe griji, așa că vin însoțită de prietenul meu. Așteptăm afară să se încheie ora de muzică împreună cu o doamnă voluntară și doi băieți veniți special pentru Istoria artei.

De la lumea desenului animat la cea a artei

Încep prezentarea despre Leonardo da Vinci arătându-le copiilor un desen cu Țestoasele Ninja, care poartă numele celor patru mari artiști renascentiști : Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael.

De la comicii luptători în stil japonez, trec la desenul cu o  colivie goală, din care ies în zbor mai multe păsări și îi întreb pe copii ce legătură ar putea avea aceasta cu Leonardo da Vinci. Judecând după cheia în formă de inimă a coliviei, unul dintre cei mici presupune că artistul a fost întemnițat în închisoarea dragostei, dar o fetiță- D. se apropie de răspunsul corect – acela că artistul mergea prin târguri și elibera păsările din colivii.

Fotografia următoare e una cu orașul Vinci, prilej pentru mine de a le spune copiilor că Leonardo da Vinci înseamnă în traducere Leonardo din  Vinci.  

Vorbindu-le despre multitudinea de domenii în care s-a remarcat artistul, R.A. e foarte mirat că Leonardo a avut atâtea meserii.

Pun pe șevaletul miniatural o reproducere după Mona Lisa și le prezint numeroasele ipoteze privind identitatea modelului : de la soția neguțătorului florentin Francesco del Giocondo,  la un portret imaginar și simbolic ce reflectă imaginea eternă a femeii, până la însuși autoportretul lui Da Vinci sau imaginea ideală a mamei sale. Dacă această ultimă teorie s-ar confirma, R.A. i-ar mulțumi mamei lui Leonardo pentru că a dat viață acestui om minunat și deosebit. Toate mulțumirile din lume i s-ar aduce mamei sale( dacă ar fi ea din tablou).

Cosmetică florentină sau greșeală?

Le arăt un prim plan cu Gioconda și îi întreb dacă li se pare ceva ciudat la chipul ei. Una din fetițe observă imediat lipsa genelor și a sprâncenelor și eu le dezvălui cele două teorii privind acest subiect : după unii autori exista o modă în Florența ca femeile să-și smulgă sprâncenele, după cum se mai spune că  lipsa genelor și a sprâncenelor ar fi cauzată de o eroare făcută de restauratorii tabloului.

Teoriile privind Mona Lisa nu se încheie aici, s-a presupus că a pierdut o sarcină, motiv pentru care ar fi îmbrăcată în doliu. Se spune că soțul ei a adus în încăpere un clovn și o orchestră, reușind astfel să obțină de la ea acea jumătate de zâmbet. Conform altei teorii acea jumătate de zâmbet ar fi rezultatul unei paralizii ușoare care ar fi afectat partea stângă a modelului.  Doamna Loredana știe o altă teorie privind asimetria zâmbetului, potrivit căreia modelul ar fi avut probleme cu dantura. O altă ipoteză se referă la o posibilă semnătură a lui Da Vinci pe decolteul Giocondei.

Le arăt peisajul din fundal al tabloului, cu munți și un drum șerpuit la asfințit, precizându-le că până la Leonardo nici un pictor european nu mai pictase peisaje.

Menționez modalitățile prin care celebrul model al  pictorului a fost omagiat, de la filmul Mona Lisa Smile până la melodia lui Nat King Cole, despre care S. e de părere că sună ca un cântec de leagăn, în vreme ce lui A. i se pare o melodie funebră.

De la admiratorii tabloului trec la detractori și le arăt copiilor imagini cu parodii ale Giocondei: O Mona Lisa cu un pisoi roșcovan în brațe, o alta slabă, îmbrăcată în blugi, alături de Van Gogh îmbrăcat și el în haine moderne, până la MonaliBean, amestec de Mona Lisa și Mister Bean. Alte parodii păstrează doar postura  Giocondei, căreia i-au luat locul Avatar, Jack Sparrow sau Fiona.

Continui prezentarea cu un alt portret feminin realizat de Da Vinci, La Belle Ferronnière, despre care fetele sunt încântate să afle că a lansat o adevărată modă în secolul al XIX-lea printre doamne, și anume, de a purta un lanț cu o piatră prețioasă în centru pe frunte.

