Ce au în comun un scriitor, un stareț iconar și un ghid turistic ?

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cineva „ Părinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Publicitate

Read Full Post »

Turist și pelerin în propriul oraș

 

Trinita’ del Monte

 

În vara lui 2011 am trăit o experiență cel puțin surprinzătoare, pe care o voi împărtăși cu voi.

În luna iunie, pe când vizitam Muzeul de Istorie din Varna, în calitate de translator al nanei mele,  am fost atât de impresionată de expunerea ghidului de acolo, încât mi-am dorit să devin, la rându-mi, ghid turistic.

Revenită în țară, în aceeași lună am aflat de inițiativa unei agenții de turism de a organiza tururi de oraș gratuite și de a înființa un club de ghizi. Vedeam în acest proiect o oportunitate de a-mi împlini visul exprimat timid în Bulgaria.

A urmat un fel de școală de vară foarte frumoasă, în care în fiecare zi de miercuri descopeream noi fațete nebănuite ale orașului Iași, devenind turist și pelerin în propriul oraș.

După o perioadă de acumulări, am devenit ghid turistic voluntar pe traseul Piața Unirii – Palatul Culturii și de-a lungul Bulevardului Copou, dar și reporter de texte despre obiectivele religioase importante adunate sub titlul Pelerin în propriul oraș.

Acest voluntariat a presupus o mică trădare față de copiii de la after-school pentru câteva luni în care nu i-am mai vizitat, ci m-am specializat pe tururi ghidate pentru copii tocmai pentru a le fi tot lor ghid într-o bună zi.

Am avut șansa să fiu ghid pe Copou pentru un grup de elevi veniți din toate colțurile țării la Olimpiada de matematică, pentru un grup de mici șahiști din Republica Moldova, dintre care unul a remarcat tramvaiul cu pachești din orașul nostru și în cele din urmă pentru copilașii mei de la after-school, moment ce a coincis cu ieșirea mea din Clubul de Ghizi pentru a mă dedica mai departe ștrumfilor.

În ultima vreme mi-am propus să scriu despre acea perioadă, dar pentru că a trecut atât de mult timp de atunci, amintirile s-au estompat și paginile s-au încăpățânat să rămână albe.

Tot ce-mi amintesc e că am gândit tururile pentru copii în așa fel încât să le fie antrenate mai toate simțurile : le-am adus fotografii cu Iașul de altădată, le-am pus Fanfara Liceului Costache Negruzzi la reportofon, le-am vorbit despre Iașul papilelor gustative, de cozonacii oferiți de cucoana Marghiolița săracilor, de cofetăria de pe Cuza Vodă unde Eminescu se delecta cu prăjituri sau de cofetăriile de pe  Ulița Sârbească.

Însă zilele trecute am văzut că ghizii de la o agenție locală de turism organizau un tur pietonal ghidat pe fosta Uliță Mare a boierilor și m-am hotărât să particip pentru a-mi reactiva amintirile uitate despre istoria și arhitectura Iașului meu drag.

Am ajuns în fața Palatului Culturii cu vreo zece minute înainte de ora de întâlnire și m-am așezat pe o bancă, privindu-i pe ceilalți ieșeni sau turiști de pe bănci, încercând să ghicesc care sunt organizatorii. I-am identificat imediat: două tinere și doi tineri, dintre care fetele aveau la ele foi, în cazul în care ar fi avut vreun lapsus pe traseu.

Domnișoarele (I. și A.) și-au început expunerea despre Palatul Culturii, dându-ne o veste bună: că turnul Palatului va putea fi vizitat, fapt care nu era posibil pe durata ghidăriei mele, când edificiul era închis pentru lucrări de reabilitare. Am aflat și o întâmplare cu iz anecdotic,  și anume că în noaptea inaugurării turnului cu ceas arhitectul Berindei și cu copiii săi au tot încercat să regleze ceasul și astfel toată noaptea s-a auzit în oraș Hora Unirii.

Încă din primele minute ale turului am realizat că fetele reprezintă acel model ideal de ghid despre care-mi vorbea domnul Emil Bejan, de la Catedrala Catolică Fecioara Maria Regină. În interviul Un ghid, o poveste pe care mi l-a acordat, domnia sa spunea că trebuie să te îndrăgostești de locul pe care-l prezinți, astfel încât să se creeze o simbioză între  ghid și obiectiv.

