Săptămâna Creierului 2019

 

 

 

Dacă ar fi să vă faceți cadou un eveniment de ziua voastră/ dumneavoastră care ar fi acela? Un concert, o piesă de teatru, o lansare de carte?

În ceea ce mă privește, am avut bucuria să merg chiar de ziua mea la Săptămâna Creierului, eveniment care a avut loc în perioada 18-22 septembrie 2019, la Palatul Culturii, organizat de Cercul Studențesc de Neurochirurgie și Asociația Creierului Iași, în parteneriat cu Primăria Municipiului nostru.

Astfel, am avut șansa ca ziua mea(18 septembrie) să se prelungească în săptămâna mea, interval în care am luat parte la mai multe ateliere kid friendly organizate de studenți.

Unul dintre workshopurile la care am participat a fost cel de Iluzii optice, susținut de domnișoara Maria-Diana Focșa. Cu acest prilej am rememorat clipele pe care le-am trăit cu copiii de la centru, unde i-am inițiat pe aceștia în arta lui Salvador Dali, Rob Gonsalves sau Octavio Ocampo, nu înainte de a le arăta o serie de iluzii optice.

La atelier, am regăsit unele dintre acestea, printre care o imagine în care puteai vedea o femeie tânără, dar și una bătrână în același desen, un chip format din crengi, o imagine care putea fi interpretată fie ca o rață, fie ca un iepure.

 

Îmi amintesc că, atunci când le-am arătat celor mici ultima imagine, o fetiță de 5 ani nu m-a crezut că aceasta poate fi privită și ca o rață, m-a contrazis și a fost convinsă că în desen era doar un iepuraș. 😊

Elementele de noutate pentru mine au fost desenul ce părea să redea două triunghiuri care se întrepătrundeau, când de fapt nu era niciun triunghi, chipul ascuns printre boabele de cafea, corpurile umane pictate care formează o broască.

Descoperirea care m-a uimit cel mai mult la Iluziile optice a fost o cameră în formă de trapez în care părea că unul dintre participanți era mai înalt decât celălalt, pentru ca lucrurile să fie exact pe dos când aceștia își schimbau locul.

De altfel, cuvântul-cheie al iluziilor optice este verbul a părea.

La atelierul Neuroștiințele în artă, domnul Kevin ne-a vorbit despre mai multe opere celebre ale unor artiști, unul dintre aceștia fiind chiar Michelangelo și a sa pictură Crearea lui Adam, despre care se spune că ar imita anatomia elementară a creierului uman.

Susținătorul atelierului a făcut referiri și la rivalul lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, dând un posibil răspuns la întrebarea Și totuși, de ce zâmbea Mona Lisa? Se pare că există un sindrom denumit după ea, care apare la femeile însărcinate când le paralizează nervii faciali externi.

 

Aici am întâlnit atât lucrări pe care le cunoșteam deja, precum cele realizate de Van Gogh, Munch sau Picasso, precum și unele pe care le vedeam pentru prima dată, cum ar fi cele semnate de Yayoi Kusama, artista japoneză contemporană pasionată de buline, minimalism și dovleci, care a declarat că toate operele ei au la bază halucinații de care a suferit. În fotografiile de mai jos o vedem îmbrăcată în propria-i artă.

Am admirat întristată arta lui Louis Wain, un ilustrator de pisici diagnosticat cu schizofrenie, în ale cărui desene se poate observa evoluția bolii, percepția față de patrupede schimbându-se radical, atât în privința formelor, cât și a culorilor.

Am privit și creația lui F. Marryat, care a imortalizat trăirea din timpul unei migrene, pe care a asemănat-o cu niște drăcușori care-l înțeapă pe suferind cu obiecte ascuțite.

M-a impresionat mult pictura lui Kandinski, care suferea de sinestezie, o patologie prin care unii oameni pretind că pot auzi culorile sau pot vedea muzica, și îl am în vedere pentru o lecție de artă dedicată copiilor.

Cum a fi în preajma artei și a iluziilor optice e un motiv de bucurie pentru mine, am participat și la Atelierul de Fericire, susținut de domnișoara Maria.

La acesta, coordonatoarea ne-a propus să începem prin a ne îmbrățișa, pentru a elibera oxitocină, și ne-a arătat fericirea la microscop.

Ne-a dezvăluit că din punct de vedere psihiatric fericirea e considerată o boală a sistemului nervos central pentru că devenim iraționali, fiindcă suntem incapabili să gândim logic atunci când suntem fericiți și ne aflăm în afara controlului nostru rațional.

Am aflat cum se manifestă în corp fericirea: temperatura corpului crește, palmele noastre sunt mai umede, la nivelul feței mușchiul zigomatic, cel care trage în sus colțurile gurii,  precum și mușchii orbiculari ai ochilor se încordează, în schimb mușchii sprâncenelor se relaxează.

Împreună cu ceilalți participanți am făcut un cerc, sau mai pe românește o horă, și a spus fiecare pentru ce e fericit. Printre răspunsuri s-au aflat ciocolata, faptul că a ieșit soarele sau pentru că…azi e ziua mea și o sărbătoresc la Săptămâna Creierului. 🙂

La ieșire, la unul dintre standuri se aflau neuroni din material plușat, mi-am luat unul ca amintire ca să fiu sigură că în urma acestei experiențe m-am îmbogățit măcar cu un neuron, fie el și handmade. 🙂

După ce evenimentul s-a încheiat și am ajuns acasă am privit cu drag cărțile despre creier pe care mi le-am cumpărat de-a lungul timpului și m-am întrebat: oare când voi transforma Săptămâna Creierului în  Anul Creierului?

Sursa foto: Săptămâna Creierului și Google images.

 

 

Publicitate

Read Full Post »

De la Pământ la Lună: 50 de ani de la prima aselenizare

Ieri, pe la orele dimineții i-am cumpărat nepoțelului unei prietene două cărți de colorat cu personaje din Războiul Stelelor, printre care și Roboțelul BB8. Astfel am anticipat tematica spațiului cosmic pe care aveam să o explorez simbolic după-amiază. Cum? Printr-o vizită la Planetariul mobil amplasat de către Asociația Astronomică Pluto din Cluj pe scena Ateneului ieșean.

