Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2017

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi pot imagina viața fără pisici. Încă din primii ani am crescut cu ele în brațe, la fel ca și părinții mei, de altfel. De-a lungul anilor, ne-au bucurat viața zeci de suflețele, de la pâsâna cea mai longevivă, născută în același an cu mine, care a trăit 20 de ani, și până la tandemul nostru pisicesc actual, Kotik și Lemurica. Ce lecții de viață ne transmit cei doi, în rândurile următoare:

 

  1. Să lupți necontenit pentru ce ți se cuvine: Kotik, motănelul nostru, a mieunat continuu timp de o noapte și o dimineață, până l-am salvat, mama și cu mine, dintr-un copac. Mai în glumă, mai în serios, privindu-l, mă gândesc că avem o șansă cât de mică de mântuire pentru că n-am fost indiferente la plânsetele lui și pentru că l-am adoptat.

 

  1. Nu contează cât de lungi îți sunt urechile sau cât de mare ți-e nasul, tot ai dreptul să fii iubit. Kotik poate să confirme. 🙂
  1. Partea feminină să vină mai devreme acasă decât cea masculină. 🙂 Lemurica e prima care vine acasă seara și mereu după ea și Kotik, respectând codul bunelor maniere pisicești și omenești.
  1. Niciodată să nu spui niciodată: după ce am jurat amândouă că nu vom mai adopta pisici pentru a nu mai suferi din nou la dispariția lor, Kotik ne-a dezarmat și niciodată a devenit încă o dată.
  1. Să ai maniere și să-ți aștepți răbdător porția de papa bun: Kotik așteaptă mereu să mănânce Lemurica prima și abia apoi mănâncă și el.
  1. Să nu fii gelos pe dragostea oferită celuilalt: Lemurica a acceptat resemnată că motănelul a devenit centrul atenției și că ea a trecut pe planul doi.
  1. Să ai cel puțin o pereche de pantofi comozi. Atât de comozi, încât Kotik își face adesea siesta pe ei.

( Pe toată durata lecturării cu glas tare a textului de față Kotik a mieunat în continuu.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Read Full Post »

 

Azi le-am pregătit copiilor o oră de pisicologie – o prezentare powerpoint cu  arta lui  Makoto Muramatsu, artistul japonez septuagenar care a desenat sute de pisici într-o notă comică evidentă.

La lecție participă un grup eterogen -șapte frumoși cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani, cam câte unul pentru câte un deceniu de viață al desenatorului topit după mâțe.

În deschiderea orei, le arăt copiilor Duetul pisicilor atribuit lui Rossini, ca să-i familiarizez cu tema de azi. Spre surprinderea mea, celor mici nu prea le place filmulețul, chiar una dintre fete e de părere că simfonia pisicilor e un nonsens.

Sper să am mai mult succes cu proverbul italian ales ca motto: O casă fericită este o casă care are cel puțin o pisică. Dar și aici un băiat,( V.) are de obiectat, spunând că o casă care are pisici e una nefericită pentrupisicile produc ravagii  și îți zgârie banii. 🙂

Însă pisicile lui Makoto îi cuceresc pe copii, ei izbucnesc în râs la unison când văd slide-urile derulându-se.

Le arăt pisoi umanizați stând pe acoperiș întinși cu burta la soare să-și bronzeze blănița, pisici de bibliotecă, amatoare de o siestă printre cărți de Shakespeare sau Conan Doyle ori feline cititoare, care de atâta citit privesc cruciș întocmai ca un student în sesiune. Văzând atâtea pisici cu trăsături umane, un băiețel (V.) ar vrea să știe dacă ele împrumută ADN-ul de la oameni. 🙂

Când vede un patruped într-o o baie cu spumă și altele două stând confortabil în chiuvetă, un băiat e de părere că de fapt pisicile urăsc apa și că în confruntarea dintre pisică și apă câștigă întotdeauna…apa.