Când fetele au vorbit despre expozițiile temporare care au loc la Palat aș fi vrut să intervin să le sugerez participanților să viziteze Mașinile lui Leonardo da Vinci, cu replici ale fabuloaselor sale mașini zburătoare și reproduceri după picturi, dar timiditatea a învins și de data asta și am tăcut mâlc.(Pentru cei interesați invențiile sale vor fi în continuare expuse aici până în ianuarie 2018).

În prezentarea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, domnișoara A. a amintit de acele elemente de heraldică despre care le vorbeam și eu copiilor pe când eram ghid, și anume, că felul în care sunt reprezentate picioarele calului oferă indicii despre moartea călărețului.

La Biserica Sf. Nicolae Domnesc am fost impresionată că domnișoara I. știa integral textul pisaniei și un citat din Dimitrie Cantemir despre obiceiul ungerii cu mir al domnitorilor, după stilul ungerii împăraților bizantini.

Casa Dosoftei a fost un prilej pentru mine de a-mi aminti de o extraordinară vizită de documentare aici, unde domnul muzeograf Mirel Cană ne-a dezvăluit că Mitropolitul Dosoftei e primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi. Tot dumnealui, vorbind despre o carte care a aparținut lui Ștefan cel Mare, a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând petele de pe acea carte.

În prezentarea domnișoarei I. despre Gheorghi Asachi am apreciat că nu s-a limitat doar la a descrie statuia acestuia, ci a punctat și principalele contribuții ale cărturarului la dezvoltarea culturii române. Am aflat cu uimire că la primul spectacol susținut în limba română la lumina a câtorva lumânări a participat chiar și Mitropolitul Veniamin Costache. De ce cu uimire? Pentru că la vremea aceea fețelor bisericești nu le era permisă participarea la astfel de evenimente. Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care diaconul Creangă a fost exclus din cler a fost acela că mergea la teatru.

La Biserica Trei Ierarhi am remarcat pentru prima dată brâul de marmură neagră, asta și pentru că pe vremea în care eram eu ghid voluntar clădirea era încă în construcție. Mi-am amintit cum la unul dintre tururile cu copii o fetiță și-a luat notițe scriind cu verde despre acest edificiu că este o biserică foarte veche.

A urmat apoi prezentarea a două construcții care se privesc față în față ( Mitropolia și Palatul Roznovanu) și care au în comun același arhitect, pe Gustave Freiwald.

La Palatul Roznovanu, domnișoara I. a adus în discuție minunata magnolie din fața acestei construcții, prilej pentru mine de aducere aminte a unui tur ghidat care s-a încheiat în fața magnoliei înflorite și în care o doamnă profesoară de franceză venită cu elevii ei să redescopere Iașul m-a servit cu prăjituri. Tot aici rememorez povestea de dragoste ilicită dintre Nicolae Roznovanu și Cucoana Marghiolița și vizita pe care am făcut-o cândva în interiorul Primăriei, pe locul unde se țineau faimoasele baluri.

La Catedrala Mitropolitană ghizii ne-au povestit despre influența Renașterii italiene în realizarea acestei construcții și brusc mi-am amintit cum le arătam copiilor o fotografie cu celebra biserică Trinita del Monte din Roma, cu care Mitropolia se aseamănă într-o oarecare măsură. Tot aici le arătam celor mici o fotografie superbă cu mozaicul hramului Întâmpinarea Domnului, la vremea ceea imposibil de văzut din cauza lucrărilor de reabilitare.

Turul ghidat s-a încheiat în fața Teatrului Național, iar când fetele au vorbit despre cortina cu alegoria celor trei vârste ale omului în centru și cu Unirea Principatelor la dreapta m-a cuprins un dor de a revedea interiorul teatrului.

Seara s-a terminat în aplauzele pe deplin meritate de A. și I., doi ghizi autentici de la care chiar ai ce învăța, care au jonglat cu o mare ușurință cu termeni din arhitectură și cu date istorice, atingând măiestria și dând dovadă de umor și de abilități de comunicare deosebite. Felicitări ghizilor! Aștept cu drag un nou tur. 🙂

Read Full Post »

Voluntariatul, o experiență care mi-a umplut viața de povești

 

Prima parte

Astăzi și în zilele ce vor urma vă voi povesti despre experiența mea de voluntar, ce se întinde pe parcursul a șase ani.

În tot acest timp am făcut mai multe tipuri de voluntariat, de la cel realizat la un after-school, cu copii de clasele I-IV, la cel în care am fost ghid turistic și reporter la o agenție de turism, urmat de un an în care am coordonat un atelier handmade la ASCOR și până la cel din prezent, în care predau artă unor copii de la un centru de cartier.