Dacă anul trecut organizatorii ne-au încântat cu proiecții ghidate despre constelații, Sistemul nostru solar sau despre cei mai importanți astronomi din istorie, anul acesta subiectul propus a fost în ton cu împlinirea a 50 de ani de când omul a făcut primii pași pe Lună.

Pentru că a fost un eveniment creat în special pentru copii, mulți micuți așteptau nerăbdători să intre în domul mobil. Unul dintre ei s-a întrebat dacă sunt fantome în balon, iar un altul cânta Avion cu motor/ Ia-mă și pe mine-n zbor, intuind parcă faptul că ghidul nostru, domnul Dan Colțea, avea să ne vorbească despre zborul în spațiu.

Pe durata expunerii domniei sale am avut câteva bucurii de filolog, prin faptul că ne-a vorbit despre sensul cuvintelor aselenizare și aterizare, dar și pentru că a făcut un joc frumos de cuvinte între Lună(astru) și lună(interval de timp).

Apariția stelelor pe tavanul semisferic al domului mi-a amintit de o ghicitoare: Licurici pe bolta mare, / Apar noaptea când nu-i soare./ Ceru-i ca un giuvaier,/ Dar in ziuă, toate pier, la fel cum prezentarea planetei cu inele Saturn mi-a adus aminte că am scris cândva un text inspirat de aceasta: Poeții/vin/de pe o planetă/logodită/ cu ea însăși./

În prezentarea sa, ghidul nostru a reamintit câteva idei expuse și la evenimentul de anul trecut: despre cele două constelații vizibile din România- Ursa Mare și Ursa Mică- despre planetele sistemului nostru solar, despre secretul Lunii.

Ceea ce am apreciat eu foarte mult au fost glumele marca Asociației Astronomice „Pluto”, referirile gastronomice la asteroizi, numiți cartofii zburători, ori la meteoriți, asemănați cu niște cartofi prăjiți, prin care copiii sunt ajutați să rețină mai bine informația cu ajutorul papilelor gustative. Prin aceasta ideile prezentate se diferențiază net de Enciclopedia Spațiului, carte pe care mi-am cumpărat-o după ce am participat la Planetariul mobil de anul trecut din dorința de a-mi îmbogăți cultura generală cu un nou domeniu de cunoaștere.

Cât timp s-au derulat stelele, constelațiile și planetele pe dinaintea ochilor noștri am privit totul cu încântare, dar din momentul în care a început prezentarea despre aselenizare mi-am dat seama că agenda mea de-o palmă ajunsese la ultima ei filă, iar pixul cu care scriam pe întuneric dădea ultimele semne de viață pe hârtie. Astfel că nu m-am mai putut concentra, gândindu-mă că nu voi avea ideile principale pentru a scrie articolul.

După ieșirea din Planetariu am scociorât prin poșetă și am găsit încă o agendă și aș fi dat un regat pentru un pix.

Organizatorii au fost foarte drăguți și mi-au permis să particip și la următoarea prezentare, iar domnul Colțea mi-a făcut rost de un pix și mi-a dat sfatul inspirat de a scrie în sala de spectacole, la lumină, și nu în domul întunecat, așa cum făcusem eu.

Am apreciat că anterior discuției despre aselenizare, domnia sa ne-a oferit un exemplu de patriotism prin referirea la sibianul Hermann Oberth, inventatorul primei rachete cu combustibil lichid, fără de care progresele în cucerirea spațiului poate nu ar fi avut loc.

Este amintită competitivitatea dintre ruși și americani în explorarea departelui și faptul că după ce rușii au lansat primul satelit artificial în 1957 și, după ce l-au trimis pe primul om în spațiul cosmic, Yuri Gagarin, americanii se gândeau la un proiect prin care să-i surclaseze pe aceștia și astfel a apărut ideea alunizării.

În acest scop un student de-al sibianului nostru, pe numele său Wernher von Braun,  a realizat cea mai mare rachetă construită pe Pământ  și, în urmă cu 50 de ani, pe 16 iulie 1969, era lansată Apollo 11, misiunea care i-a dus pe oameni în premieră pe Lună.

Dintr-o prezentare despre aselenizare nu puteau lipsi celebrele cuvinte ale lui Armstrong care a coborât pe Lună rostind “E un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire”.

Am fost încântată să aud că ghidul nostru a ales o melodie de-a lui Erik Satie ca muzică de fundal pentru acest moment istoric.

O impresie personală e că în această frumoasă lecție de astronomie rolul principal nu l-au avut nici rușii, nici americanii, ci însăși Luna, care apare ca un laitmotiv. Despre ea ni se spune că este satelitul natural al Pământului, că face un tur complet în jurul  Pământului în doar 28 de zile. Fluxul, mareele, ritmul vieții noastre, toate sunt influențate de Lună.  Ea ne arată mereu aceeași față. Pe Lună este liniște totală, e doar gheață și praf, nu este aer, nu bate vântul. Dacă lăsăm acolo o urmă ea va rămâne pentru totdeauna. Când am aflat că pe Lună suntem de șase ori mai ușori m-am gândit că cei care-și doresc să călătorească până la ea sunt niște persoane grăsuțe care vor să se simtă ca niște silfide.

Cireașa de pe tort a fost momentul în care am primit de la o domnișoară un breloc cu calendar pe 50 de ani din partea colegului nostru de la Cluj pentru care-i mulțumesc din tot sufletul meu.

Azi voi merge din nou la Planetariu însoțită de o prietenă și mă voi bucura de întreaga proiecție fără să mai am grija de a-mi lua notițe.

Din toată această experiență am rămas cu un singur regret, acela de a nu putea să mă mut cu totul la Planetariu, să mă bucur de povești despre spațiul cosmic în fiecare zi.

Sursa foto 1: aici

Sursa foto 2: aici

Read Full Post »

Cosmonaut pentru o oră(2)

După ce în prima parte a călătoriei noastre am admirat Luna și constelațiile, în partea a doua, ghidul nostru, domnul David, ne-a purtat prin Univers și ne-a vorbit despre planetele Sistemului nostru solar, despre cei mai importanți astronomi din istorie, precum și despre felul în care omul a cucerit spațiul cosmic.

Povestitorul nostru ne-a dezvăluit, pe un fundal muzical spațial adecvat cu tema abordată, eterna fascinație pe care cerul a avut-o asupra omului, încă din cele mai vechi timpuri până în prezent.

