Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2021

Jocul citatelor(4)

Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor E. Frankl

Oamenii mai sensibili care fuseseră obișnuiți cu o viață intelectuală  bogată…erau în stare să se retragă din ambianța teribilă din jurul lor într-o viață lăuntrică plină de bogăție, o viață a libertății spirituale.

Sufletul meu se agăța de chipul soției mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească.

Un gând m-a străpuns:pentru prima dată în viață am înțeles adevărul…că dragostea e ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste.

Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.

Această intensificare a vieții lăuntrice îl ajuta pe deținut să găsească un refugiu în fața goliciunii, pustiirii și sărăciei spirituale din viața sa, permițându-i să evadeze în trecut.

 În mintea mea călătoream cu autobuzul, descuiam ușa de la intrarea în apartament, răspundeam la telefon, aprindeam luminile electrice. Adeseori, gândurile noastre se învârteau în jurul unor asemenea detalii, iar aducerile aminte te puteau mișca până la lacrimi.

Pe măsură ce viața interioară a deținutului tindea să devină tot mai intensă, el se bucura deopotrivă de frumusețea artei și a naturii, mai mult ca niciodată. Cuprins de farmecul lor, putea chiar să uite uneori de împrejurările înspăimântătoare în care se afla.

Într-o seară…un tovarăș de lagăr dădu buzna înăuntru și ne invită să dăm fuga afară…ca să vedem minunea asfințitului. Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: <<Cât de frumoasă poate fi lumea!>>

Din când în când, improvizam un soi de sală de spectacol. Se cânta, se spuneau poezii, glume, unele satirizând printre rânduri viața de lagăr. Toate aveau menirea să ne ajute să uităm, și chiar ne ajutau. Întâlnirile noastre aveau așa un impact, încât unii dintre deținuții de rând veneau la spectacol în ciuda oboselii, chiar dacă astfel trebuiau să renunțe la porția lor zilnică de mâncare.

Umorul era o altă armă a sufletului în lupta noastră pentru autoconservare. Umorul, mai mult decât oricare altă trăsătură umană, îți îngăduie să te distanțezi și să ai puterea să te ridici deasupra oricărei situații, chiar dacă numai pentru câteva clipe.

Deținutul tânjea să rămână singur cu sine însuși și cu gândurile sale. Jinduia după intimitate și singurătate. După ce am fost dus într-un așa numit <<lagăr de refacere>>am avut norocul, de altfel rar, de a putea  rămâne singur cam câte 5 minute o dată.

Dar cum rămâne cu libertatea umană? Experiența vieții de lagăr ne arată că omul are șansa de a face ceva. Au fost suficient de multe exemple, unele chiar de eroism, care au dovedit că indiferența poate fi depășită și iritabilitatea poate fi suprimată. Omul poate păstra o rămășiță de libertate spirituală, de independență în gândire chiar și în astfel de condiții groaznice de stres psihic și fizic.

Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalți, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru:ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi.

Genul de persoană care ajungea să devină deținutul era rezultatul unei decizii lăuntrice, nu doar rezultatul influențelor lagărului asupra sa. De aceea, în mod fundamental, orice om, chiar și atunci când se găsește în astfel de împrejurări, decide ce urmează să devină-sufletește și spiritual. El își poate păstra demnitatea umană chiar și într-un lagăr de concentrare. Dostoievski spunea cândva: <<Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferința ta.>>

Fără suferință și moarte, viața omului nu este întreagă.

Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea îi oferă oportunități ample- chiar și în cele mai teribile împrejurări-să adauge un sens și mai profund vieții sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supraviețuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace șansa omului fie de a folosi, fie de a renunța la ocaziile de a atinge valorile umane morale pe care o situație dificilă i le prilejuiește. Și tocmai acest fapt hotărăște  dacă el este sau nu vrednic de suferințele sale.

