Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘conferințe’ Category

În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2015 te-ai născut, dragă Coca, împreună cu cei trei frați ai tăi, de fapt două surioare și un frățior. Îmi amintesc că în acea zi realizasem o buburuză  3 D din mărgele turcoaz cu alb pe care o voi asocia mereu cu nașterea voastră. Din păcate, acea figurină de plastic neînsuflețită există încă, dar tu nu mai ești printre noi.

Mi-am dorit în multe rânduri să-mi iau rămas bun de la tine pe calea scrisului, dar am tot amânat momentul, pentru  a nu mă confrunta din nou cu durerea că nu mai ești. Încerc acum să te evoc și în felul ăsta să reiau firul întrerupt al comunicării noastre.

Te-am îngrijit, mama și cu mine,  din prima ta zi de viață, de când aveai gheruțele cât firul de ață.

Ai fost mai precoce decât frățiorii tăi – ți s-au deschis ochii la fix o săptămână, înaintea celorlalți, ai fost prima care a sărit din cutie, dar ai fost mai precoce și în moarte și ne-ai părăsit la doar cinci luni.

Până în acel moment însă, ne-ai oferit clipe neprețuite de bucurie, micile tale giumbușlucuri erau niște evenimente pentru noi și o ocazie de a redobândi o inocență pierdută.

Îmi amintesc cum erai cât degetul, cum atunci când te luam în palmă mă priveai curioasă și mă amușinai. Dintre toți cei patru puiuți tu erai cea mai mâncăcioasă, aveai o burtică atât de rotundă, încât mama te alinta Butelcuța. Erai așa amuzantă când stăteai în funduleț cu lăbuțele pe burtica roz!

Însă ceea ce adoram realmente la tine erau ochii tăi umanizați cum nu am mai văzut la nicio altă pisicuță. Foarte expresivi, îți reflectau trăirile întocmai ca ochii unui om.

Nu țineai deloc supărarea cum fac eu și mulți oameni, odată te-am călcat cu scaunul pe codiță din greșeală și deși te-am rănit foarte tare în clipa următoare ți-ai continuat joaca.

În primele două luni de viață imitai jocurile frățiorului tău. Dacă îl vedeai pe el jucându-se cu un pix, voiai și tu unul.

Apoi, după ce l-am dat pe el spre adopție, ai început să-ți creezi propriile jocuri, în care ne includeai și pe noi. Ne aduceai câte o bombonică și o așezai la picioarele noastre provocându-ne să ne jucăm cu ea. Obișnuiai să te joci cu rochiile mamei și noi glumeam spunând că vrei să fii „domnisoală.” Aveam o jucărie de pluș pe care o plimbai prin casă, deși era mult mai mare decât tine  și o cărai cu dificultate.

Pe măsură ce ai crescut, ți-ai extins spațiul pe care l-ai luat în stăpânire și ai devenit pe rând alpinista bibliotecii și stăpână peste iarbă, copaci și insecte. Țopăiai bucuroasă prin iarbă vara, te jucai cu puii altor pisici de pe-afară, în special Vadimel te urma peste tot.

Alergam și eu prin grădină după voi, cei 36 de ani mi se topeau într-o clipă, eram din nou copilul de odinioară care se juca la țară cu pâsânele.

Îmi dădeai un sentiment de împlinire de care nu mă mai simțisem capabilă, m-ai ajutat să reînvăț limbajul iubirii,  mă surprindeam râzând jucându-mă cu tine, așa cum se întâmpla doar când eram mică.

Când voiai în brațele mele, strigai cu afecțiune și apoi îmi țocăiai toată fața… Îmi amintesc de gestul cu care m-ai cucerit, acela de a sta întinsă pe spate în brațele mele, cu lăbuțele deasupra capului. Așa am ajuns să-ți spunem Coca, imaginea ne amintea mai degrabă de un copilaș decât de o pisică.

A trecut însă vara și la început de toamnă ai renunțat la jocurile tale, retrăgându-te ca un pustnic în locuri ferite din casă, departe de noi. Nu știam atunci că tu, sărăcuța, te pregăteai de drumul fără întoarcere. Ai îndurat durerea cu o mare demnitate, de o manieră aproape hristică, așa cum nu reușesc adesea nici oamenii să o facă.

Ai avut și neșansa de a primi un diagnostic greșit și de a fi tratată pentru o altă suferință decât cea pe care o aveai. Regret, draga noastră Cocuța, că noi, încercând să te vindecăm, te-am supus la chinuri suplimentare, prin tratamente dureroase și inutile. Nu pot uita privirea ta sfâșietoare de la cabinetul veterinar când îți erau administrate injecțiile. Mi-e greu să mă iert pentru răul pe care ți l-am pricinuit, dar știu că tu ne-ai iertat deja.

În drumul tău spre moarte l-ai luat și pe prietenul tău de joacă cu tine, Vadimel, care ți-a căutat tovărășia până în ultima ta clipă, lucru care l-a costat viața, căci s-a îmbolnăvit și el de același virus.

Poate lipsa voastră ar fi fost mai ușor de tolerat dacă aș fi ținut un jurnal al giumbușlucurilor voastre, care să-mi permanentizeze amintirile cu voi în cele mai mici detalii.

În încercarea de a a afla ce se întâmplă cu animalele după ce mor, am avut naivitatea de a da un search pe google, deși e evident că browserul care îți dă răspunsul la orice întrebare nu oferă nicio certitudine despre moarte. Dar am vrut să văd ce presupun alții.

Dacă e să dau crezare unor opinii, ne vom întâlni după moarte, dragă Coca. „S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică.”, spune cineva. Altcineva însă e de părere că animalele sunt create doar pentru viața pământească. Eu vreau  să cred că tu exiști sub o altă formă și că ne vizitezi și păstrezi legătura cu noi.

Până în clipa întâlnirii întru veșnicie, rămas bun, dragă puiuță!

(Notă: ideea din titlu, de a-l vedea pe Dumnezeu într-o pisică, aparține scriitorului  Klaus Kenneth, la a cărui conferință am participat chiar în perioada în care îmi murise pisicuța. Este singura idee pe care am reținut-o din toată conferința.)

Reclame

Read Full Post »