Am avut ocazia să vedem un  prim calendar aztec săpat în piatră, dar și primele hărți ale cerului, create de vechii chinezi, care i-au ajutat pe aceștia să navigheze. Au fost trecute în revistă teoria geocentrică, potrivit căreia Pământul se afla în centrul Universului, dar și cea heliocentrică, conform căreia în centrul Sistemului nostru solar se află Soarele, iar planetele se rotesc în jurul acestuia.

Despre  astronomi precum Kepler sau Copernic aflasem câte ceva prin intermediul belestristicii, al piesei de teatru Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și chiar m-am întrebat, în glumă, ce ar fi însemnat pentru profesorul Miroiu o vizită la Planetariul mobil. 🙂  Dacă despre cei doi astronomi auzisem vag, mărturisesc, cu toată rușinea, că nu știam că italianul Galileo Galilei a inventat telescopul, primul instrument de observație astronomică.

De la telescop, domnul David a trecut la primele observatoare astronomice și apoi la telescopul spațial Hubble.

Domnia sa ne-a arătat petele negre de pe suprafața Soarelui, ochiul lui Jupiter, craterele de pe Mercur, precum și cel mai înalt munte din Sistemul nostru solar, aflat pe planeta Marte, și ne-a vorbit de…cartofii zburători. Măcar și pentru a afla ce sunt aceștia merită să mergeți la Planetariul mobil.

În cazul planetelor din Sistemul nostru solar, domnul David ne-a amintit divinitățile romane care le sunt atribuite.

Și, mai presus de toate, ne-a făcut să ne interogăm mereu în privința a ceea ce vedem. Astfel, ne-a întrebat care este diferența dintre o stea și o planetă, dintre un meteor și un meteorit și chiar dintre denumirile astronaut și cosmonaut. (Răspunsul la această ultimă întrebare e chiar unul amuzant). Când ne-a întrebat care a fost prima ființă care a ajuns în spațiu, mi-am amintit de un timbru din vremea copilăriei mele cu cățelușa Laika.

Proiecția ne-a dat ocazia să aselenizăm împreună cu Neil Armstrong, să dăm mâna cu un astronaut, dar și să ne amintim de primul român care a călătorit în spațiu, Dumitru Prunariu.

Foarte bine documentată, prezentarea povestitorului nostru  a captivat copii și părinți deopotrivă.

Cu ce am rămas de pe urma acestei experiențe? Cu dorința de a reveni și cu altă ocazie la Planetariul mobil pentru a călători din nou, chiar și virtual, prin spațiul cosmic.

Și, ca să-mi amintesc cu drag de vizita în Univers, mi-am cumpărat cărțile de joc Astrolici cu descrieri adorabile ale planetelor din Sistemul nostru solar, din care v-o dezvălui pe cea preferată, desenată, românește, ca o horă a planetelor în jurul Soarelui.

Sursa foto 1:

https://www.descopera.ro/stiinta/16048082-cat-de-mult-poti-supravietui-pe-fiecare-planeta-din-sistemul-solar

 

 

Read Full Post »

Cosmonaut pentru o oră(1)

Într-o seară, prin 2011, am văzut în cartierul meu un cort sferic pe care erau proiectate imagini foarte frumoase – era redat globul pământesc. Atunci am avut impresia că sunt undeva în spațiu și că privesc Pământul de la distanță. Mi-am spus în sinea mea că am fost pentru câteva clipe cosmonaut!

Acum două zile am avut ocazia de a călători simbolic în spațiu din nou, împreună cu prietena mea N., prin vizitarea Planetariului mobil, amplasat de către Asociația Astronomică Pluto din Cluj pe scena Ateneului ieșean. Organizatorii mă impresionaseră foarte plăcut și cu altă ocazie, când au venit cu Muzeul Iluziilor la Iași, așa că mă așteptam la un eveniment de calitate.

Prin intermediul spectacolului Astronomia în vacanță, N. și cu mine am avut prilejul să vedem stelele în plină zi, evident nu pe cele reale, ci pe cele proiectate pe tavanul semisferic al domului mobil. Și, deși am fost pentru o oră cosmonauți, echipamentul nostru special consta doar în niște botoși de unică folosință. 🙂

Domnul Dan Colțea a fost primul nostru ghid prin spațiu. Domnia sa ne-a spus o mulțime de lucruri despre Soare, Lună, stele și constelații. Când au fost proiectate acestea din urmă, copiii de pretutindeni le-au întâmpinat cu uaaau!, ce fain!, super!, dovada că ei pot învăța și cu entuziasm, dacă maniera de prezentare a  informațiilor este vizuală și prietenoasă.

Am apreciat la ghidul nostru aptitudinea de pedagog, acesta permițându-le copiilor să vorbească între ei cât timp s-au derulat constelațiile pe dinaintea ochilor noștri și apoi cerându-le să facă liniște pentru a-și continua expunerea.

Am aflat că sunt optzeci și opt de constelații oficiale pe cer, dintre care douăsprezece –  zodiacale. Dacă veți merge vreodată la Planetariul mobil veți afla o legătură între constelațiile Ursa Mare, Ursa mică și …Ursul păcălit de vulpe.

Povestitorul nostru ne-a vorbit despre constelațiile tradiționale românești precum Carul Mare sau cea numită Ciobanul cu oile, dar și despre faptul că alte popoare și-au reprezentat cu totul diferit aceleași grupări de stele, precum o liră sau o broască țestoasă.

Îndemnul domnului Dan Colțea către participanți, ca fiecare să-și aleagă un grup de stele de pe cer și să-i dea un nume, mi-a amintit de o activitate de voluntariat pe care am avut-o cu copiii,  în care le-am propus să deseneze o stea și să o denumească. Dintre acestea mai rețin câteva, cum ar fi Norocul omului, Înflăcărata sau Colorici, astre care există și acum pe un cer de data aceasta imaginar.

La finalul prezentării sale, ghidul nostru ne-a povestit despre fazele Lunii, despre felul în care Luna își schimbă chipul la fiecare șapte zile, dar ne-a dezvăluit și un secret despre aceasta. Nu vi-l spun aici, îl veți afla mergând la Planetariul mobil când va ajunge în orașul vostru.

Va urma

Read Full Post »

Și a fost concert cu Paula Seling, Doamne!

Dacă m-ar întreba cineva cum văd eu Raiul, ei bine i-aș răspunde că nu-l văd, ci că-l aud. Raiul meu e unul sonor de care sunt responsabili câțiva artiști, printre care se află și Paula Seling.

