Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘filme’ Category

 

 

Prima parte

Astăzi și în zilele ce vor urma vă voi povesti despre experiența mea de voluntar, ce se întinde pe parcursul a șase ani.

În tot acest timp am făcut mai multe tipuri de voluntariat, de la cel realizat la un after-school, cu copii de clasele I-IV, la cel în care am fost ghid turistic și reporter la o agenție de turism, urmat de un an în care am coordonat un atelier handmade la ASCOR și până la cel din prezent, în care predau artă unor copii de la un centru de cartier.

Indiferent cât de diferite au fost activitățile din toți acești ani, toate au un numitor comun: mi-au umplut viața de povești și mi-au dat un sens.

Cum am început viața de voluntar am mai povestit. În urma unei decepții, o prietenă foarte dragă mi-a sugerat să urmez această cale, pentru a-mi muta gândurile dinspre sine către ceilalți.

La vremea aceea nu înțelegeam rostul unei asemenea preocupări, dar m-am dus la o organizație non-guvernamentală, spunând, mai mult cu gura altuia,  că vreau să fac voluntariat.

 Prima experiență: voluntar la un after-school timp de trei ani și jumătate

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era pe sfârșite și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Habar n-aveam cum o să fac asta, în facultate, din cauza timidității excesive nu făcusem modulul pedagogic, deci nu aveam nici măcar pregătirea necesară pentru a instrui copiii. Pedagogii mi se păreau niște oameni la fel de curajoși ca actorii prin faptul că făceau față expunerii în fața unui public.

De la ONG m-am dus la after-school cu inima cât un purice cu gândul să-i învăț pe copii engleză. Dar cum?

Răspunsul mi-a venit în mod minunat la scurt timp privind  filmul Discursul regelui, despre regele George al VI-lea și logopedul său. Am primit, prin intermediul acelui film, o lecție de logopedie gratis și o sugestie: să rostesc cuvintele rar, cu pauze între ele.

Filmul mi-a dat curaj, mi-am spus că dacă o persoană cu dificultăți serioase de vorbire e capabilă să țină un discurs, eu, care nu sunt decât doar timidă, voi reuși cu siguranță.

Nu-mi amintesc de la prima lecție cu copiii decât că m-am rugat tot drumul spre ei făcând și exerciții de respirație și că m-au primit foarte bine.

Schimbarea

Treptat,  experiența de voluntar a început să-mi modeleze interiorul, începeam să-mi ies din egocentrismul caracteristic de până atunci, să nu mai raportez totul la mine și să nu-mi mai fie indiferenți ceilalți. Pe măsura interacțiunii cu micuții dobândeam treptat conștiința implicării sociale, fapt care nu mă preocupase niciodată înainte de a fi voluntar.

Dobândeam noi valori, începuse să nu mă mai intereseze achiziționarea hainelor elegante, investeam suma modestă pe care o aveam ca salariu în cărți, rechizite și jucării pe care le ofeream copiilor ca premii la concursuri.

Simpla interacțiune cu copiii ramifica ideile într-un mod care nu putea fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmpla când copilul interior întâlnea ceilalți copii depășea chiar și imaginația. Mergeam pe principiul că trebuie să fiu ca un magician: să nu știi niciodată ce scot din joben, să-i  surprind mereu pe copii.

În cei trei ani și jumătate am făcut cu copiii engleză, jocuri de cunoaștere, un atelier handmade, gramatică distractivă, am ținut împreună un jurnal de amintiri frumoase, am creat un blog dedicat copiilor, am finanțat câteva campanii umanitare din propriul salariu de part-timer, dar și ajutată de prieteni inimoși.

Însă ceea ce se petrecea la after-school nu se rezuma doar la predarea unor informații, ci și la crearea unor legături afective puternice între ei și mine, nu de puține ori mă strângeau atât de tare în brațe încât mi se tăia respirația.

Ne și amuzam, îmi amintesc că o fetiță, când a văzut o poză cu motanul meu m-a rugat să facem schimb de motani. Cu altă ocazie, când le vorbeam despre mărul de proporții gigantice din lucrarea lui Magritte Camera interogatoriului o fetiță a exclamat că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg ne-a spus că el l-ar mânca în patru secunde.

Umorul lor, adesea involuntar, îl declanșa pe al meu. Într-o zi ploioasă, ca să nu-mi stric pantofi bej am găsit o soluție în ton cu spiritul ludic al locului: am împrumutat șlapii de interior ai unui băiețel și am mers cu ei prin oraș fără să-mi pese de părerile trecătorilor.