Ultimul portret pe care-l descriu este Dama cu hermină, ocazie cu care copiii află câte ceva despre animalul care însoțește modelul: că își schimbă culoarea în funcție de anotimp, fiind alb iarna și maro vara, ca să se camufleze, după cum remarcă o fetiță. Hermina le pare copiilor că seamănă cu o oaie, cu o pisică, ba chiar unul dintre ei îi observă o cocoașă.

Despre model ei presupun că era mai în vârstă decât în realitate, îi dau între 20 și 27 de ani și sunt mirați să afle că avea doar 16 ani la momentul executării portretului.

Închei prezentarea cu Cina cea de taină  pe care copiii o recunosc imediat, una dintre fetițe își amintește de o felicitare muzicală cu această imagine. Le arăt cum Leonardo a surprins  diversitatea de stări sufletești a apostolilor în momentul în care Mântuitorul le spune că unul dintre ei Îl va vinde. Mai mulți dintre cei mici sunt de părere că Iuda este reprezentat râzând.

La final îi invit să scrie pe o foaie ce le-a plăcut din tot ce le-am prezentat și cum ar omagia-o sau parodia-o ei pe Mona Lisa. Unii dintre ei iau postura yoghinilor pentru a-și aduce aminte, e clar că aici, la Centru, sunt permise ghidușiile și nu e ca la școală. Iată răspunsurile lor:

CD:  Leonardo da Vinci era un pictor care a pictat-o pe Mona Lisa. Da Vinci s-a născut în Vinci.  Îmi amintesc că mai era și arhitect, muzician, sculptor, botanist, inventator. Eu o parodiez pe Mona Lisa cu fața lui Mutulică și cu rochia lui Albă-ca-Zăpada.

R.E.:Mie mi-a plăcut că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa. A locuit în orașul Vinci. Mona Lisa, când a pictat-o Da Vinci, era tristă, iar soțul ei a adus o fanfară și un clovn și s-a mai înveselit. Mona Lisa avea sprâncene și gene,  dar au restaurat-o și nu a mai avut gene și sprâncene.

R.A.. Mie mi-a plăcut de doamna care ne-a prezentat și îi mulțumesc că și-a făcut timp pentru a veni la noi și pentru că ne-a prezentat. Eu personal aș omagia-o pe Mona Lisa pentru acea postură minunată pentru că  dintr-o ipoteză s-ar putea să fie mama pictorului. Eu aș parodia-o pe Mona Lisa astfel : blondă, față de maimuță, haine colorate, rujată, machiată.

S.T.: Pe  țestoase le chema Raphael, Michelangelo, Leonardo, Donatello. Tablourile parodiate erau despre Garfield, Mona Lisa și Van Gogh puși în trupuri tinere și Mr Bean pus în corpul Mona Lisei ( Monalibean). Aș parodia-o așa: aș pune o față de bebe în locul feței de Mona Lisa și aș pune jos un scutec.  Se spune că Mona Lisa era în doliu pentru că a pierdut o sarcină și de aceea purta haine de doliu și era tristă. De aceea soțul ei a adus o orchestră și un clovn și ea a zâmbit puțin. Se spune că pe broderia ei era semnătura lui Leonardo da Vinci. Vă mulțumesc. S.T.

M.T. : La Mona Lisa colțurile gurii erau jumătate sus, jumătate jos.

Mi-e greu să aleg dintre atâtea răspunsuri nostime care vor fi cele două premiate cu reproducerile Frumoasa Fierăriță și Dama cu hermină, așa că o rog pe doamna Loredana și pe prietenul meu să voteze și ei. Între timp eu ies afară cu copiii și încing o horă cu ei pe melodia aia antipatizată de atâta lume – Despacito, pe care eu o aud pentru prima dată. Dacă văd că le place atât de mult copiilor, aleg să-mi placă și mie de dragul lor.

Apoi numărăm voturile și de data asta sunt câștigătoare două fetițe, S. Și D, facem poze și așa mai trece o zi de atelier la Centru.

20151213_021559 - Copy

Read Full Post »