Despre o altă felină care stă picior peste picior într-un fotoliu, copiii spun că se uită la televizor. În privința emisiunii nu se pun de acord, unii cred că privește știrile, iar o fetiță (I.) își imaginează că pisica se uită la Nelu și Costel. Sau cine știe? Poate are gusturi mai rafinate și privește desene animate cu Pisicile aristocrate.

Câteva desene reprezintă feline ce dau târcoale acvariilor cu pești, fapt ce-i aduce aminte unei fetițe(A.) că a avut patru peștișori și că peștișorul de aur i-a murit.

Desenele respective corespund parțial cu decorul de la Centru, unde se află două acvarii cu peștișori. Pentru a corespunde în totalitate desenelor lui Muramatsu ne-ar mai trebui o mâțucă pofticioasă și nu mică ne e mirarea când în încăpere vine de pe-afară o pisică adevărată. Așadar, la lecția despre pisici avem ca participant chiar o pisică! Doar că ea nu e interesată de peștișori, ci caută doar un loc unde să se cuibărească.

De la pisica adevărată trecem înapoi la cele imaginate de Makoto. Una dintre ele, cu strabism, ține în gură câteva foi zgâriate și o fată,(B.E), își imaginează că pe foaia rămasă în imprimantă se află o poezie, prilej pentru mine de a le povesti copiilor despre filmul Paterson în care un câine roade caietul cu poezii al stăpânului.

La finalul orei, aflu și de ce copila și-a imaginat că pe foaie era scrisă o poezie: pentru că, la rândul ei, scrie poezii.

Îi invit pe copii să deseneze câte o pisică umanizată și să-mi spună care desen le-a plăcut cel mai mult.

B.E. desenează o pisică de la fermă care culege porumb, S.- un patruped care încearcă să bea votcă…galbenă cu paiul, V. – un pisoi care citește, dar cei mici, de vârstă preșcolară, au dificultăți în a desena orice fel de pisică și aici prietenul meu îi ajută.

Printre desenele preferate ale copiilor se numără  cel cu trei pisici care stau în copacul cu mii de floricele roz, pisica aceea care dormea cu pisoiul ei ce avea ca trăsătură umană o mamă care doarme cu bebelușul ei sau cea care stă pe o carte dormind, S. recomandându-i pisicii să stea cu burta pe carte.

Închei activitatea de azi oferindu-i fiecărui copil câte un carton cu desene de-ale artistului japonez pentru a-și aminti peste ani de o oră de artă în care s-au amuzat din toată inima, așa cum numai copiii știu.

20171026_172158

Sursa foto:

 

Read Full Post »

Nevoia de frumusețe e o nevoie fundamentală a omului, el are înlăuntrul lui o permanentă chemare către aceasta, indiferent de tipul de frumusețe pe care o caută. Poate de aceea Goethe ne îndemna într-unul dintre cele mai cunoscute citate ale sale: Să nu lași să treacă o zi fără să citești, fără să vezi sau fără să auzi ceva frumos.

Dar mai este valabil citatul marelui scriitor în cazul în care, pentru a avea acces la frumusețe, faci un nevinovat gest reprobabil? Întrebarea asta mi-a răsărit direct din conștiință după ce am avut ieri șansa de a vedea o bijuterie cinematografică, Jupiter’s Moon, în regia lui Kornél Mundruczó, din cadrul Festivalului de Film de la Cannes.

Filmul m-a răvășit îndeajuns încât să-mi rămână într-un colț al sufletului pentru tot restul vieții și să mă facă să-mi pun întrebarea: suntem cu adevărat pregătiți pentru miracole?

Jupiter’s Moon m-a determinat să mă gândesc și la acele persoane care aduc un plus de frumusețe în lume prin arta lor și la nedreptatea care li se face atunci când aceasta e piratată, copiată și multiplicată.

În România oamenii descarcă de cele mai multe ori filme comerciale de pe net pe care, după vizionare, le uită la fel cum uiți că ți-a fost sete după ce ai băut apă. Motivul invocat e sărăcia, nu avem suficienți bani să ne permitem DVD-uri originale.