Ieri, 14 aprilie 2018, Ateneul ieșean a găzduit un eveniment de vis, susținut de Paula Seling și Orchestra Simfonică a Filarmonicii de Stat Botoșani, condusă de dirijorul Daniel Manasi. 

În drumul cu tramvaiul spre concert am observat o gâză care intrase pe geam și nu mai găsea ieșirea și, rememorând momentul în care Harap-Alb  a cruțat viața furnicilor nuntașe, am încercat să o eliberez, fără să reușesc însă. Am sperat atunci la o mică minune, că insecta va găsi singură ieșirea.

Când am coborât am văzut o bătrână care vindea narcise galbene și aș fi vrut să cumpăr și eu câteva amintindu-mi cum am venit cu Mămuca la târg când aveam vreo cinci ani și am vândut cu ea lalele în piață. Dar n-aveam la mine decât un leu și i l-am dat bunicii fără să iau vreo floare.

De ce vă spun toate lucrurile astea care n-au nici o legătură cu concertul? Pentru că, ajunsă la Ateneu am avut parte de două mari minuni, dintre care vă voi dezvălui una, și anume faptul că, deși inițial eram printre cei care urmau să stea pe un scaun suplimentar incomod, chiar înaintea începerii concertului o domniță în ținută de epocă m-a invitat să mă așez pe unul din locurile libere rămase în sală și așa m-am trezit pe un nesperat rând doi de unde am spus Tatăl nostru în gând ca să nu fiu ridicată de pe scaun în ultima clipă. Și slavă Domnului, ruga mi-a fost ascultată.

După ani întregi în care am ratat concertele susținute de Paula Seling în Iași a venit și seara binecuvântată în care mi s-a împlinit această mare dorință de a o vedea și auzi cântând la un metru de mine.

Am ascultat deopotrivă melodii străbătute de un fior religios, pe versuri de Mihai Eminescu, Traian Dorz sau Corneliu Coposu, dar și cântece de dragoste, pe versuri de Nichita Stănescu, precum și două melodii al căror text aparține chiar Paulei Seling. O mare bucurie a fost pentru mine faptul că a cântat Trurli, melodie pe care mi-o cânta bunica mea când eram mică.

Artista, când înduioșător de sensibilă, când surprinzător de jucăușă, a știut să-și mențină auditoriul implicat pe toată durata concertului. Noi, cei din public, am cântat împreună cu ea Ce bine că ești, dar și Trurli. Așa cum solista însăși a spus înaintea unui cântec de dragoste iubirea ține lumea laolaltă. Privind la chipurile fericite din sală, mi-am dat seama că exact asta a reușit să facă aseară.

În ceea ce privește Orchestra Filarmonicii de Stat Botoșani, aceasta m-a încântat cu muzică de film fix pe gustul meu. Domnul dirijor Daniel Manasi ne-a întâmpinat cu un Hristos a înviat!, adoptând totuși un ton jucăuș care s-a potrivit perfect cu cel al Paulei Seling. Domnia sa ne-a arătat cum bagheta știe cuvinte și îi învață și pe alții, invitându-ne să cântăm împreună cu orchestra.

Am avut, la acest concert, sentimentul că mai fericită de atât nu pot fi și mi-aș fi dorit să prelungesc clipa într-o eternitate, dar pentru un conținut mai mare decât forma prelungirea unor emoții atât de intense ar fi devenit insuportabilă. Am fost cu corpul în iarnă de  atâta înfiorare, dar cu sufletu-n primăvară  de atâta încântare. Mi-ar fi plăcut ca toți cei dragi mie să fie prezenți ca să ne bucurăm împreună, dar cum acest lucru nu a fost posibil m-am bucurat eu și pentru ei.

Spre final, de la atâta aplaudat simțeam usturimea palmelor și durerea brațelor cum mi s-a întâmplat acum doi ani, când am fost la un concert al Alexandrinei Hristov.

După acest eveniment am luat decizia de a pleca într-o vacanță muzicală de vreo lună, așa că nu mă căutați, de mine nu-ntrebați, voi fi ocupată să-mi procur un rai sonor, ascultând cu nesaț melodiile Paulei Seling. 

După toate minunile care mi s-au întâmplat ieri m-am întrebat dacă femeia în vârstă cu flori nu era cumva o sfântă preschimbată în bătrână care a decis să mă răsplătească pentru bănuțul pe care i l-am dat. Și cum cred cu adevărat în minuni, nădăjduiesc că gâza despre care vă scriam la început a găsit ieșirea pe fereastra întredeschisă.

Fotografie din concert postată cu acordul solistei

Sursa foto: https://www.facebook.com/paulaseling/

Read Full Post »

La Muzeul Iluziilor nu veți avea deziluzii!(2)

În textul precedent dedicat Muzeului Iluziilor vă spuneam că ar fi minunat dacă aș putea să-l revizitez pentru că, din cauza aglomerației am ratat experimentele de fizică și nu am avut nici destui bani la mine pentru a cumpăra și alte suveniruri.

Am trimis articolul meu de promovare organizatorilor (Asociația Astronomică “Pluto” din Cluj) și am primit un email în care domnul coordonator Adrian Filpișan mă felicita pentru text și ne invita la muzeu, pe mine și pe prietenii mei, în mod gratuit.

Nu vă spun ce mare bucurie  mi-a făcut domnia sa, chiar mă gândeam că între motivele de recunoștință ale lui 2018 acesta e unul dintre cele mai consistente.

Așa că am revenit la Muzeul Iluziilor acum două zile însoțită de cea mai bună prietenă a mea, mama. La intrare, mi-am dat jos căciula și aceasta mi s-a electrizat. Spre surpriza mea, acest fapt urma să aibă legătură cu unul dintre experimentele la care am asistat în acea zi.

Față de vizita anterioară, turul muzeului a început cu experimentele de fizică, exact cu partea pe care nu reușisem să o văd de prima dată.

La intrare, ghidul nostru, domnul Dan Colțea, ne-a dezvăluit pe un ton glumeț biografia unei fetițe de zece ani care levita. Aceasta ar fi petrecut 7 ani în Tibet, 7 în China, 7 în India, unde ar fi învățat să plutească în aer.  La întrebarea dacă ea chiar plutește în aer sau aceasta este doar o iluzie  școlarii nu au putut fi păcăliți și au răspuns în cor: este o iluzie!