Aș putea scrie la nesfârșit despre cei trei ani și jumătate petrecuți alături de ei, în care nu știu cine pe cine a învățat mai mult.

Voi încheia totuși cu răspunsul pe care l-a dat o fetiță când am întrebat-o care a fost bucuria ei cea mai mare bucurie: cea mai mare bucurie a fost când mi-am făcut permisul la bibliotecă. Eram așa de speriată, dar tot l-am făcut.

Iată o lecție de viață din care noi, ca adulți avem atât de mult de învățat.

( Mulțumesc doamnei învățătoare Cristina Daraban că m-a găzduit la orele domniei sale și că mi-a dat libertate deplină la activitățile cu cei mici.)

Read Full Post »

 

 

 

Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Să văd un film foarte bun, atât de bun încât să simt că pe parcursul celor două ore de vizionare am câștigat un an de viață.

Să simt că am crescut în două ore cât alții într-un an întocmai ca un personaj din povești sau ca pâinița rumenă pe care o scoate mama din cuptor.  Să simt că evoluez și eu odată cu povestea, cu personajele.

Să simt fluturași și când privesc un film, la fel ca atunci când admir un tablou, când citesc cartea preferată sau când ascult o melodie.

Să locuiesc fără chirie în acel film, la fel cum locuiesc fără chirie și în unele picturi.

 Să vreau să le spun tuturor despre el, fără a dezvălui nimic din poveste pentru ca și alții să aibă parte de o experiență similară.

Să-mi doresc să-i cuprind într-o îmbrățișare pe toți membrii echipei ca pe cei mai buni prieteni.

Să vreau să scriu despre acel film, în loc de mulțumesc, dar să nu mai scriu nimic căci o pagină albă spune tot…

Read Full Post »

Asta e concluzia la care a ajuns mama, pe când privea ieri expunerea mea despre Monet de dinaintea celei de la Centru. Mi-am făcut obiceiul acesta, să fac o avanpremieră a prezentărilor fie în fața mamei, fie în fața unei prietene pentru a primi un feedback înainte de lecția de artă propriu-zisă.

Ajunsă la centru le cunosc pe două dintre participantele la atelierul meu, două fetițe surori, S. și M., care-mi povestesc despre lecțiile lor de karate, despre jurnalele lor încuiate cu cheie și despre preferința pentru Scooby Doo și Mr Bean. A treia participantă este D., fetița pe care am premiat-o data trecută cu o reproducere după Vara lui Arcimboldo.

Încep lecția cu genericul filmului Impresioniștii, despre viața și opera lui Monet și a altor pictori impresioniști, pentru a-i introduce pe copii în temele acestora. Secvențele pe care le-am ales fac trimitere la răsăritul de soare, la aburul locomotivelor, la o caricatură realizată de Monet.

În prima parte a filmului, îl vedem pe Monet lucrând în grădina sa de la Giverny la pictura cu podul în stil japonez. Acesta este un prilej pentru mine de a le vorbi copiilor despre un pod similar existent la Grădina Botanică din Cluj și, de a face observația că, deși lucrează cu multe vopsele pe șevalet, costumul lui Monet culoarea untului este impecabil, nici o pată de vopsea nu-l murdărește. 🙂

Le propun apoi fetițelor să deseneze un răsărit de soare ori un lac cu nuferi, fără să le las să-și termine lucrările, pentru a avea un punct comun cu Monet, care părea că-și lasă lucrările neterminate, nefinisate, ca o primă impresie.

Le vorbesc despre obiceiul impresioniștilor de a picta în aer liber, în natură, și nu în atelier, ca predecesorii lor. Le arăt câteva secvențe din film, în care Monet, însoțit de Renoir și de Bazille pictează împreună în Pădurea Fontainebleau. Copiii se amuză când văd că Renoir scapă șevaletul pe jos, tocmai când credea că și-a încheiat lucrarea.

Pun apoi pe șevaletul miniatural pictura Macii sălbatici, în care fetițele identifică toate cele patru personaje, nu două cum s-ar părea de la prima vedere.

Le prezint tema preferată de Monet, captarea luminii, insistând pe faptul că pictorul prefera să realizeze același obiect, același peisaj în anumite momente ale zilei sau în diferite anotimpuri. Fac o analogie cu ursulețul de pluș din filmul Amelie, filmat atât iarna, nins, cât și primăvara, cu flori roșii, pentru a sublinia faptul că în anotimpuri diferite lumina și culorile nu sunt aceleași. La rândul ei S. ne povestește cum la școală a desenat aceiași copaci în momente diferite. Un demers impresionist, așadar!