Indiferent cât de diferite au fost activitățile din toți acești ani, toate au un numitor comun: mi-au umplut viața de povești și mi-au dat un sens.

Cum am început viața de voluntar am mai povestit. În urma unei decepții, o prietenă foarte dragă mi-a sugerat să urmez această cale, pentru a-mi muta gândurile dinspre sine către ceilalți.

La vremea aceea nu înțelegeam rostul unei asemenea preocupări, dar m-am dus la o organizație non-guvernamentală, spunând, mai mult cu gura altuia,  că vreau să fac voluntariat.

 Prima experiență: voluntar la un after-school timp de trei ani și jumătate

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era pe sfârșite și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Habar n-aveam cum o să fac asta, în facultate, din cauza timidității excesive nu făcusem modulul pedagogic, deci nu aveam nici măcar pregătirea necesară pentru a instrui copiii. Pedagogii mi se păreau niște oameni la fel de curajoși ca actorii prin faptul că făceau față expunerii în fața unui public.

De la ONG m-am dus la after-school cu inima cât un purice cu gândul să-i învăț pe copii engleză. Dar cum?

Răspunsul mi-a venit în mod minunat la scurt timp privind  filmul Discursul regelui, despre regele George al VI-lea și logopedul său. Am primit, prin intermediul acelui film, o lecție de logopedie gratis și o sugestie: să rostesc cuvintele rar, cu pauze între ele.

Filmul mi-a dat curaj, mi-am spus că dacă o persoană cu dificultăți serioase de vorbire e capabilă să țină un discurs, eu, care nu sunt decât doar timidă, voi reuși cu siguranță.

Nu-mi amintesc de la prima lecție cu copiii decât că m-am rugat tot drumul spre ei făcând și exerciții de respirație și că m-au primit foarte bine.

Schimbarea

Treptat,  experiența de voluntar a început să-mi modeleze interiorul, începeam să-mi ies din egocentrismul caracteristic de până atunci, să nu mai raportez totul la mine și să nu-mi mai fie indiferenți ceilalți. Pe măsura interacțiunii cu micuții dobândeam treptat conștiința implicării sociale, fapt care nu mă preocupase niciodată înainte de a fi voluntar.

Dobândeam noi valori, începuse să nu mă mai intereseze achiziționarea hainelor elegante, investeam suma modestă pe care o aveam ca salariu în cărți, rechizite și jucării pe care le ofeream copiilor ca premii la concursuri.

Simpla interacțiune cu copiii ramifica ideile într-un mod care nu putea fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmpla când copilul interior întâlnea ceilalți copii depășea chiar și imaginația. Mergeam pe principiul că trebuie să fiu ca un magician: să nu știi niciodată ce scot din joben, să-i  surprind mereu pe copii.

În cei trei ani și jumătate am făcut cu copiii engleză, jocuri de cunoaștere, un atelier handmade, gramatică distractivă, am ținut împreună un jurnal de amintiri frumoase, am creat un blog dedicat copiilor, am finanțat câteva campanii umanitare din propriul salariu de part-timer, dar și ajutată de prieteni inimoși.

Însă ceea ce se petrecea la after-school nu se rezuma doar la predarea unor informații, ci și la crearea unor legături afective puternice între ei și mine, nu de puține ori mă strângeau atât de tare în brațe încât mi se tăia respirația.

Ne și amuzam, îmi amintesc că o fetiță, când a văzut o poză cu motanul meu m-a rugat să facem schimb de motani. Cu altă ocazie, când le vorbeam despre mărul de proporții gigantice din lucrarea lui Magritte Camera interogatoriului o fetiță a exclamat că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg ne-a spus că el l-ar mânca în patru secunde.

Umorul lor, adesea involuntar, îl declanșa pe al meu. Într-o zi ploioasă, ca să nu-mi stric pantofi bej am găsit o soluție în ton cu spiritul ludic al locului: am împrumutat șlapii de interior ai unui băiețel și am mers cu ei prin oraș fără să-mi pese de părerile trecătorilor.

Aș putea scrie la nesfârșit despre cei trei ani și jumătate petrecuți alături de ei, în care nu știu cine pe cine a învățat mai mult.

Voi încheia totuși cu răspunsul pe care l-a dat o fetiță când am întrebat-o care a fost bucuria ei cea mai mare bucurie: cea mai mare bucurie a fost când mi-am făcut permisul la bibliotecă. Eram așa de speriată, dar tot l-am făcut.

