În rândurile următoare vă invit să citiți impresiile pe care și le-au făcut copiii despre tablourile pictoriței Remedios Varo după ce ora de artă s-a încheiat. Am ales să grupez răspunsurile lor în funcție de cronologia picturilor, întrucât mi-au plăcut toate comentariile celor mici și nu se pune aici problema evaluării răspunsurilor acestora.
În Paradisul pisicilor este reprezentată o lume a pisicilor care se joacă cu jucăriile pe care artista le desenează în tablou. Pisicile au un turn unde locuiesc la câțiva metri de un alt orășel. (Mario)
În Simpatia este vorba despre un pisoi care a răsturnat din greșeală un pahar cu lapte, iar stăpâna pisicii a atins-o și într-un fel s-a molipsit. Pisica avea culoarea portocalie, iar pielea stăpânei sale a dobândit după atingere culoarea pisicii. (Ioana)
Mimesis este unul dintre tablourile mele preferate deoarece aici a fost vorba despre mai multe obiecte care făceau acțiuni…
M-am spovedit după multe luni de pauză. M-a bucurat atât de mult dialogul cu Părintele încât mi s-a ridicat vibrația instantaneu. Am venit spre casă zburând.
La avizier erau niște trezvii de mare folos care m-au făcut să-mi dau seama cât de mărunte erau frământările mele. Reproduc aici ideile citite: Trebuie să facem distincția între pretenții și nevoi firești. Dacă mă tulbur în așteptarea pe care o aveam față de aproapele meu înseamnă că a fost o pretenție, nu o nevoie firească.Avem și așteptări față de Domnul, să fim premiați pentru rugăciune, să fie sluga noastră.
Am găsit o felicitare pe care o căutam de multă vreme.
Am găsit prin casă niște materiale pentru mărgelit și am început să meșteresc figurine cu tematica sărbătorilor pentru persoanele dragi.
O sincronicitate minunată: tramvaiul pe care l-am luat pentru a ajunge la clinică avea pe el reclamă fix la acea clinică. Cumva mesajul pe care l-am recepționat e că sunt pe mâini bune.
Întălnirea cu doamna C.C. m-a entuziasmat atât de mult, încât la revenirea acasă am fost atentă la tot spectacolul străzii și mă bucuram de el de parcă aș fi fost într-o excursie în străinătate.
Am început să editez felicitări virtuale pentru prieteni, ceea ce-mi aduce multă bucurie.
Vizitele în camera mea pe care mi le fac pisicile mele pe rând.
Am fost la animația Motanul încălțat. Micuții din sală au avut reacții foarte simpatice, mi-au amintit de vremea când eram de vârsta lor și mergeam aproape zilnic la cinematograful din cartier și vedeam filmele direct de pe scenă, stând întinsă pe burtă la fel cum făceau ceilalți copii. Într-un viitor sper nu foarte îndepărat cinematograful respectiv va fi reabilitat.
Am văzut un husky în parc.
Am admirat bradul de la Ateneu cu globuri roșii, albe și argintii. M-a amuzat un glob țepos, seamănă cu un pește țepos, nu știu care e denumirea lui în română, dar în engleză e sea urcin.
Un vatman purta tichie de Moș Crăciun.
După ce m-am rugat la Mănăstirea Golia am avut bucuria să observ niște copăcei deosebiți, niciunul nu semăna cu altul. De obicei nu remarc aproape nimic când merg pe stradă, dar acum avut un moment de trăire în prezent.
Editarea de felicitări e un mod necesar de a mă centra pe celelalte persoane, și nu pe mine.
Am fost martora unei minuni. Despre acest lucru puteți citi aici
Domnul redactor Ioan M. mi-a publicat textul O minune petrecută într-o zi de marți, 13 pe Cronopedia. Mulțumesc frumos pentru republicare!
