Cursuri gratuite de înaltă clasă la Khan Akademy

• 

• 

Acum vreo 3-4 ani am descoperit cursurile în engleză de Istoria artei ale platformei Khan Akademy, fondată de Sal Khan. Americanul are misiunea de a oferi educație gratuită de clasă mondială pentru oricine și oriunde.

Pentru un novice în domeniu, lecțiile mi se păreau foarte bine documentate, dar un pic dificile, având un vocabular cu terminologie specifică destul de stufos.

De câteva săptămâni însă, o prietenă mi-a dat o veste extraordinară: din septembrie 2020 cursurile au început să fie traduse și în limba română. Nu doar cele de artă, ci și ale altor discipline, precum algebră, geometrie sau chimie. Totul datorită efortului a 40 de voluntari români.

De curiozitate, m-am uitat pe lecțiile de geometrie pentru începători și am fost uluită. Eu, care în gimnaziu luam doar note de 5 și 6 la această disciplină, acum, pentru prima dată, înțelegeam!

Pentru început mi-a plăcut că figurile geometrice sunt comparate cu lucruri palpabile, cum ar triunghiul, asemănat cu un vârf de brad, sau că dreptele perpediculare pot fi identificate în steaguri precum cel suedez.

O lecție despre unghiuri mi s-a părut un pic mai dificilă și mi-a luat cam o după-amiază să o înțeleg. La testarea formată din șapte întrebări am atins nivelul familiar.

În ziua următoare am reluat explicațiile și la testare am atins nivelul de maestru. Am apreciat că aici nu-ți furi căciula, nu există varianta în care ai învățat niște răspunsuri pe de rost și de aceea obții un punctaj maxim când le-ai făcut de mai multe ori.

Nu, aici fiecare testare vine cu întrebări noi ca să verifice dacă ai înțeles cu adevărat materia.

Platforma e ideală pentru copiii care nu reușesc să țină pasul cu ritmul de la clasă și care înțeleg un pic mai greu explicațiile.

În plus, după fiecare testare primești un anumit punctaj, ca la jocuri, și tot ca la jocuri, obții anumite recompense, cum ar fi insignele cu care ești premiat dacă atingi un anumit prag. În acest fel cursantul este motivat să continue aventura cunoașterii.

Am fost atât de încântată de această experiență, încât am trimis invitații prietenilor de pe Facebook să dea like la pagină. Le-am scris și mesaje individuale prietenilor cu copii din listă în care le-am vorbit pe scurt despre această platformă.

Dar cum adesea răspundem la invitații în grabă și fără să le acordăm o atenție prea mare, am decis să scriu și un articol pe blog pentru a le face cunoscut oamenilor că din septembrie 2020 Khan Akademy chiar creează un spațiu ideal în care cursanți de pretutindeni și de orice vârstă au șansa de a învăța în ritmul lor tot felul de  discipline în limba română.

Site-ul se va îmbogăți în timp cu lecții de biologie, istorie și multe altele.

Să le mulțumim celor 40 de voluntari care fac posibilă această experiență!

Pentru cei interesați să intre pe platforma Khan Akademy, vă las link aici.

Publicitate

Read Full Post »

Unei perfecționiste: a greși e omenește!

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Read Full Post »

Despre Finlanda sau cum mi-am asumat un eșec după 15 ani

Textul ce urmează va fi diferit de cele publicate până acum pe blog pentru că azi nu voi mai scrie despre realizări și bucurii, ci despre un mare eșec din viața mea pe care mi l-am asumat abia după 15 ani, mai exact zilele trecute.

Ce a declanșat schimbarea de abordare ? Sugestia unei bloggerițe (Ioana Budeanu) de a scrie și despre latura noastră vulnerabilă, dintr-un gest de sinceritate față de cititori, dar mai ales față de noi înșine. Am rezonat foarte mult cu recomandarea ei, unde găseam, aproape uitat, crezul meu de la after-school: să ne arătăm copiilor așa cum suntem, nu ca niște zei atotștiutori.

Revenind la experiența de bursier în Finlanda, sau Friglanda, cum o alint eu, am crezut, până zilele trecute, că nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice.

