august 21, 2017 de Roximoronica | Editează
Nimănui, spun eu descurajată, văzând că niciun copil nu a ajuns la atelierul meu de artă.
Când tocmai mă pregătesc de plecare vine o fetiță (D.) și odată cu ea îmi revine și mie buna dispoziție. Intru în vorbă cu ea și aflu că împărtășește pasiunea domnului director pentru acvarii cu pești, că îi plac Tom și Jerry și Garfield.
Cred că etapa asta de apropiere de copii e esențială, e important să intri în universul lor pentru a le vedea preferințele și abia după aceea să-i aduci treptat în universul tău. E o lecție pe care am învățat-o de la profesoara mea de istorie, doamna Lăcrămioara Iordăchescu, lăudat fie-i numele!
Astăzi aloc o oră lui Nicolae Tonitza și vom visa împreună privind portrete de copii și femei, peisaje dobrogene și flori.
Fetița venită la Centru e inteligentă, nu pare deranjată de multitudinea mea de întrebări. Îi arăt un autoportret al lui Nicolae Tonitza și ea îmi spune că știe că artiștii își făceau portretele privindu-se în oglindă.
Când află că pictorul a ilustrat cartea lui Cezar Petrescu- Fram, ursul polar, îmi spune că a văzut piesa la teatru și că a citit cartea pe jumătate. 1-0 pentru ea, eu n-am citit cartea. Cel puțin nu încă.
În momentul următor îi vorbesc D. despre scenele biblice realizate de Tonitza la Durău și de felul în care acesta le-a românizat, pictând personajele în straie populare cu motive românești ca în scena din Nașterea Domnului în care păstorii au bundiță, ițari și opinci.
Când îi arăt portretele cu copii, fetița își dă seama singură de particularitatea ochilor, că sunt reprezentați ca niște pete negre rotunde, și nu ca ochii din realitate. Nu pot trece mai departe fără să scriu aici citatul lui Tonitza despre copii: “Nu redam pe pânză decât emoția unui tată”, el îi urmărea pe cei mici la joacă, mâncând, dormind ori visând.
În ceea ce privește portretele de femei, copila observă chipul plecat al Călugăriței contrastând cu al celorlalte tinere, un chip care e aplecat spre cele veșnice.( Viața și opera lui Nicolae Tonitza.)
Îi prezint și activitatea de peisagist a pictorului, arătându-i peisaje din Balcic, Mangalia sau Constanța. Se pare că marea din picturile lui Tonitza e la concurență cu litoralul nostru real, căci unii copii de la Centru sunt plecați la mare.
Îi arăt o fotografie cu reședința de vară a Reginei Maria, castelul de la Balcic, pe care domnul director l-a vizitat și despre care ne dă anumite detalii: că aici regina avea un tron de marmură pe care stătea când își aștepta iubitul și că turnul palatului e asemănător cu un minaret musulman. De la turnul palatului trec la cel al geamiei, căruia artistul i-a dedicat un tablou și la alte picturi care evocă Balcicul de altădată.
În această zonă Tonitza era atras de exotismul turcilor și al tătarilor, cărora le-a dedicat mai multe lucrări cum ar fi Turcoaica Demira sau Paznicul cimitirului. Moment foarte potrivit să-i dezvălui D. numele meu de familie, în ton cu locuitorii mahalalelor tătărăști pictate de artist.
Închei prezentarea cu o serie de flori realizate de pictor și o întreb pe D. ce a reținut din tot ce i-am povestit, iar ea îmi răspunde că lui Tonitza i-a plăcut marea și că ochii adulților erau pictați normal față de cei ai copiilor.
O întreb ce lucrări i-au plăcut cel mai mult și pentru că îmi răspunde că florile îi promit că data viitoare îi pregătesc o surpriză. Până atunci îi ofer în dar o pictură A4 cu un portret de fetiță.
Plec spre casă cu mulțumirea că am avut o elevă foarte receptivă la oră care face mai mult decât zece copii neatenți și dezinteresați.
P.S. Am decis să repostez articolele despre orele de artă pe care le-am avut în calitate de voluntar cu copiii.
clipe de reverie 