Când e vorba de un film de duzină, mai treacă-meargă. Dar când e vorba de un film de artă, de frumusețe în stare pură, am realizat cât de păcat e să fim pirați. Mă includ în această categorie, pentru că și eu sunt o hoață de frumusețe care am descărcat filme de pe rețea, fără să am măcar o umbră de vinovăție pentru gestul făcut.

Singurele excepții de la regulă au fost două DVD-uri originale cu filme de-ale lui Nikita Mihalkov. În cazul lui, toată familia mea a făcut un mare efort pentru ca o parte din bani să ajungă și în buzunarul lui creativ.

Motivul pe care-l invocam eu pentru descărcatul de pe net era și mai nesimțit decât acela al sărăciei: pentru că fac voluntariat am tot dreptul la ceva gratuit. Ofer în dar ceva Universului, deci și Universul trebuie, îmi e dator să-mi ofere ceva gratuit. Doar că în cazul ăsta luam ceva cu forța – ceva ce nu-mi aparținea. Nu înțelegeam un lucru fundamental: Universul îmi oferă infinite daruri, dar nu când bat eu din picior, ca domnul Goe, nu la comandă.

Odată apărută această revelație, nu voi mai colecționa copii ale filmelor preferate, nu vreau să mai fiu o hoață de frumusețe, mai bine mă privez de ea sau mă mulțumesc cu ce văd gratuit pe la festivaluri, adică exact cu atât cât îmi îngăduie Universul.

thumb_52798_film_poster_293x397

Sursa foto: google images.

Read Full Post »

Pentru ora de Istoria artei de azi le-am pregătit celor mici o prezentare powerpoint despre arta lui Rafael.

Azi publicul meu este format din trei fetițe, dintre care două surori și, evident, domnul director.  O a patra copilă preferă să deseneze pe durata activității mele și chiar dacă am un regret că n-am reușit să-i captez atenția și ei, mă bucur că măcar nu-mi perturbă ora.

De la desene animate la pictură

Îmi încep prezentarea la fel ca la ora dedicată artei lui Da Vinci, arătându-le participanților un desen cu Țestoasele Ninja numite după cei patru artiști renascentiști: Michelangelo, Leonardo, Donatello și Rafael.  Aflu de la B., o fetiță din clasa a IV-a, că una dintre colegele ei de școală i-a vorbit despre acest subiect și mă bucur că ora mea de artă a ajuns monedă de conversație între copii.

Îl situez pe Rafael în contextul istoric în care a trăit, acum 500 de ani, și domnul director le spune copiilor cine era domnitor în acea perioadă în Moldova- Ștefan cel Mare. B. este uimită că o operă de artă poate rezista atâtea sute de ani.

O minune privită sub lupă

Apoi, în prezentarea primei lucrări care a purtat semnătura artistului, Logodna Fecioarei Maria, recurg la o lupă pentru a le arăta celor mici locul unde s-a semnat Rafael – pe frontispiciul templului și le povestesc legenda medievală din care s-a inspirat artistul în crearea acestei opere: Fecioara Maria a avut câțiva pețitori, dintre care Iosif a fost ales printr-un semn miraculos – toiagul pe care îl avea a înmugurit. Privim sub lupă minunea, dar și gestul unui pețitor dezamăgit care-și rupe toiagul cu genunchiul.

Le arăt și Madona Sixtină și îi întreb dacă observă ceva neobișnuit la această pictură, având în minte modul în care veșmântul Fecioarei se mișcă de parcă ar fi purtat de vânt. B. mă uimește observând niște detalii pe care eu nu le-am remarcat înainte, și anume mulți îngerași de consistența norilor în partea stângă a tabloului. E unul din acele momente de preț în care se inversează raportul dintre pedagog și elev, în care cel din urmă îl învață ceva pe cel dintâi. Perspectiva mea asupra picturii respective se îmbogățește prin interacțiunea cu B., în urma căreia voi integra și observația fetei în analizarea Madonei Sixtine.