La cei 22 de ani pe care-i aveam, am plecat de acasă cu niște așteptări imense, care nu au coincis deloc cu realitatea. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, în schimb m-am transformat într-o mașină de făcut referate. În prima parte a zilei scriam temele pe hârtie, iar în restul zilei mă luptam să le scriu în word. Abia învățam să utilizez computerul, lucrurile decurgeau cam așa: A…unde-i A-ul? Dar S-ul? Cu S-ul e mai simplu, apare de două ori, acum caută I-ul și așa mai departe până scrii amărâtul ăla de ASSIGNMENT. În cel mai bun caz plecam de la internet în toiul nopții, alteori rămâneam acolo până dimineață, când venea femeia de serviciu și mătura printre picioarele mele. Și apoi, la cursuri. Fresh.

Voiam să evadez din coșmarul ăsta și am plecat cu alți studenți Erasmus într-o excursie de o săptămână în Suedia. În sfârșit vedeam ce se petrece în jurul meu, mă bucuram de oameni, de croaziera pe Marea Baltică, de marea fragmentată de insulițe.  Am  dansat într-o discotecă de pe feribot cum nu o mai făcusem din liceu, m-am îndrăgostit de Stockholm și Linköping, hoinăream pe străzi de parcă era toată lumea numai a mea.

Dar apoi m-am întors în Friglanda. Și m-am trezit că cea mai bună școală din lume are un mod foarte eficient de a combate absenteismul studenților : câte o temă la fiecare obiect pentru fiecare absență. Mi-a ieșit Suedia pe nas, temele m-au cocoșat și mai tare. De aceea când mă întreabă cineva cum a fost în Finlanda, încep să vorbesc despre Suedia, de parcă n-am înțeles întrebarea.

A urmat un stres cât China, o frică permanentă, crunte insomnii, un dor sfâșietor de cei dragi, urlete zilnice ca de lup la lună.

Acolo, în Finlanda, am aflat ce proporții poate lua singurătatea : mă priveam în oglindă ca să am impresia că mai sunt cu cineva în cameră și într-o zi, când am descoperit un păianjen m-am bucurat în sfârșit că am un suflet drept companie. Dorul de Iași era atât de mare încât mă imaginam plimbându-mă pe Ștefan cel Mare. Abia acum vedeam, în amintire, frumusețea arhitecturală a orașului nostru. Ajunsese să-mi fie dor chiar și de părțile lui mai puțin plăcute, gen locul cu țigări țigări și altele de soiul ăsta.

Cu atâtea trăiri negative copleșitoare am dat în patima cumpărăturilor, dădeam toți banii pe haine, până ce rămâneam fără mâncare. Îmi coseam cursurile pentru că un capsator era foarte scump. Să mă duc în nord să văd aurora boreală și pe Moș Crăciun nici nu se mai punea problema.

Și totuși, în noianul ăsta de negru, a existat și ceva bun pentru că așa se întâmplă întotdeauna.

În Finlanda se pune preț pe opinia personală, nu mai eram nevoită să îngurgitez și să regurgitez cursurile ca acasă. Nu mă mai mințeam scriind ceea ce știam că se așteaptă de la mine, ci îndrăzneam să scriu despre experiențele personale. Mă întorceam, prin scris, la vârsta adolescenței, când aveam caiete peste caiete de scriere liberă. Acesta a fost lucrul cel mai de preț care s-a întâmplat pe durata șederii mele acolo.

 Dar de asta mi-am dat seama abia acum, după ce articolul Ioanei mi-a luat un văl de pe ochi. Pe atunci erau doar niște teme împovărătoare, pe care le-am lăsat, la plecare, în camera de cămin, fără să mă uit înapoi.

La întoarcerea în țară, când a trebuit să scriu pentru Universitate un text despre experiența din Scandinavia am scris câteva rânduri despre cât de fain a fost zborul cu avionul, prin care mă vedeam un Călător pe marea norilor, și cam atât. Povestea rămăsese în camera albă de cămin.

 De-a lungul anilor m-am întrebat de multe ori ce voi fi scris acolo și am regretat cu toată ființa mea că nu mai am acces la referate. Până zilele trecute, când am realizat că povestea se scrie în continuare, clipă de clipă, și că nu mai am nevoie de trecut pentru asta.

Acesta a fost pasul spre asumarea eșecului trăit în Finlanda și spre a vedea că tot zbuciumul nu a fost inutil, că acolo am reînvățat să scriu liber.  