După ce le arăt un montaj cu căpițe de fân surprinse în mai multe momente ale zilei, dar și în cele patru anotimpuri, le arăt o secvență din filmul Impresioniștii în care Monet își așază nu unul, ci trei șevalete unul lângă celălalt, la care lucrează aproape simultan.

Le spun și că el este celebrul creator al procedeului seriilor, observabil atât la căpițele cu fân, dar și la picturile reprezentând Gara Saint Lazare, sau la cele în care a pictat lacul cu nuferi de la Giverny.

Revedem apoi genericul filmului pentru a observa cum face el referire la arta lui Monet, prin cadrul ce redă un răsărit de soare, care face trimitere la lucrarea Impresie. Răsarit de soare sau la cel face trimitere la aburul locomotivelor.

Ținând cont și de canicula de afară, le arăt picturile Doamnă cu umbreluță de soare, atât eu, cât și ele exprimându-ne dorința să avem  astfel de umbreluțe pe o asemenea vreme.

La final, le rog să scrie ce au reținut din expunerea mea.

Sunt încântată să aflu că ora de artă nu a fost inutilă, S. scrie că tema preferată a lui Claude Monet era lumina și că și-a amenajat o grădină cu un pod japonez, iar D. scrie că Monet este un pictor care picta răsăritul soarelui, gara, fumul, nuferii, căpițele de fân și însoțește răspunsul cu un desen reprezentând o doamnă cu o umbreluță de soare care are lângă ea un băiețel. Chiar dacă nu scrie decât numele pictorului, M. îmi lasă ca amintire versiunea ei de lac cu nuferi.

 

Read Full Post »

12 octombrie 2013

Azi, după câteva luni bune de pauză, reîncep Atelierul Fulg de nea la after-school.  Iau cu mine sârmă modelatoare în trei culori, perle de sticlă și multe emoții.

Ajung destul de devreme, sunt venite doar câteva fetițe, dintre care două noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Una dintre cele cu care am făcut atelierul anul trecut, Y., îi spune la ureche colegei ei ceva, arătând spre mine. La asemenea gest, eu am reacția de disc zgâriat a adultului, spunându-i lui Y. că nu-i frumos ce face. Nu mică mi-e mirarea când cele două copile îmi oferă felicitări realizate de ele, pe care au scris Bine ați venit la noi, că v-am așteptat!

Până la sosirea celorlalți școlari, fetițele îmi povestesc de alte ateliere, mai  rurale, unde bunicii le-au învățat să facă păpuși din…păpușoi, dar unde au pătruns și niscaiva americanisme, de genul dovlecilor crestați de Halloween.

De la bunicii din dotare, discuția alunecă spre…bunicuța sexy, văzută de o fetiță  la o emisiune tv.  În paranteză fie spus, sintagma, neașteptată pentru o non consumatoare de televizor  ca mine, îmi amintește de un seminar la care am fost mai demult, numită Ai copil ? Învață să fii părinte!, unde invitata, psihoterapeutul Cristina Trepcea,  avertiza că lăsarea copilului în compania celei mai ieftine bone, televizorul, este o formă de violență pasivă, afectând discernământul copilului aflat în perioada de formare.

Poate de aceea, așa cum pentru copii există after-school, așa ar trebui să existe programe after-work pentru părinți, în care aceștia să fie, la rândul lor, instruiți în privința alegerilor optime pentru copiii lor.

Însă la after-school nu avem prea mult timp pentru asemenea considerații, căci, odată cu venirea altor kinderi, aflu cu încântare că există totuși oameni în viața lor care să le cultive gustul pentru frumos, cum ar fi, de exemplu, un învățător care îi învață pictarea unor icoane pe sticlă, îndeosebi a Sfintei Parascheva, prăznuită zilele astea la Iași. Nu știu ce însemnătate are pentru vârsta lor această activitate, dacă îi înțeleg componenta sacră, dar dacă nu acum, poate acest lucru se va întâmpla peste ani, privind retrospectiv către copilărie.

Cât despre atelierul nostru de azi, el e precedat de un joc de-a școala și tocilarii, prin care urmăresc reevaluarea școlii dintr-o perspectivă pozitivă.