Nu pot vorbi despre Rafael fără să aduc în discuție faptul că a decorat apartamentele papale de la Vatican și le prezint celor mici două fresce importante, și anume Școala din Atena și Eliberarea Sfântului Petru.

A doua frescă ilustrează un miracol: momentul în care un înger a pătruns în celula în care Sfântul Petru era întemnițat și l-a eliberat. Le arăt copiilor că lucrarea prezintă acest miracol într-un mod deosebit, în aceeași pictură, în mijloc, Sf. Petru e reprezentat întemnițat, pentru ca în partea dreaptă să apară liber în afara celulei, însoțit de înger.

Fresca impresionează și prin tipurile diferite de lumină care apar în ea, de la lumina îngerului, până la lumina lunii sau a torței pe care o ține în mână sutașul din stânga.

Continui prezentarea mea cu ipostaza de portretist a lui Rafael și le arăt copiilor tablourile cu cei doi papi pictați de acesta, dintre care Leon al X-lea are în mână o lupă îndreptată spre un manuscris. Glumesc luând lupa mea și o pun peste lupa papei, spunându-le celor mici că am și eu ceva în comun cu papa. Le arăt și portretul bancherului Bindo Altoviti, a cărui înfățișare boemă îi determină pe copii să creadă că e la rândul său un pictor. Despre Doamna cu licornă le spun că lucrările de restaurare au scos la iveală că sub unicorn se afla imaginea unui cățeluș și le enumăr cele trei denumiri ale unuia și același animal care apare în varianta finală a tabloului: licornă, inorog și unicorn. Prezentarea portretului contelui literat Baldassar Castiglione încheie ora  mea de artă de azi despre Rafael.

Răspunsuri de pitici

La final îi întreb pe copii ce le-a plăcut cel mai mult din tot ce au văzut. Iată răspunsurile lor:

Mie mi-a plăcut că am participat și noi și pentru că am putut memora ușor și am aflat lucruri interesante. Dar cel mai mult mi-au plăcut picturile cu apartamentele papale. (A.B.E.)

Mie mi-au plăcut cel mai mult portretele și portretul lui Papa. ( M.A.)

Mie mi-a plăcut totul, dar mai ales Eliberarea Sfântului Petru.(M. I.)

Când doresc să aflu ce întrebare le-ar pune ei lui Rafael dacă ar fi contemporan cu noi, am surpriza să constat că două fetițe au crezut că artistul e femeie, judecând după autoportretul său cu părul lung și trăsături efeminate.

Iată și întrebările lor: Ea când era mică știa să citească? (M.I.) Ea când era mică știa să coloreze(M. A.)?

Dacă l-aș întâlni pe Rafael l-aș întreba cum de este așa de creativ. (A. B. E.)

De la miracolele din artă la cele din viața reală

După ora de Istoria artei jucăm popice, moment în care M., fetița care nu e interesată de artă, se implică foarte mult, așezând de fiecare dată popicele cu o răbdare demnă de toată admirația mea. Iată cum un copil care nu e receptiv la un anumit domeniu devine foarte preocupat de o altă activitate, dovedind că fiecare este înzestrat nativ cu câte un talent. Totul e ca adulții să-l vadă și să-l fructifice la timp. Dacă un copil are această șansă miracolul poate coborî din tablouri în viața reală.

Bibliografie:

Rafael- Art Gallery, nr. 13

Rafael- Mari Pictori, nr 38

Arta de la apogeul Renașterii până în secolul XVIII

http://www.webphoto.ro/destinatii/ apartamentele-de-la-vatican-pictate-de-rafael-sanzio.html

http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2014/06/cateva-picturi-de-celebrul-pictor.html

 

 

 

 

Read Full Post »

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cinevaPărinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Read Full Post »

 

 

În vara lui 2011 am trăit o experiență cel puțin surprinzătoare, pe care o voi împărtăși cu voi.

În luna iunie, pe când vizitam Muzeul de Istorie din Varna, în calitate de translator al nanei mele,  am fost atât de impresionată de expunerea ghidului de acolo, încât mi-am dorit să devin, la rându-mi, ghid turistic.