Read Full Post »

Papagalul exotic de la fereastra mea

De aproape o lună m-am mutat cu chirie în casă nouă. Priveliștea de la geamul meu ar fi cu adevărat superbă dacă în noianul de verde n-ar spânzura, inestetic, o cârpă roșie.

Semn al neglijenței omului față de mediu ori o fostă biată rufă purtată de vânt, cârpa respectivă îmi cam tăia din predispoziția mea spre contemplare.

Până azi, când, privind ca de obicei spre fereastră, am conchis că materialul ar putea trece, pentru o persoană cu dificultăți de vedere, drept un prea frumos papagal exotic. Încă o dată imaginarul pare să compenseze un plan real mult prea searbăd pentru gustul meu.

Câteva ore mai târziu însă, mama mă cheamă la geamul de la bucătărie, de unde se văd, de data asta cât se poate de reale, vreo cinci vrăbii îndurând ploaia de pe aceeași crenguță…

În paralel cu activitatea de contemplator fără simbrie, tot zilele astea am recitit foile xeroxate despre asertivitate, de pe vremea când participam la cursul de formator. Am decis să le șterg de praf pentru a-mi fi de folos la noul curs de comunicare pe care-l urmez.

M-a uimit că, recitind articolele, am reîntâlnit în ele nume ca domnul profesor Ion Dafinoiu ori domnul Andy Szekely, pe care am avut prilejul să-i întâlnesc între timp în Realia, și care la vremea aceea existau pentru mine doar în spațiul online, în Virtualia.

La fel s-a întâmplat cu doamna psiholog Irina Șubredu, cunoscută de mine doar în blogosferă și pe care m-am trezit că o am ca trainer la cursul de comunicare.

Și atunci am înțeles că extraordinarul se întâmplă cu adevărat, că nu trebuie plăsmuit, dar că pentru a-l vedea trebuie să-ți rezervi loc la fereastra potrivită.

Read Full Post »

Plusul dintre atâtea minusuri

Ieri, 2 iulie 2014, în cadrul cursului de Comunicare susținut de Asociația Europa Socială, ni s-a dat oportunitatea de testare a atitutinii optimiste într-o situație-limită. Jocul presupunea imaginarea unor pierderi pe toate planurile – sănătate, carieră, familie- și modul pozitiv în care le gestionăm.

Jocul a urmat după predarea unei părți pur teoretice, având drept scop destinderea și vederea părții pozitive chiar și în cazul unui scenariu cât de poate de sumbru.

Personal, cred că ar exista o diferență între răspunsurile noastre ipotetice și cele dintr-o situație reală, căci în realitate s-ar putea să ne pară rău chiar și după un stilou pierdut, mai ales cu existența cultului pentru obiecte din zilele de azi.

Răspunsurile participanților au fost dintre cele mai variate, reflectându-le atât personalitatea, cât și sfera preocupărilor. Unele din ele sunt demne de a fi premiate la Gala Premiilor UNITER prin umorul lor (pot amaneta inelul, dormi în natură, apelez la AES pentru recalificare, îmi donez organele, accesez fonduri nerambursabile).

 Alte răspunsuri vin din partea unor persoane preocupate de dezvoltare personală, ale căror răspunsuri ne indică faptul că citesc cărți motivaționale (mă împac cu situația, consider că toate au aceeași cauză – le văd ca pe noi provocări de a evolua, de a deveni mai bun, ma ajută să îmi identific carențele emoționale, obiceiuri rele).

Un răspuns axat pe dimensiunea spirituală a vieții a venit din partea unei doamne cu lecturi duhovnicești, care ne-a împărtășit un citat aparținând Cuviosului Paisie Aghioritul, și anume, Dintr-un rău îngăduit de Dumnezeu iese un bine întreit. De asemenea, doamna a avut o abordare profund creștină asupra încercărilor din viața unui om, considerând că acestea au constituit pentru ea o ocazie de dezvoltare a virtuților.

 Și ni s-a împărtășit și o poveste adevărată. Aici cer eu feedback. 🙂

Exercițiul a fost util în  a stimula intrarea în contact cu  sinele necunoscut din fereastra Johary, acea parte din noi care se manifestă în situații de criză, acea latură necunoscută nici nouă, nici celorlalți.

Concluzia? Experiențele-limită sunt cele din care putem să învățăm cele mai frumoase lecții de viață. Că putem realiza orice ne propunem.

Read Full Post »