Ne-au fost prezentate pe rând o iluzie de tip mecanic, două care implicau electricitatea, două care prespuneau jocul cu apa, precum și una cu un dragon care te fixa cu privirea dacă te mișcai în dreapta și în stânga. Toate experimentele au fost însoțite de explicații.

În ce mă privește, cel mai mult mi-au plăcut experimentele în care s-a folosit generatorul Van De Graaff, prin care au putut fi aduse fulgerele în cameră.

Ghidul a dat un exemplu accesibil copiilor pentru a ilustra descărcările electrostatice, și anume situațiile în care dăm jos o haină de pe noi și apar niște steluțe, niște luminițe.

O fetiță cu părul lung a cunoscut avantajul de  a fi proaspăt spălată pe cap, căci a fost implicată într-un astfel de experiment, în urma căruia părul i s-a electrizat.

Punctul culminant al experimentelor l-a constituit prezentarea thereminului, inventat de omul de știință rus cu același nume în urmă cu o sută de ani. Așa cum a precizat domnul Dan Colțea, savantul a vrut să inventeze un instrument cu o antenă cu care  să depisteze mișcarea inamicului pe front. În schimb, Theremin a inventat acest instrument, cu două antene, care a început să cânte. A creat fără să-și dea seama primul instrument electronic de cântat care ne permite să cântăm la el fără să-l atingem.

După ce am asistat la expunerea pe ton ludic a ghidului nostru, mama și cu mine am mers în camera oglinzilor anamorfotice, prilej pentru ea de a-și aminti că la vârsta de șase ani a văzut astfel de oglinzi la un parc de distracții din București.

Nu puteam să ratăm încăperea cu holograma piramidală, în care am făcut mai multe fotografii decât prima dată, și sala cu tablouri 3D, unde i-am făcut mamei o poză cu un tigru, iar ea m-a fotografiat cu un vultur ale cărui aripi dădeau impresia că ies din tablou.

Dintre suveniruri am cumpărat o carte cu imagini în mișcare pentru prietena mea și un glob celest asamblabil pentru mine.

Acasă, după un pic de efort, am reușit să îmbin părțile din care era alcătuit globul cu constelații și să-l depun ca pe un trofeu pe masa cu cărți.

Sursa foto:

Fotografii personale

Read Full Post »

La Muzeul Iluziilor nu veți avea deziluzii! (1)

 

Am văzut săptămâna trecută pe facebook mai multe materiale de promovare a Muzeului Iluziilor, dar cel care m-a determinat să particip la eveniment a fost o hologramă piramidală cu meduze. Mai văzusem eu o hologramă live de forma lui Mihail Kogălniceanu la muzeul ieșean dedicat acestuia, dar cea cu meduze a fost dragoste la prima vizionare.

Mi-am făcut rezervare și, cu două zile înainte de vizită, m-am dus în recunoaștere să văd unde se află Muzeul Municipal care, în perioada 8 ianuarie – 2 februarie 2018 găzduiește Muzeul Iluziilor. L-am găsit imediat, este amplasat chiar în spatele fostei clădiri “Petre Andrei”, pe strada Zmeu, nr.3.

Am revenit peste două zile cu prietena mea A. și am  pătruns în Muzeul Iluziilor dornice de cunoaștere în manieră kid friendly.

Am fost plăcut impresionată de la început de faptul că organizatorii, membrii Asociației Astronomice “Pluto” din Cluj, nu ne-au îngrădit fotografierea și filmarea exponatelor, ba chiar au încurajat-o, înțelegând că aceasta e o formă optimă de promovare a evenimentului.

Ne-am delectat cu tablouri reprezentând animale tridimensionale care ies din decor, am trecut pe lângă un pat cu 2200 de cuie boante care ne-au făcut să înțelegem cum stau lucrurile cu suferința fachirilor de scenă amplasați pe astfel de paturi, ne-am admirat în cele 24 de oglinzi anamorfotice, am aflat că la acest muzeu până și râsul poate fi o iluzie.

Într-una dintre săli se aflau desene ambigue, care puteau fi interpretate în două feluri în funcție de unghiul din care priveai, astfel că un singur desen putea reprezenta o femeie, dar dacă întorceai imaginea cu susul în jos același desen reda un bărbat.

Privindu-le, mi-am amintit că acum 25 de ani o franțuzoaică mi-a trimis un desen asemănător în care era redat un chip care zâmbea, dar care devenea încruntat dacă-l întorceai. Cât de mulți ani au trecut până să avem parte și în România de asemenea jocuri vizuale în cadrul unui muzeu! Nu pot decât să-i felicit încă o dată pe organizatori pentru inițiativă.

În sala experimentelor am ajuns prea târziu și, cum era foarte aglomerat, am stat pe vârfuri pentru a vedea și auzi thereminul, instrumentul muzical la care poți cânta fără să-l atingi.

În ultima sală în care am intrat am găsit cireașa de pe tort: holograma piramidală, motivul principal pentru care am venit la muzeu. Ea reda planeta Pământ, apoi diferite forme de viață de la cele mai elementare – meduza până la cele mai evoluate-oamenii.

După o oră de explorare ne-am cumpărat niște suveniruri românești(!) create cu scop educativ: prietena mea și-a cumpărat două cărticele cu imagini animate, iar eu mi-am luat jocul Optilici, care arată multe iluzii optice însoțite de explicații.

Am regretat că n-am avut suficienți bani la mine pentru a cumpăra un glob cu constelații și cartea cu imaginile în mișcare. Pentru asta și pentru a vedea și experimentele pe care le-am ratat ar fi minunat dacă aș  repeta experiența.

Ajunsă acasă, m-am delectat cu jocurile vizuale ale lui Optilici. Iluziile continuă!

Pentru detalii despre eveniment puteți accesa această pagină de facebook:

https://www.facebook.com/events/1656132657780106/?active_tab=discussion

 

 

 

 

Read Full Post »

Cărți pentru toate vârstele mele 1

 

 

Târg de carte la Iași

Prima zi.  Fără creier, legume sau fructe

Mare amatoare de chilipiruri când vine vorba de cărți, nu obișnuiesc să le cumpăr din librării, unde intru ocazional doar să mă adăpostesc de ploaie.