Pentru a le capta atenția, port ca accesoriu niște ochelari de plastic supradimensionați, despre care un băiat spune că se potrivesc unui sumo și le propun ca pentru o zi toți să fie tocilari dacă vor să împrumute ochelarii gigantici. Condiția e să dea ca exemplu o activitate plăcută pe care o desfășoară la școală, și, cu ochelarii pe nas, să o scrie la tablă.  Le surâde ideea, chicotesc de se prăpădesc când ies la tablă și își scriu ideile purtând ochelarii de Gargantua. Trebuie să fie niște ochelari magici, căci, dintr-un loc plictisitor, școala devine locul unde ne distrăm, unde ne jucăm, unde învățăm ARTĂ sau unde învățăm să fim mai buni. Doar pentru un băiețel ghiduș ochelarii par să nu aibă pe deplin efect, căci răspunsul lui e școala e locul unde ne batem! Evident că pedagogul din mine ripostează, spunând că le-am cerut ca exemplu o activitate plăcută, la care același băiat spune răspicat : pentru băieți e o activitate plăcută. Dacă e să mă gândesc la Chuck Palahniuk cu al lui Fight Club trebuie să recunosc: he has a point !

Încântată de acest joc de roluri, o fetiță mă întreabă: Aici o să facem tot timpul lucrurile într-un mod amuzant ? Tresar și abia acum conștientizez că încercarea mea de a face activități altfel a trecut testul și de data asta.

Urmează partea propriu-zisă de atelier, unde îi învăț să facă un copăcel hand made cu două ramuri. La rândul meu am fost învățăcel în crearea pomilor hand made acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a îndrumat  pas cu pas în realizarea lor într-o cafenea ce încurajează atelierele de creație, numită Sage.

Lucrul  nostru e întrerupt de venirea neașteptată a unei noi voluntare, moment în care copiii abandonează totul pentru o sesiune de îmbrățișări cu ea.  De altfel, e o lege nescrisă aici ca orice activitate să fie eclipsată de sosirea unui voluntar, oricât de atractivă ar fi acea activitate. Copiii ierarhizează corect, intuitiv, ceea ce contează cu adevărat : întâi oamenii și  pe urmă celelalte.

 Apoi reluăm lucrul. La vederea atâtor mărgeluțe colorate băieții strâmbă inițial din nas, crezând că o să realizăm niște brățări pentru fete. Ca de obicei, kinderii fac tot felul de presupuneri în privința rezultatelor, de la câini la extratereștri, dar niciuna nu se apropie de realitate.

La final are fiecare câte un copăcel, chiar dacă probabil nu fiecare a plantat încă unul.

Copăcelul nostru e însuși Pomul Cunoașterii. Al cunoașterii unui nou meșteșug.

La sfârșitul orei, aceeași fetiță cu inițiativa de a realiza felicitări pentru mine, îmi mângâie abdomenul cu afecțiune, exclamând, aproape ca-n povestea clasică, Dar ce burtă mare aveți, doamna! Mai mult amuzată decât supărată, îmi trece prin minte un vers de-al Alexandrinei care se potrivește foarte bine contextului: o vorbă m-alină/ Alta mă doare…

Ne luăm rămas bun până la atelierul viitor, ei plecând spre casă cărând pădurea de copaci în ghiozdane, eu îndreptându-mă spre job cu încă un strop de copilărie în suflet.

Read Full Post »

12 mai 2013

 

Azi plec spre afterschool cu o geantă plină de amintiri la propriu, căci în interior se află jurnalul colectiv al năzdrăvanilor mei, cu cele câteva amintiri frumoase pe care le-au scris până acum, dar și frânturi din jurnalele mele de pe vremea când eram exact de vârsta lor.

M-am hotărât să le aduc câteva file din propria-mi poveste de școlăriță pentru că, așa cum am mai spus, nu toți copilașii au înțeles foarte bine ideea de jurnal.  Cele două fetițe care au spart gheața încercând să creeze unul au lipit câteva fotografii personale pe care apoi le-au comentat, dar într-o manieră care nu arăta a jurnal.

Totodată, m-am gândit că unele spicuiri din însemnările proprii îi vor ajuta să o cunoască pe Roxana, cea din clasa a III-a, care gândea mult mai asemănător cu felul în care gândesc ei decât adultul pe care-l văd astăzi în fața lor.

Luând contact cu textele mele, copiii se arată în special interesați de persoanele care apar în jurnal, de partenerii mei de joacă, întrebând cine e, de exemplu, Lenuța sau cine e Cristi. Un băiețel mă întreabă dacă mai am soldățelul roșu primit în dar, eu îi răspund că nu, dar că-l păstrez în amintire. Apoi, băieții vibrează când citesc că-mi plăceau filme ca Rocky ori cele cu Bud Spencer, pe care le vedeam la cinema și de câte 10 ori.