Despre tânăra care știa că o să moară peste câteva zile:

Dar stând de vorbă cu ea, în ciuda acestui fapt, era bucuroasă.<<Sunt mulțumită că soarta m-a lovit atât de tare,>>mi-a spus. <<În viața mea de mai înainte eram o răsfățată și nu prea îmi păsa de realizările spirituale.>>Arătând dincolo de fereastra barăcii, mi-a spus:<<Copacul acesta e singurul prieten care mi-a rămas alături în singurătatea mea.>> Prin fereastră putea vedea doar o ramură a castanului, și pe ea, două flori.<<Adeseori stau de vorbă cu el,>>mi-a spus ea. Am tresărit, căci nu știam cum să iau vorbele ei. Delira oare?Avea halucinații? Nerăbdător, am întrebat-o dacă copacul îi răspundea.<<Da.>>Ce-i spunea oare? Și ea mi-a răspuns: <<Îmi spune așa: sunt aici, sunt aici, eu sunt viața, viața veșnică.>>

Imaginându-și că ținea o prelegere despre psihologia lagărelor de concentrare V.F. reușește să se ridice deasupra situației, deasupra suferințelor din clipa aceea și să le privesc ca și cum ar fi ținut deja de trecut.

Când omul descoperă că destinul lui este să sufere, va trebui să-și accepte suferința ca fiind propria sa misiune; singura și unica lui misiune. Va trebui să realizeze faptul că până și în această suferință a sa, el este unic și singur în întregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferința lui sau nu poate să sufere în locul său. Singura lui șansă ține de modul cum își poartă povara.

Suferința devenise pentru noi o sarcină căreia nu voiam să-i întoarcem spatele. Ne dădeam seama de oportunitățile ascunse pe care ea ni le oferea ca să realizăm ceva.

Un om care devine conștient de responsabilitatea pe care o are față de o ființă umană care îl așteaptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața. Cunoscând <<de ce>>-ul propriei sale existențe, el va fi în stare să îndure aproape “orice”.

Le-am spus camarazilor mei…că viața omului, oricare ar fi împrejurările, nu încetează niciodată  să aibă sens și că acest nemărginit sens al vieții include suferința și sfârșitul, privațiunea și moartea.

Am spus că în acele ceasuri grele pe fiecare din noi ne privea cineva- un prieten, o soție, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu- și că nu se aștepta să îl dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus- nu ca niște nenorociți-ci ca unii care știm cum să murim.

Și în cele din urmă, am vorbit despre jertfa noastră, care în orice caz avea un sens. Ținea de natura acestei jertfe să pară lipsită de sens pentru lumea de afară, pentru lumea care caută succesul material. Dar, în realitate, jertfa noastră avea rost. Aceia dintre noi care au o credință oarecare…pot înțelege acest lucru fără nicio greutate. Le-am istorisit despre un camarad de-al lor care, la sosirea sa în lagăr, a încercat să facă un pact cu Cerul, ca suferința și moartea lui să cruțe de la un sfârșit dureros ființa omenească pe care o iubea. Pentru acest om, suferința și moartea aveau un sens; iar jertfa lui avea cea mai profundă semnificație.Nu voia să moară degeaba. Niciunul dintre noi nu voia așa ceva.

Scopul cuvintelor mele era să aflu un sens deplin în viața noastră, atunci și acolo, în baraca aceea și în situația aceea practic lipsită de orice speranță. Și am văzut că eforturile mele fuseseră încununate de succes. Când becul începu iarăși să pâlpâie, am putut vedea chipurile nefericite ale prietenilor mei care veneau spre mine clătinându-se, pentru a-mi mulțumi, cu ochii în lacrimi.

După eliberare, plimbându-se prin împrejurimi, cade la pământ și rostește un psalm al lui David. Știu că în ziua aceea, în ceasul acela am început o viață nouă. Pas cu pas am progresat până când am redevenit o ființă umană.

Suferința nu este întotdeauna un fenomen patologic. În loc să fie un simptom de nevroză, suferința poate fi la fel de bine o creație omenească, în special dacă suferința se naște dintr-o frustrare existențială.

Când am fost deportat în lagărul de la Auschwitz mi-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl public. Desigur, dorința mea de a rescrie manuscrisul m-a ajutat să supraviețuiesc rigorilor lagărului.

Read Full Post »

Recomandări de cinefil(25)

Pentru astăzi vă propun comedia rusească Shirley Myrli, regizată de Vladimir Menshov în 1995, și avându-i în rolurile principale pe actorii Valeriy Garkalin, Vera Alentova, Inna Churikova etc. Îl găsiți pe YouTube cu subtitrare în engleză.

Vizionare plăcută!

Read Full Post »