De aceea aștept târgul anual cu multă nerăbdare la gândul că îmi voi lua nu una, ci mai multe cărți, pe cele pe care le-am râvnit în tot cursul anului.

Prima zi de târg începe frumos, sub semnul uimirii: patru căprițe pasc liniștite lângă parcare, amintindu-mi de iezii copilăriei, pe care-i hrăneam cu bomboane. Ne oferim o clipă de răgaz, timp în care mama le fotografiază și apoi ne grăbim să prindem deschiderea LIBREXULUI.

La târg, am în vedere o listă precisă de titluri, încercând să cred că am devenit un cumpărător rațional peste noapte. Să înțelegem creierul, Pedagogia poveștii, poate un album de Arcimboldo, cam ăsta ar fi wishlistu’, ca să nu depășesc bugetul.

Cantitativ, recolta e slabă: n-o să înțeleg creierul nici anul ăsta și n-o să văd nici ce oameni răsar din legume, fructe sau flori. În schimb, mă bucur să găsesc cartea Părintelui Necula, care, calitativ, face cât trei cărți la un loc.

Ca să-mi demonstrez mie însămi că nu sunt împătimită după cărți( ei, nu!) aleg să cumpăr un atlas anatomic pentru prietenul meu, în loc să-mi mai cumpăr mie ceva.

Acasă, mă pun pe cetit și mă întâlnesc din nou cu patru căprițe, de data asta livrești: cu Capra cu trei iezi, din povestea lui Creangă, pe care Părintele Necula ne propune să o recitim în cheie creștină.

Read Full Post »

Când îl vezi pe Dumnezeu într-o pisică…

În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2015 te-ai născut, dragă Coca, împreună cu cei trei frați ai tăi, de fapt două surioare și un frățior. Îmi amintesc că în acea zi realizasem o buburuză  3 D din mărgele turcoaz cu alb pe care o voi asocia mereu cu nașterea voastră. Din păcate, acea figurină de plastic neînsuflețită există încă, dar tu nu mai ești printre noi.

Mi-am dorit în multe rânduri să-mi iau rămas bun de la tine pe calea scrisului, dar am tot amânat momentul, pentru  a nu mă confrunta din nou cu durerea că nu mai ești. Încerc acum să te evoc și în felul ăsta să reiau firul întrerupt al comunicării noastre.

Te-am îngrijit, mama și cu mine,  din prima ta zi de viață, de când aveai gheruțele cât firul de ață.

Ai fost mai precoce decât frățiorii tăi – ți s-au deschis ochii la fix o săptămână, înaintea celorlalți, ai fost prima care a sărit din cutie, dar ai fost mai precoce și în moarte și ne-ai părăsit la doar cinci luni.

Până în acel moment însă, ne-ai oferit clipe neprețuite de bucurie, micile tale giumbușlucuri erau niște evenimente pentru noi și o ocazie de a redobândi o inocență pierdută.

Îmi amintesc cum erai cât degetul, cum atunci când te luam în palmă mă priveai curioasă și mă amușinai. Dintre toți cei patru puiuți tu erai cea mai mâncăcioasă, aveai o burtică atât de rotundă, încât mama te alinta Butelcuța. Erai așa amuzantă când stăteai în funduleț cu lăbuțele pe burtica roz!

Însă ceea ce adoram realmente la tine erau ochii tăi umanizați cum nu am mai văzut la nicio altă pisicuță. Foarte expresivi, îți reflectau trăirile întocmai ca ochii unui om.

Nu țineai deloc supărarea cum fac eu și mulți oameni, odată te-am călcat cu scaunul pe codiță din greșeală și deși te-am rănit foarte tare în clipa următoare ți-ai continuat joaca.

În primele două luni de viață imitai jocurile frățiorului tău. Dacă îl vedeai pe el jucându-se cu un pix, voiai și tu unul.

Apoi, după ce l-am dat pe el spre adopție, ai început să-ți creezi propriile jocuri, în care ne includeai și pe noi. Ne aduceai câte o bombonică și o așezai la picioarele noastre provocându-ne să ne jucăm cu ea. Obișnuiai să te joci cu rochiile mamei și noi glumeam spunând că vrei să fii „domnisoală.” Aveam o jucărie de pluș pe care o plimbai prin casă, deși era mult mai mare decât tine  și o cărai cu dificultate.

Pe măsură ce ai crescut, ți-ai extins spațiul pe care l-ai luat în stăpânire și ai devenit pe rând alpinista bibliotecii și stăpână peste iarbă, copaci și insecte. Țopăiai bucuroasă prin iarbă vara, te jucai cu puii altor pisici de pe-afară, în special Vadimel te urma peste tot.

Alergam și eu prin grădină după voi, cei 36 de ani mi se topeau într-o clipă, eram din nou copilul de odinioară care se juca la țară cu pâsânele.

Îmi dădeai un sentiment de împlinire de care nu mă mai simțisem capabilă, m-ai ajutat să reînvăț limbajul iubirii,  mă surprindeam râzând jucându-mă cu tine, așa cum se întâmpla doar când eram mică.

Când voiai în brațele mele, strigai cu afecțiune și apoi îmi țocăiai toată fața… Îmi amintesc de gestul cu care m-ai cucerit, acela de a sta întinsă pe spate în brațele mele, cu lăbuțele deasupra capului. Așa am ajuns să-ți spunem Coca, imaginea ne amintea mai degrabă de un copilaș decât de o pisică.

A trecut însă vara și la început de toamnă ai renunțat la jocurile tale, retrăgându-te ca un pustnic în locuri ferite din casă, departe de noi. Nu știam atunci că tu, sărăcuța, te pregăteai de drumul fără întoarcere. Ai îndurat durerea cu o mare demnitate, de o manieră aproape hristică, așa cum nu reușesc adesea nici oamenii să o facă.

Ai avut și neșansa de a primi un diagnostic greșit și de a fi tratată pentru o altă suferință decât cea pe care o aveai. Regret, draga noastră Cocuța, că noi, încercând să te vindecăm, te-am supus la chinuri suplimentare, prin tratamente dureroase și inutile. Nu pot uita privirea ta sfâșietoare de la cabinetul veterinar când îți erau administrate injecțiile. Mi-e greu să mă iert pentru răul pe care ți l-am pricinuit, dar știu că tu ne-ai iertat deja.