Într-o zi foarte friguroasă treceam pe un pod peste Bahlui și îmi spuneam că nu au cum să fie rațe în zona aceea, că e prea frig. Chiar când mă gândeam la întrebarea lui Holden Caulfied despre rațe, că unde se află acestea în anotimpul rece, am văzut un rățoi adorabil învârtindu-se prin stufăriș. Bineînțeles că am sunat-o imediat pe mama să-i povestesc întâmplarea.
După ce am văzut rățoiul am avut un soi de trezvie, că bucuriile provenite de pe urma cumpărăturilor sunt superficiale în comparație cu cele pe care ți le dă o viețuitoare, și că acestea din urmă implică tot sufletul, nu o parte de suprafață.
Draga mea vecină, aflând că mă duc până la Mănăstirea Golia, mi-a povestit că nepoțelul ei de cinci ani(!), văzând acel loc a spus:e atât de frumos, încât m-aș face o piesă de muzeu și aș rămâne aici! Mi s-a făcut așa un dor de copii când am auzit!
Faptul că sunt mai organizată, că iau spovedania mult mai în serios și nu mai scriu „pacatili” cu o zi înainte, ci mi le notez într-o agendă de câte ori îmi vin în minte.
Versurile melodiei de iarnă auzită în tramvai m-au binedispus…Ninge iar și este ger,/ E mai frig ca-n frigider!
Mi-am dorit să mai am câteva revelații colorate pentru a putea participa la Jocul citatelor, de pe site-ul Suzanei, iar la sfârșit de decembrie Doamne Doamne mi-a dăruit cel de-al zecelea citat.
Am găsit Biserica Prapa Doamna deschisă și fără enoriași. Am stat vreo jumătate de oră și m-am rugat în voie.
Bucuria că, în ciuda bolii, mama a împlinit 66 de ani.
Am avut o surpriză uriașă la piesa de teatru Baltagul, cu Maia Morgenstern. Nu mai citisem textul de peste 25 de ani, dar când am văzut pe scenă personajul care dădea în bobi am spus mirată în sinea mea Baba Maranda! După atâția ani creierul a scos această informație din baza lui de date, spre uimirea mea totală.
La o emisiune de-a lui Cătălin Ștefănescu l-am descoperit pe biologul Alexandru N. Stermin, o minune de om cu studii în biologie, teologie, filosofie și psihologie, care, deși cunoaște atât de multe domenii, a rămas un om modest și blând. I-am cumpărat cele două cărți apărute la Humanitas, Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă pe care le citesc împreună cu mama și despre care vorbim dimineața la ceașca de cappuccino. În weekend-uri ne uităm la tot felul de interviuri cu el de pe YouTube. De când am aflat de el mă tot întreb cum se vede lumea prin ochii unui biolog, a unei persoane care știe totul despre plante ori animale.
A găsit mama la bibliotecă o cărticică numită O inimă curată, de Romano Battaglia, despre retragerea unui personaj la o mănăstire timp de 7 zile, interval în care înțelege că activitățile simple ale călugărilor sunt dătătoare de sens. Cel mai mult m-au impresionat descrierile de natură care mi-au amintit de clasele I-IV când, la sugestia domnului învățător, am început să scriu într-un caiet idei interesante din cărți pe care le numeam expresii frumoase. În ce privește cartea lui Battaglia, acste idei se referă în special la natură. Spicuiesc aici câteva: Omul nu a reușit să gândească niciodată nimic care să fie perfect precum natura; „…pe stânci zboară pescărușii, li se aud strigătele. Privindu-i, mi-am amintit o legendă care spunea că fiecare marinar care moare se transformă într-un pescăruș, cu penele gri, dacă a fost rău, și albe, dacă s-a purtat bine în viață. Cei care zboară deasupra mănăstirii au penele imaculate; Pădurea este o lume numai bună de respectat, de descoperit. De fiecare dată când trecem printre copaci, ar trebui să ne facem cruce în semn de respect. Pădurea este o imensă catedrală vie, iar murmurul său este vocea lui Dumnezeu. Deseori, i-am auzit glasul de-a lungul ei și am îngenuncheat să mă rog.