Ca întotdeauna la afterschool, se strecoară și câte un detaliu care arată statutul de copii defavorizați al micuților, căci un băiat găsește în jurnal un cuvânt nemaiîntâlnit de el până acum, care nu e altul decât….ecler.  Cu toată zarva și veselia din jur, mă întristez la gândul că un copil de 9 ani nu a savurat vreodată această prăjitură. Ca să nu cad în melancolie, îmi spun că poate a mâncat, dar că nu știa cum se numește.

(E ăsta însă un gând corect? Să ignor faptul că din realitatea unor oameni lipsesc anumite bucurii care pentru noi sunt accesibile? Mai ales că e vorba de copii?)

De la amintirile anilor 90, facem un salt în timp și îi îndemn pe copii să-mi împărtășească niște pozne pe care le-au făcut și apoi să le consemneze în Jurnalul colectiv de amintiri frumoase.

Protagoniștii întâmplărilor lor sunt în special din lumea celor care nu cuvântă. Din greșeală,  doi câini au primit câte un șut în fund, iar unul a fost tras de coadă. Impresionant e gestul unei fetițe(E.) de a lua în brațe cățelușa lovită și de a o masa, pentru a nu mai simți durerea. Apoi, după cum ne spune ea, cățelușa s-a băgat repede în pătuțul ei, iar eu în al meu. R, un băiat, ne povestește cum, la țară fiind, a dărâmat un cuib de rândunele fără să vrea, și cum rândunelele au zburat, iar el le-a ajutat să-și facă un alt cuib. Și uite-așa, cei doi copii au transformat pozna într-o faptă bună! O altă fetiță, S., ne povestește cum elibera papagalii din colivie, amintindu-mi de gestul sublim al lui Leonardo Da Vinci de a cumpăra păsări în colivii și de a le reda acestora libertatea.

Urmează un moment în care eu le scriu adresa mea de e-mail pe filele mele de jurnal, în speranța că mă vor contacta când vor mai crește pentru a le trimite toate materialele adunate pentru ei, de la Portretul chinezesc la tot setul de fotografii editate în Photomania. E cadoul cel mai de preț pe care pot să li-l ofer, și anume întâlnirea, peste ani, cu ei înșiși, cei aflați la această vârstă.

Pentru a nu se plictisi între timp, le propun să cânte ceva și ei încep să cânte Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând,  oferindu-mi la rândul lor un dar, căci alegerea lor sanctifică clipele petrecute împreună. Așadar, nu suntem doar noi aici, copii și voluntari deopotrivă, e alături de noi însuși Iisus.

 Treptat, fac trecerea către activitatea de atelier, la care-i am drept complici pe doi voluntari care mă ajută cu decuparea unor cartoane colorate în formă de cerc. Fiecare copil primește câte patru astfel de cercuri de diverse culori, care până la finalul atelierului se vor transforma în….ce oare?

“Un fluture?”, “o râmă?, “un viermișor?”, “un înger?”, „un semafor?”, „mărgele?”, „o morișcă?”, „o zână?, „o albină?”„un cățel?”„planete?”, „mingi?”,”beculețe?”„oameni?”, „capuri?”, „un șarpe?”,  ”un șoarece?”

A devenit deja o tradiție la orele noastre acest exercițiu de stimulare a curiozității și a imaginației deopotrivă. Poate dacă ar ști de la început ce vom confecționa, interesul lor nu ar mai fi atât de viu. Trebuie, ca-n viață, puțin suspans, o notă de imprevizibil.  De aceea, cred că un pedagog ar trebui să fie asemenea unui magician, să nu știi niciodată ce scoate din joben pentru a-și anima ucenicii.

Pe de altă parte, magia vine chiar din răspunsurile lor, pentru că eu, ca adult, privind patru cercuri nu pot vedea decât…patru cercuri. Aici sunt de acord cu David Lynch, care spunea, că, pe măsură ce devenim adulți, suferim de o îngustare a imaginației.  Antidotul meu? Atelierul Fulg de nea!

Pentru mine e o încântare să le văd imaginația la lucru prin accesoriile pe care le aduc creațiilor, depășind de departe modelul găsit pe internet.

Unim cele patru cercuri, facem și piciorușe și ne trezim cu o crescătorie de omizi. Dar nu orice fel de omizi, căci una are o coroană împărătească, alta are o creastă de punker, iar domnișoarele-omizi au gene luuungi.

Și cine știe, poate până la noua zi de atelier omizile se vor transforma în fluturi!

 

Read Full Post »

« Newer Posts