În drumul tău spre moarte l-ai luat și pe prietenul tău de joacă cu tine, Vadimel, care ți-a căutat tovărășia până în ultima ta clipă, lucru care l-a costat viața, căci s-a îmbolnăvit și el de același virus.

Poate lipsa voastră ar fi fost mai ușor de tolerat dacă aș fi ținut un jurnal al giumbușlucurilor voastre, care să-mi permanentizeze amintirile cu voi în cele mai mici detalii.

În încercarea de a a afla ce se întâmplă cu animalele după ce mor, am avut naivitatea de a da un search pe google, deși e evident că browserul care îți dă răspunsul la orice întrebare nu oferă nicio certitudine despre moarte. Dar am vrut să văd ce presupun alții.

Dacă e să dau crezare unor opinii, ne vom întâlni după moarte, dragă Coca. „S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică.”, spune cineva. Altcineva însă e de părere că animalele sunt create doar pentru viața pământească. Eu vreau  să cred că tu exiști sub o altă formă și că ne vizitezi și păstrezi legătura cu noi.

Până în clipa întâlnirii întru veșnicie, rămas bun, dragă puiuță!

(Notă: ideea din titlu, de a-l vedea pe Dumnezeu într-o pisică, aparține scriitorului  Klaus Kenneth, la a cărui conferință am participat chiar în perioada în care îmi murise pisicuța. Este singura idee pe care am reținut-o din toată conferința.)

Read Full Post »

Pera la Iași, un vis împlinit

Ador cărțile. Vă amintiți de Holden Caulfield ? Cel care spunea că i-ar da un telefon scriitorului preferat ? Nici eu nu-s departe. Uneori, când îmi place o carte mult de tot, o strâng pentru o clipă la piept, ca pe un bun prieten. Alteori, îmi doresc să-l/o cunosc pe cel/cea care a scris-o.

La fel s-a întâmplat cu cărțile lui Pera Novacovici. Încă de când le citeam visam la o conferință susținută de autor. Anul acesta, în noiembrie, visul mi s-a împlinit, căci Pera a susținut la Iași conferința Descoperă comoara ascunsă din tine.

Care este această comoară? Vocația noastră, acea chemare care există în fiecare dintre noi și căreia dacă îi dăm curs, vom fi fericiți și vom contribui la fericirea celor din jur.

În ceea ce mă privește, mărturisesc că mă aflu printre cei care și-au descoperit de ceva timp vocația, așa că aș fi putut foarte bine să stau acasă și să las locul liber altcuiva care e încă în etapa căutării unui răspuns. Dar am venit pentru că nu puteam rata întâlnirea cu unul din mentorii mei și în plus știam că întrevederea cu el va avea efectul unei doze de Red bull.

Cred că a fost prima conferință la care am participat în care am experimentat trăirea în prezent în mod permanent, asta poate și pentru că i-am studiat materialele dinainte, dar în mod cert și datorită felului în care și-a condimentat invitatul discursul: cu umor, cu citate inspiraționale, cu trimiteri la cărți și filme de referință, dar și cu povești de viață.

Pera ne-a vorbit despre ce nu e vocația – nu e un job unde te uiți mereu la ceas și aștepți să-l vezi pe 59 transformat în fix, și despre ce e vocația – cel mai înalt mod de gândire posibil, care face toate lucrurile suportabile. Ea aduce cu sine starea de flow sau de curgere ori de grație pe care o experimentăm atunci când suntem absorbiți de ceea ce facem.

Autorul a găsit un element comun între Iisus, Charlie Chaplin, dar și persoane din anturajul său, acela că fiecare și-a transformat suferința în ceva nobil, că au făcut din aceasta o cale de a îmbunătăți lumea în care au trăit sau trăiesc.

Așadar, suferința poate avea un efect pozitiv, ea fiind uneori cel mai mare bine care ni se poate întâmpla, căci abia atunci ieșim din zona de confort și începem să mișcăm lucrurile. Subscriu la această idee, într-un moment de cumpănă m-am implicat în niște activități de voluntariat care aveau să-mi aducă cea mai mare împlinire.

Am plecat de la conferință cu două trăiri contradictorii: cu speranța că voi păși pe calea mea cât de curând, dar și cu teama că visul mi s-ar putea strecura printre degete. Iar la final, când am ieșit să înfrunt frigul a mai rămas doar întrebarea: am făcut tot ce am putut pentru visul meu?

Read Full Post »

Plusul dintre atâtea minusuri

Ieri, 2 iulie 2014, în cadrul cursului de Comunicare susținut de Asociația Europa Socială, ni s-a dat oportunitatea de testare a atitutinii optimiste într-o situație-limită. Jocul presupunea imaginarea unor pierderi pe toate planurile – sănătate, carieră, familie- și modul pozitiv în care le gestionăm.

Jocul a urmat după predarea unei părți pur teoretice, având drept scop destinderea și vederea părții pozitive chiar și în cazul unui scenariu cât de poate de sumbru.

Personal, cred că ar exista o diferență între răspunsurile noastre ipotetice și cele dintr-o situație reală, căci în realitate s-ar putea să ne pară rău chiar și după un stilou pierdut, mai ales cu existența cultului pentru obiecte din zilele de azi.

Răspunsurile participanților au fost dintre cele mai variate, reflectându-le atât personalitatea, cât și sfera preocupărilor. Unele din ele sunt demne de a fi premiate la Gala Premiilor UNITER prin umorul lor (pot amaneta inelul, dormi în natură, apelez la AES pentru recalificare, îmi donez organele, accesez fonduri nerambursabile).

 Alte răspunsuri vin din partea unor persoane preocupate de dezvoltare personală, ale căror răspunsuri ne indică faptul că citesc cărți motivaționale (mă împac cu situația, consider că toate au aceeași cauză – le văd ca pe noi provocări de a evolua, de a deveni mai bun, ma ajută să îmi identific carențele emoționale, obiceiuri rele).

Un răspuns axat pe dimensiunea spirituală a vieții a venit din partea unei doamne cu lecturi duhovnicești, care ne-a împărtășit un citat aparținând Cuviosului Paisie Aghioritul, și anume, Dintr-un rău îngăduit de Dumnezeu iese un bine întreit. De asemenea, doamna a avut o abordare profund creștină asupra încercărilor din viața unui om, considerând că acestea au constituit pentru ea o ocazie de dezvoltare a virtuților.