Iată o lecție de viață din care noi, ca adulți avem atât de mult de învățat.

( Mulțumesc doamnei învățătoare Cristina D. că m-a găzduit la orele domniei sale și că mi-a dat libertate deplină la activitățile cu cei mici.)

Read Full Post »

Amintiri legate de Ziua Patrimoniului la Iași, din 2011

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »

Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi!

 

1 decembrie 2011

Clubul de Ghizi a sărbătorit Ziua națională printre români autentici vorbind despre români autentici.

La ora 10.00 ne-am adunat, cu mic, cu mare în fața anticariatului domnului Grumăzescu. Pentru că turul meu de oraș era programat la ora 12.00, am mai hoinărit puțin cu Maria(cealaltă fată ghid) pe străzi.

Șirul de momente frumoase a început cu cel în care am văzut-o pe Irina cu grupul ei de copii la anticariatele de pe Lăpușneanu. Mogâldețele nu voiau să se mai desprindă de cărți. Plăcută priveliște asta, copii și cărți alături !

În autobuzul spre Copou, altă întâlnire de bun augur legată tematic de evenimentul organizat de noi: cea cu domnul Mitican. Îmi aduc aminte de ziua în care l-am văzut la televizor pentru prima dată. Eram cu mama și ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Am ajuns în sfârșit în Parcul Copou. Pe la 12 fără 2 minute nici țipenie de om. I-am zis Mariei: îți spun ție două vorbe, tu-mi spui mie două ( legate de traseu, bineînțeles) și ne ducem fiecare pe la casa cui ne are. Dar la fix 12 Maria strigă victorioasă: vin copiii! Și exact ca pe o victorie am trăit momentul.

Copilașii, însoțiți de două doamne profesoare, sunt foarte dezghețați. La întrebarea mea cine a scris textul imnului național îmi răspund aproape în cor. Încep să am concurență însă. La primul meu tur am avut ca rivală foamea copiilor. Acum, ploaia.

Ne adăpostim și continui să le vorbesc despre Iași. Avem parte și de o mostră din „ Copiii spun lucruri trăsnite.” Aflăm astfel că Junimea vine de la Jules Verne. Nu știu cum o să vi se pară mărturisirea pe care o voi face: pentru astfel de momente ador să fiu în preajma celor mici. Pentru acele replici imprevizibile care te binedispun mai ceva decât un actor de comedie premiat de UNITER.

Dar să revin la tur. Ne-am dus să vizităm Muzeul Universității, cu cele două compartimente ale sale, unul dedicat Civilizației Cucuteni și Muzeul Academic. Proaspătul obiectiv m-a impresionat atât de mult, încât aș fi vrut să pot fi un personaj de-al lui Chamisso, să pun muzeul într-un buzunar și să-l iau acasă.

În sala tezaurului am admirat cele 21 de statuete feminine așezate în cerc și ideea de nuit étoilée. La Muzeul Academic am privit exponate despre diversele etape istorice prin care a trecut învăţământul superior ieşean.

Aici, încă o întâmplare pe care acum o privesc ca pe o amintire dragă : în timp ce le vorbeam copiilor despre sigla universității, ghidul de acolo a ținut împreună cu mine fotografia cu sigla. Era simpatic să vezi doi oameni cum țin un singur petic de hârtie. Din momentul acela m-am decis să încep să fac o colecție de…întâmplări frumoase.

La sfârșitul vizitei le-am arătat copiilor comoara mea cea mai de preț: albumul cu picturi de-ale lui Bălașa cu dedicație din partea artistului. Am vrut să compensez astfel faptul că, de ziua României, Sala Pașilor Pierduți era încuiată. După ce mi-am încheiat rolul de ghid, am intrat în pielea celui de turist și am umblat hai- hui prin târg cu ceilalți ghizi, până la epuizare.

Ajunsă acasă, am făcut bilanțul: pierdut umbrela multicoloră, pierdut telefonul, făcut praf albumul cu Bălașa din cauza ploii. Dar, trăind așa o experiență de frumoasă, m-am desprins, asemenea pelerinului rus, de atașamentul de obiecte și nu am lăsat nimic să-mi spulbere bucuria. Pe care angajații de la Hotel Unirea mi-au sporit-o și mai și când m-au ajutat să recuperez telefonul.

Că tot vorbeam azi de români autentici…

Sursa foto:

https://papioane.ro/papion-tricolor-model-4-butterfly-1780.html

Read Full Post »