După ce am citit această carte aproape în paralel cu Căzuți din junglă mi-am dat seama că ambele sunt pătrunse de sentimentul sacrului în preajma naturii despre care spunea biologul și scriitorul Alexandru N. Stermin.
Prietena mea V. mi-a făcut o bucurie imensă: mi-a trimis cartea Come funziona la psicologia.
Am găsit câteva mărgele din anii trecuți și am făcut și anul acesta peste 20 de mărțișoare. Mama m-a ajutat să le pun fundițe. E surprinzător cum de-a lungul timpului am reușit să realizez handmade-uri de o complexitate destul de mare, dar, cu toate astea, banala fundiță de mărțișor îmi dă încă de furcă.
Cu mărțișoarele terminate sunt pregătită să întâmpin primăvara.
În luna aceasta se împlinesc 10 ani de când am postat primul articol pe blogul meu.
Cum nu-mi plac bilanțurile, am ales ca, în loc de a scrie despre experiența bloggingului pe care o am de 10 ani, să scriu un articol despre cele 5 pisici ale noastre și să consider acest text ca unul aniversar. Enjoy!
Micuț are un nume predestinat. După ce i-am spus astfel nu a mai crescut precum celelalte pisici, ci a rămas un motănel de talie mică. De aceea îl alintăm și Ubirea-lu’mama mică. Îl mai numim, printre altele, Isoscel pentru că are un triunghi mic, alb, isoscel pe năsuc, dar și Ratunică, atunci când i se face coada stufoasă. De multe ori pare că există o incompatibilitate între el și coada lui, în timp ce el pare liniștit coada e foarte agitată.
Este pisoiul cu cele mai multe obiceiuri ciudate: linge perdelele și mănâncă plasticul, se ascunde adesea sub o pătură când vrea să doarmă, astfel că aceasta, prin rotunjimea pe care o dobândește, pare…gravidă. Mama se amuză când îl vede coborând și exclamă: „Iar naște păturica noastră!”
Are tot felul de ascunzători, atât la înălțime, pe dulap (la „mansardă”), cât și în „adâncul” de sub pat, dar și sub covor.
Ce mă înduioșează cel mai mult la el e încrederea pe care o are în mine când se coboară de pe dulap în brațele mele.
De o vârstă similară cu Micuț e Murmurica sau Ubirea-lu’ mama mijlocie de aproximativ trei ani și tot așa de poznașă ca și el.
Ca înfățișare Murmu e dolofană, are un nas cârnuț și un profil de divă. Fundulețul ei comic o face să semene cu albinuța din reclama la Propolis C răceală și gripă.
Oscilează între muuult somn de frumusețe și joacă, ori de una singură ori cu Micuț.
Dintre toate pisicile noastre, Murmu e cea mai docilă, rămâne minute în șir în poziția în care o așezăm fără să protesteze.
Pentru că adesea alunecă pe podea în timp ce aleargă prin casă glumesc cu mama și spun că ar trebui să o înscriem la competițiile internaționale de patinaj artistic.
A fost mămica a patru puiuți de care ne-am ocupat o vară întreagă. Dintre aceștia unul a dispărut fără urmă, pe unul l-a călcat din păcate mașina, iar pe ceilalți doi i-am ținut în regim de foster până am găsit o domnișoară foarte iubitoare care i-a adoptat și care acum le face toate mofturile, creeându-le chiar și un cont pe Instagram.
Kotik e Ubirea-lu’mama mare, va împlini 7 ani în vară dacă Domnul va vrea.
El e cel mai zgmotos – toarce tare, e masculul alfa care își pune „mânuța” pe capul celorlalți când mănâncă și nu-i lasă să pape decât după ce a terminat Măria Sa de mâncat. E și cel mai alintat, poate și pentru că a fost foarte bolnav, a îndurat 86 de zile de tratament chinuitor.