 Și ni s-a împărtășit și o poveste adevărată. Aici cer eu feedback. 🙂

Exercițiul a fost util în  a stimula intrarea în contact cu  sinele necunoscut din fereastra Johary, acea parte din noi care se manifestă în situații de criză, acea latură necunoscută nici nouă, nici celorlalți.

Concluzia? Experiențele-limită sunt cele din care putem să învățăm cele mai frumoase lecții de viață. Că putem realiza orice ne propunem.

Read Full Post »

Bătălie pentru rolul de tocilar. Pomul cunoașterii

12 octombrie 2013

Azi, după câteva luni bune de pauză, reîncep Atelierul Fulg de nea la after-school.  Iau cu mine sârmă modelatoare în trei culori, perle de sticlă și multe emoții.

Ajung destul de devreme, sunt venite doar câteva fetițe, dintre care două noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Una dintre cele cu care am făcut atelierul anul trecut, Y., îi spune la ureche colegei ei ceva, arătând spre mine. La asemenea gest, eu am reacția de disc zgâriat a adultului, spunându-i lui Y. că nu-i frumos ce face. Nu mică mi-e mirarea când cele două copile îmi oferă felicitări realizate de ele, pe care au scris Bine ați venit la noi, că v-am așteptat!

Până la sosirea celorlalți școlari, fetițele îmi povestesc de alte ateliere, mai  rurale, unde bunicii le-au învățat să facă păpuși din…păpușoi, dar unde au pătruns și niscaiva americanisme, de genul dovlecilor crestați de Halloween.

De la bunicii din dotare, discuția alunecă spre…bunicuța sexy, văzută de o fetiță  la o emisiune tv.  În paranteză fie spus, sintagma, neașteptată pentru o non consumatoare de televizor  ca mine, îmi amintește de un seminar la care am fost mai demult, numită Ai copil ? Învață să fii părinte!, unde invitata, psihoterapeutul Cristina Trepcea,  avertiza că lăsarea copilului în compania celei mai ieftine bone, televizorul, este o formă de violență pasivă, afectând discernământul copilului aflat în perioada de formare.

Poate de aceea, așa cum pentru copii există after-school, așa ar trebui să existe programe after-work pentru părinți, în care aceștia să fie, la rândul lor, instruiți în privința alegerilor optime pentru copiii lor.

Însă la after-school nu avem prea mult timp pentru asemenea considerații, căci, odată cu venirea altor kinderi, aflu cu încântare că există totuși oameni în viața lor care să le cultive gustul pentru frumos, cum ar fi, de exemplu, un învățător care îi învață pictarea unor icoane pe sticlă, îndeosebi a Sfintei Parascheva, prăznuită zilele astea la Iași. Nu știu ce însemnătate are pentru vârsta lor această activitate, dacă îi înțeleg componenta sacră, dar dacă nu acum, poate acest lucru se va întâmpla peste ani, privind retrospectiv către copilărie.

Cât despre atelierul nostru de azi, el e precedat de un joc de-a școala și tocilarii, prin care urmăresc reevaluarea școlii dintr-o perspectivă pozitivă.

Pentru a le capta atenția, port ca accesoriu niște ochelari de plastic supradimensionați, despre care un băiat spune că se potrivesc unui sumo și le propun ca pentru o zi toți să fie tocilari dacă vor să împrumute ochelarii gigantici. Condiția e să dea ca exemplu o activitate plăcută pe care o desfășoară la școală, și, cu ochelarii pe nas, să o scrie la tablă.  Le surâde ideea, chicotesc de se prăpădesc când ies la tablă și își scriu ideile purtând ochelarii de Gargantua. Trebuie să fie niște ochelari magici, căci, dintr-un loc plictisitor, școala devine locul unde ne distrăm, unde ne jucăm, unde învățăm ARTĂ sau unde învățăm să fim mai buni. Doar pentru un băiețel ghiduș ochelarii par să nu aibă pe deplin efect, căci răspunsul lui e școala e locul unde ne batem! Evident că pedagogul din mine ripostează, spunând că le-am cerut ca exemplu o activitate plăcută, la care același băiat spune răspicat : pentru băieți e o activitate plăcută. Dacă e să mă gândesc la Chuck Palahniuk cu al lui Fight Club trebuie să recunosc: he has a point !

Încântată de acest joc de roluri, o fetiță mă întreabă: Aici o să facem tot timpul lucrurile într-un mod amuzant ? Tresar și abia acum conștientizez că încercarea mea de a face activități altfel a trecut testul și de data asta.

Urmează partea propriu-zisă de atelier, unde îi învăț să facă un copăcel hand made cu două ramuri. La rândul meu am fost învățăcel în crearea pomilor hand made acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a îndrumat  pas cu pas în realizarea lor într-o cafenea ce încurajează atelierele de creație, numită Sage.

Lucrul  nostru e întrerupt de venirea neașteptată a unei noi voluntare, moment în care copiii abandonează totul pentru o sesiune de îmbrățișări cu ea.  De altfel, e o lege nescrisă aici ca orice activitate să fie eclipsată de sosirea unui voluntar, oricât de atractivă ar fi acea activitate. Copiii ierarhizează corect, intuitiv, ceea ce contează cu adevărat : întâi oamenii și  pe urmă celelalte.

 Apoi reluăm lucrul. La vederea atâtor mărgeluțe colorate băieții strâmbă inițial din nas, crezând că o să realizăm niște brățări pentru fete. Ca de obicei, kinderii fac tot felul de presupuneri în privința rezultatelor, de la câini la extratereștri, dar niciuna nu se apropie de realitate.

La final are fiecare câte un copăcel, chiar dacă probabil nu fiecare a plantat încă unul.

Copăcelul nostru e însuși Pomul Cunoașterii. Al cunoașterii unui nou meșteșug.

La sfârșitul orei, aceeași fetiță cu inițiativa de a realiza felicitări pentru mine, îmi mângâie abdomenul cu afecțiune, exclamând, aproape ca-n povestea clasică, Dar ce burtă mare aveți, doamna! Mai mult amuzată decât supărată, îmi trece prin minte un vers de-al Alexandrinei care se potrivește foarte bine contextului: o vorbă m-alină/ Alta mă doare…

Ne luăm rămas bun până la atelierul viitor, ei plecând spre casă cărând pădurea de copaci în ghiozdane, eu îndreptându-mă spre job cu încă un strop de copilărie în suflet.

Read Full Post »