Revenită în țară, în aceeași lună am aflat de inițiativa unei agenții de turism de a organiza tururi de oraș gratuite și de a înființa un club de ghizi. Vedeam în acest proiect o oportunitate de a-mi împlini visul exprimat timid în Bulgaria.

A urmat un fel de școală de vară foarte frumoasă, în care în fiecare zi de miercuri descopeream noi fațete nebănuite ale orașului Iași, devenind turist și pelerin în propriul oraș.

După o perioadă de acumulări, am devenit ghid turistic voluntar pe traseul Piața Unirii – Palatul Culturii și de-a lungul Bulevardului Copou, dar și reporter de texte despre obiectivele religioase importante adunate sub titlul Pelerin în propriul oraș.

Acest voluntariat a presupus o mică trădare față de copiii de la after-school pentru câteva luni în care nu i-am mai vizitat, ci m-am specializat pe tururi ghidate pentru copii tocmai pentru a le fi tot lor ghid într-o bună zi.

Am avut șansa să fiu ghid pe Copou pentru un grup de elevi veniți din toate colțurile țării la Olimpiada de matematică, pentru un grup de mici șahiști din Republica Moldova, dintre care unul a remarcat tramvaiul cu pachești din orașul nostru și în cele din urmă pentru copilașii mei de la after-school, moment ce a coincis cu ieșirea mea din Clubul de Ghizi pentru a mă dedica mai departe ștrumfilor.

În ultima vreme mi-am propus să scriu despre acea perioadă, dar pentru că a trecut atât de mult timp de atunci, amintirile s-au estompat și paginile s-au încăpățânat să rămână albe.

Tot ce-mi amintesc e că am gândit tururile pentru copii în așa fel încât să le fie antrenate mai toate simțurile : le-am adus fotografii cu Iașul de altădată, le-am pus Fanfara Liceului Costache Negruzzi la reportofon, le-am vorbit despre Iașul papilelor gustative, de cozonacii oferiți de cucoana Marghiolița săracilor, de cofetăria de pe Cuza Vodă unde Eminescu se delecta cu prăjituri sau de cofetăriile de pe  Ulița Sârbească.

Însă zilele trecute am văzut că ghizii de la o agenție locală de turism organizau un tur pietonal ghidat pe fosta Uliță Mare a boierilor și m-am hotărât să particip pentru a-mi reactiva amintirile uitate despre istoria și arhitectura Iașului meu drag.

Am ajuns în fața Palatului Culturii cu vreo zece minute înainte de ora de întâlnire și m-am așezat pe o bancă, privindu-i pe ceilalți ieșeni sau turiști de pe bănci, încercând să ghicesc care sunt organizatorii. I-am identificat imediat: două tinere și doi tineri, dintre care fetele aveau la ele foi, în cazul în care ar fi avut vreun lapsus pe traseu.

Domnișoarele (I. și A.) și-au început expunerea despre Palatul Culturii, dându-ne o veste bună: că turnul Palatului va putea fi vizitat, fapt care nu era posibil pe durata ghidăriei mele, când edificiul era închis pentru lucrări de reabilitare. Am aflat și o întâmplare cu iz anecdotic,  și anume că în noaptea inaugurării turnului cu ceas arhitectul Berindei și cu copiii săi au tot încercat să regleze ceasul și astfel toată noaptea s-a auzit în oraș Hora Unirii.

Încă din primele minute ale turului am realizat că fetele reprezintă acel model ideal de ghid despre care-mi vorbea domnul Emil Bejan, de la Catedrala Catolică Fecioara Maria Regină. În interviul Un ghid, o poveste pe care mi l-a acordat, domnia sa spunea că trebuie să te îndrăgostești de locul pe care-l prezinți, astfel încât să se creeze o simbioză între  ghid și obiectiv.

