🙂
Hipnagogic road
Uneori
n-am vreme
decât
să răsfoiesc
un dicționar
de mame
stupefiate.
♥
De ce iubesc ploaia?
Sufletele
celor
pierduți
revin
sub forma
picăturilor
de ploaie…
Țin de urât lacrimilor noastre.
♦
Atitudine singulară
Bărbații
devin lirici
în preajma mea.
Unul m-a nemurit
într-un roman
cândva.
Alții îmi scriu poeme.
Doar tu,
Urât ca o depresie,
stai mereu
cu spatele.
Ești bărbat?
☻
Fără titlu
“Atenție la hoții de buzunare
de pe planoare!”
“Sunt ochi și urechi,
Nimic altceva.
N-au ce să-mi ia.”
♦
Ceai nebun
Eu semăn
cu ceaiul de mentă:
amândoi avem
o căldură
rece.
♣
Eminesciană
Fiind poet
genunchii mi-i zdreleam…
Fardam vânătăile
cu cuvinte
și așteptam
să se prelingă sânge
din gânduri.
Viscerele le împachetam
proaspete
într-o hârtie
de ziar.
♣
Chat
El are un harem
virtual
din cadâne fără
contururi precise.
Cuvinte pe-un ecran sunt
iubirile lui…
Ce fericit e el
și cât
de nefericit!
♦
Octombrie în două oglinzi
1
Îmi place
să-mi aduci gutui
să gust din toamnă
Cu nesaț.
2
Cum oare
să mă vindeci
de atâta toamnă?
♠
Fără titlu
Citindu-i pe poeţi
primesc
transcendentul
în vizită
și parcă te-aş suna
să vii şi tu.
Doar că …
nu exişti.
☻
Artă poetică
Unele fete își pun flori în păr,
altele le miros.
Eu le mestec si apoi
le scuip.
☻
Bibliotecara
Eu
vă ofer
alte lumi
între 8.30 și 14.30.
-În week-end aveți deschis?
-Nu, atunci sunt poetă
Cu sfert de normă.
(Pe când o normă întreagă, Tatăl meu?)
☺
Natura vie
Fetiţa e numai cireşe,
dinţi
Şi sâmburi scuipaţi
suav
în pumnul stâng.
-Mai vreau!
-Mai ia!
Cireşe şi dinţi
Clef, clef, clef…
☻
Fără titlu
Gândul cădea în cuvânt:
buf!
Acum aleg
Tăcerea….
Imagini:
1. Giuseppe Arcimboldo – Bibliotecarul
2. Fotografie personală
3. Caspar David Friedrich – Călător pe marea norilor
4. Sergiu Grapă – The Listener Eye
5. Vladimir Volegov – titlu necunoscut
6. Jan Tomáš – Eminescu
7. Computer Love – Google images
8. Lucien Lévy-Dhurmer – Gust of Wind
9. Sir Lawrence Alma-Tadema – The Favourite Poet
10. John-William Waterhouse – Boreas
11. Sergiu Grapă – Sweet Sin
12. Vladimir Volegov – Little Girl and Cherries
13. Arthur Rackham – Ilustrații la povești
( Cu această postare închei selecția poeziilor realizate în vremea studenției mele, în 1900 toamna. 🙂 )
clipe de reverie 
Foarte bune poemele, la prima vedere aș fi tentat să le caracterizez drept poeme haiku, dar sunt mai degrabă un soi de maxime și aforisme îmbogățite cu un lirism contagios. Nu știu de ce dar acest stil îmi este foarte familiar, deși nu îmi amintesc să îl mai fi întâlnit până acum. Cuvântul însoțit de imagine completează perfect actul artistic. Felicitări. (Bună alegerea lui Caspar Friedrich, întotdeauna o încântare acest romantic solitar).
Mulțumesc mult pentru apreciere. O să fii poate surprins de ceea ce-ți voi spune. Am decis să pun aceste poezii vechi pe blog după ce am citit câteva poezii de-ale tale. Am mai citit și poezii de-ale altor blogeri, dar nu m-au determinat să iau această decizie. Probabil că le-am postat pe blog pentru că și eu am rezonat cu poeziile tale. 🙂 Cât despre Călătorul pe marea norilor, e o pictură la care țin foarte mult. 🙂 O altă pictură înrudită cu ea e cea a lui Edvard Munch, Young Girl on the Jetty, în care o tânără stă cu spatele pe malul mării. Dacă te pasionează astfel de opere de artă îți recomand cartea domnului George Banu – Spatele omului în pictură și teatru, apărută la Editura Nemira, în 2008.
chiar sunt surprins, eu scriu destul de rar poezie. sau poate ai zis că dacă eu am curajul să postez niște poezii atât de slabe, de ce să nu ai și tu :))) glumesc. stilul în care ai scris poemele de mai sus e foarte fain, și foarte modern, minimal și avangardist în același timp. poeziile mele sunt ancorate în trecut, nu sunt de actualitate, deci la capitolul ăsta stai mult mai bine decât mine, te încurajez să mai postezi și altele din vremea studenției tale, pentru că dacă în vremea stundenției compuneai astfel de poeme, înseamnă că ai avut o studenție tare faină.
Glumești, nici să vrei n-ai putea scrie poezii slabe, au acel je ne sais quoi, au cârlig, cum spun eu.Graciela mi-a plăcut în mod deosebit, chiar dacă n-am agreat fotografia atașată ei. Eu nu prea aveam încredere că poeziile mele erau bune, i le-am arătat unui redactor de la o revistă literară și i-am spus că e foarte important să fie atașate acele picturi textelor, că le-am conceput ca pe picto-poezii și el mi-a spus că Shakespeare nu a avut nevoie de imagini ca să scrie și de atunci n-am mai scris niciun rând.
Studenția..hmm…am fost trei ani tocilară și ultimul an îndrăgostită fără speranță, dar e bine că am fost, că altfel nu scriam poemele. Până la urmă toate experiențele pe care le-am avut, chiar și cele chinuitoare de la unele joburi, mi-au fost de folos pentru că am scris despre ele și pentru mine scrisul e cea mai mare bucurie. E curios că ieri am scris o nouă poezie după mai bine de zece ani de pauză, cred că m-au încurajat aprecierile tale. Chiar dacă e cumva de entry level, m-a bucurat că am reușit să scriu din nou. O postez aici:
Împotrivire
Nu te-am lăsat
să numeri
stelele
de pe cerul meu
de teamă
că, numărându-le,
Ele ar dispărea.
Mulțumesc că mă citești.
primul poem după zece ani, pfff, asta trebuie să însemne ceva, mai ales că zece e o cifră norocoasă, ca de altfel și cifra trei sau șapte, au conotație magică, deci dă-i drumul la scris 🙂
și încă ceva, nu ai nevoie de confirmarea nimănui atunci când scrii.
Șaptele e și preferatul meu. Am înțeles cu trecerea anilor că nu trebuie să-mi pese de critici atâta vreme cât scrisul mă bucură și mă împlinește mai mult decât orice pe lume. Trăirea nu mi-o poate lua nimeni. Am scris despre asta aici: https://roximoronica.wordpress.com/2017/09/20/am-unspe-degete/.:)