Toată vara stă ziua în „jungla” din spatele blocului, iar seara spunem că are ore la seral, căci vine mereu dinspre o școală.
Ca să-l convingem să vină acasă îl „clopoțim” cu cheile.
Într-o perioadă în care mama se ocupa de Murmurica și de puiuții ei Kotik o pândea să vadă ce face și într-o zi l-a găsit pe acesta în culcușul puiuților, deși avea un apartament întreg la dispoziție în care să stea. :))
Când vine în camera mea se așază mereu cu obrăjorul pe obrajii mei într-un mod irezistibil.
Șibel e Ubirea-lu’mama colosală, e cel mai mare dintre toți. E un Albastru de Rusia care a venit pentru prima dată la noi într-o zi ploioasă și cu tot regretul nu l-am primit pentru că locuim în chirie și aveam deja prea multe pisici. Dar a fost perseverent și până la urmă ne-a cucerit, astfel că acum e și el un membru al familiei.
Când vine cineva în vizită la noi, Șibel e primul care atrage atenția căci este nespus de frumos.
Are un mod foarte discret în a-și exprima afecțiunea, își așază o mânuță(nu o lăbuță) pe brațul mamei sau al meu și toarce în surdină.
E cam răuț cu Lemurica pe care o bate adesea, iar pe Micuț încearcă să-l bată, dar cum e foarte greoi și Micuț foarte sprinten, nu reușește aproape niciodată.
Știe de frica lui Kotik, căruia îi recunoaște autoritatea și mănâncă abia după ce termină acesta.
Lasă multă blană prin casă, căreia noi îi spunem „șibei.”
Cea mai bătrânică pisică e Lemurica, are minimum 8 ani. E o pisică…paradoxală, vânătoare de temut pe de o parte, și bătuta de serviciu de către toți motanii noștri pe de alta. Mai ales Kotik și Micuț sunt niște ingrați, căci atunci când erau mici ea s-a comportat cu ei ca o mamă bună. Se refugiază adesea din calea lor în locurile înalte din casă, pe televizor ori pe frigider.
În urmă cu ceva timp am povestit o întâmplare tragi-comică legată de Lemu, ne-a adus un șoricel mort care a stat în patul mamei o noapte întreagă fără ca ea să-și dea seama.
Pe lângă pisicile noastre, mai este un motan roșcat care ne vizitează sporadic, Vasilică, după cum a fost numit de vecinii din cartier. Uneori vine doar ca să stea puțin în casă, nici mâncare nu vrea. Odată s-a așezat în bibliotecă la icoane, am tras de el cât am putut să-l scot de acolo, dar n-am reușit. Era de nemișcat ca un pietroi. L-am lăsat până la urmă în pace și a plecat el când s-a trezit.
Cam astea sunt pe scurt poveștile despre generatoarele noastre constante de dopamină.
În imagine este un tablou cu toți șase realizat de o domnișoară studentă la medicină cu aptitudini artistice care a fost prima mămică a lui Șibel.
Celor care ați fost alături de mine în acești 10 ani vă mulțumesc din suflet și vă rog să mă iertați că nu mai intru pe blogurile voastre atât de des cum o făceam cândva. De când boala mamei s-a agravat am ales să stau mai mult offline și să petrec timpul împreună cu ea.
Mărțișorul meu cinematografic pentru voi/pentru dumneavoastră este La double vie de Véronique (1991), regizat de Krzysztof Kieslowski, avându-i în rolurile principale pe Irène Jacob și Louis Ducreux și o muzică semnată de Zbigniew Preisner(!).
Filmul a fost nominalizat în 1992 la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și a primit alte numeroase nominalizări, iar la Cannes a obținut în 1991Premiul pentru cea mai bună actriță(rène Jacob) și Krzysztof Kieslowski a dobândit Premiul juriului ecumenic.
Vă recomand ca după vizionare să citiți articolul lui Noiembrie despre acest film(aici), precum și cel al Cătălinei Mihai deaici.
clipe de reverie 