Când fetele au vorbit despre expozițiile temporare care au loc la Palat aș fi vrut să intervin să le sugerez participanților să viziteze Mașinile lui Leonardo da Vinci, cu replici ale fabuloaselor sale mașini zburătoare și reproduceri după picturi, dar timiditatea a învins și de data asta și am tăcut mâlc.(Pentru cei interesați invențiile sale vor fi în continuare expuse aici până în ianuarie 2018).

În prezentarea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, domnișoara A. a amintit de acele elemente de heraldică despre care le vorbeam și eu copiilor pe când eram ghid, și anume, că felul în care sunt reprezentate picioarele calului oferă indicii despre moartea călărețului.

La Biserica Sf. Nicolae Domnesc am fost impresionată că domnișoara I. știa integral textul pisaniei și un citat din Dimitrie Cantemir despre obiceiul ungerii cu mir al domnitorilor, după stilul ungerii împăraților bizantini.

Casa Dosoftei a fost un prilej pentru mine de a-mi aminti de o extraordinară vizită de documentare aici, unde domnul muzeograf Mirel Cană ne-a dezvăluit că Mitropolitul Dosoftei e primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi. Tot dumnealui, vorbind despre o carte care a aparținut lui Ștefan cel Mare, a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând petele de pe acea carte.

În prezentarea domnișoarei I. despre Gheorghi Asachi am apreciat că nu s-a limitat doar la a descrie statuia acestuia, ci a punctat și principalele contribuții ale cărturarului la dezvoltarea culturii române. Am aflat cu uimire că la primul spectacol susținut în limba română la lumina a câtorva lumânări a participat chiar și Mitropolitul Veniamin Costache. De ce cu uimire? Pentru că la vremea aceea fețelor bisericești nu le era permisă participarea la astfel de evenimente. Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care diaconul Creangă a fost exclus din cler a fost acela că mergea la teatru.

La Biserica Trei Ierarhi am remarcat pentru prima dată brâul de marmură neagră, asta și pentru că pe vremea în care eram eu ghid voluntar clădirea era încă în construcție. Mi-am amintit cum la unul dintre tururile cu copii o fetiță și-a luat notițe scriind cu verde despre acest edificiu că este o biserică foarte veche.

A urmat apoi prezentarea a două construcții care se privesc față în față ( Mitropolia și Palatul Roznovanu) și care au în comun același arhitect, pe Gustave Freiwald.

La Palatul Roznovanu, domnișoara I. a adus în discuție minunata magnolie din fața acestei construcții, prilej pentru mine de aducere aminte a unui tur ghidat care s-a încheiat în fața magnoliei înflorite și în care o doamnă profesoară de franceză venită cu elevii ei să redescopere Iașul m-a servit cu prăjituri. Tot aici rememorez povestea de dragoste ilicită dintre Nicolae Roznovanu și Cucoana Marghiolița și vizita pe care am făcut-o cândva în interiorul Primăriei, pe locul unde se țineau faimoasele baluri.

La Catedrala Mitropolitană ghizii ne-au povestit despre influența Renașterii italiene în realizarea acestei construcții și brusc mi-am amintit cum le arătam copiilor o fotografie cu celebra biserică Trinita del Monte din Roma, cu care Mitropolia se aseamănă într-o oarecare măsură. Tot aici le arătam celor mici o fotografie superbă cu mozaicul hramului Întâmpinarea Domnului, la vremea ceea imposibil de văzut din cauza lucrărilor de reabilitare.

Turul ghidat s-a încheiat în fața Teatrului Național, iar când fetele au vorbit despre cortina cu alegoria celor trei vârste ale omului în centru și cu Unirea Principatelor la dreapta m-a cuprins un dor de a revedea interiorul teatrului.

Seara s-a terminat în aplauzele pe deplin meritate de A. și I., doi ghizi autentici de la care chiar ai ce învăța, care au jonglat cu o mare ușurință cu termeni din arhitectură și cu date istorice, atingând măiestria și dând dovadă de umor și de abilități de comunicare deosebite. Felicitări ghizilor! Aștept cu drag un nou tur. 🙂

Read Full Post »