Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘îngeri’ Category

Zilele astea am decis să mă reîntâlnesc cu Mămuca mea pe calea scrisului, după ce, în urmă cu câteva zile, i-am scris o poezie pe care o voi lăsa pentru finalul textului, ca pe cireașa de pe tort.

Dacă există un crâmpei luminos din copilăria mea, acesta i se datorează ei, într-o foarte mare măsură.

Iernile mai ales erau fermecatemă plimba cu sania de sărbători în timp ce urători cu coifuri împărătești și mascați se apropiau de mine, încercând să mă sperie, dar eu nu mă temeam, că doar eram cu Mămuca.

În nopțile lungi de iarnă, înfofolite în două rânduri de plăpumi, coseam pe etamină, croșetam sau scărmănam pene. Mămuca îmi citea din Luceafărul într-un fel anume, să mă facă să cred că prea frumoasa fată sunt eu (pe atunci chiar eram 🙂 ). Numai Peneș Curcanul mi-a picat greu, mama i-a spus că trebuie să învăț poezii și dintr-un motiv necunoscut mie Mămuca s-a oprit asupra acestei poezii.

Peste ani, Alecsandri avea să-mi devină prima antipatie literară. Dar Mămuca nu se rezuma numai la Eminescu și Alecsandri. O invita pe nepoțica unei vecine la noi să ne citească din cartea de Citire. Și uite-așa, asistam la un adevărat cenaclu rural, primul din viața mea. Fetița ne-a citit Puiul și în timp ce citea plângeam și eu, plângea și Mămuca, nu mai rețin dacă plângea și fata.

Asta îmi amintește de o altă dată când plângeam, nu se știe de ce și Mămuca mi-a spus să nu mai plâng, iar eu am răspuns Lasă fata să pângă, de parcă aș fi vorbit de o altă persoană.

Primăvara ne bucuram de mirosul zambilelor plantate chiar în fața casei sau de lalele, asta până la somnul de amiază, când intrau țiganii în curte și ne furau mândrețe de flori, îndurerând-o din cale-afară pe Mămuca.

Când începeau căpșunile a se coace mă prezentam în inspecție în grădină cu găleata și le mâncam întocmai cum mânca Nică din Amintiri cireșele: crude, coapte, cum se nimereau.

Puii erau crescuți în căciulă, pisicile le deveneau mai apoi mame adoptive, era o armonie între paseri și feline ca-n Grădina Raiului. Numai o cățea, Regina, tulbura liniștea necuvântătoarelor, mușcându-și puii de ochi. Chiar n-am înțeles niciodată de ce Mămuca nu a renunțat la Regina, că ar fi meritat, așa o mamă degenerată cum era cățeaua. Eu însă am avut noroc cu ea.

Odată, când eram foarte mică, am luat niște pernuțe multicolore cu mine și m-am instalat confortabil în cușca mașterei. Mămuca mă căuta înnebunită peste tot, și în veceu a strigat după mine, până când, eu singură am ieșit din cușca regală. 🙂

De-a lungul anilor s-au perindat mulți câini în gospodăria bunicii, dar ea îi numea invariabil Regina dacă erau femele și Tarzan dacă erau masculi. Peste ani, romanul Un veac de singurătate, prin șirul de personaje care purtau aceleași nume, avea să-mi amintească de legea nescrisă de la țară de a le pune animalelor aceleași nume.

Când tăia câte-o găină, Mămuca îmi lăsa mie partea cea mai bună-copănelele, iar eu îngrășam mâțele cu ele, aruncându-le sub masă pulpele, în timp ce  mâncam mămăliga cu ulei.

Nu era foarte pricepută în ale gătitului bunica mea, îmi spunea că face clătite, însă clătitele ei arătau și aveau gust de turte, dar pentru nepoată erau bune și așa, că doar erau făcute de Mămuca. Cel mai mult îmi plăcea când făceam amândouă păsărele din aluat și le puneam pe plită la copt.

Vara ne duceam cu căprițele în pădure, la păscut. Ce nu știa Mămuca era că în meniul lor se aflau și niște delicatese cum ar fi praf de oranjadă și bomboane de ananas. Nu pot să uit privirea aceea îndrăzneață a căprițelor când îmi mâncau din palmă zaharicalele! În pădure alergam după libelule, fără să reușesc să le prind însă.

Mămuca era fericită cu mine, de aceea îmi cânta adesea romanțe din tinerețea ei: La căsuța albă și Trurli, Trurli, dragă…

Se întâmpla uneori și câte un incident, ca atunci când voiam să-mi fac o căsuță și mi-a căzut o piatră în cap. Când m-a văzut bunica mea cu fruntea toată însângerată mi-a acordat primul ajutor imediat, improvizând și legându-mă cu o izmană în lipsa unor pansamente. 🙂

Făceam multe pozne, nu degeaba Mămuca mă alinta Satană. Satană-nesatană, când a venit preotul de sărbători la noi eu m-am ascuns “pa soba” (după sobă, adică) și n-am ieșit de acolo decât după ce a plecat.

Toate poveștile astea m-au înveselit, mi-au amintit de cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele, cea petrecută la Mămuca.

Închei textul despre aceste momente magice cu o poezie pe care am scris-o acum câteva zile pentru draga mea bunică pe care parcă o văd  împletind ciorăpei de lână pentru nepoata nărăvașă.

 

Ciorăpeii-s gata!

Mămuca
împletește
copilăria mea:
un ochi pe față
unul pe dos.
Destramă ghemul în
bulgări de nea,
oameni de zăpadă
și
sanie cu zurgalăi.

Adaugă
multă dragoste
între andrele.

Ciorăpeii-s
gata!

knitter

Ilustrație: https://pesare.deviantart.com/art/Knitter-166092633

I  give my special thanks to Mr Pete Revonkorpi who allowed me to post one of his marvelous works on my blog.

Reclame

Read Full Post »

De puțin timp în viața mea au apărut noi motive de bucurie: de a descoperi alți blogeri și de a le citi scrierile, de a interacționa cu ei și de a fi citită de ei.

Evident că am citit și înainte texte din blogosferă, dar fără să dialoghez cu autorii lor, ca acum. Ceea ce mi se pare foarte fain e că rolurile de scriitor și cititor sunt interșanjabile și că din experiența asta fiecare iese  mai îmbogățit un pic decât era.

S-a întâmplat să răsfoiesc un blog, al lui Marius Davidesco, și să găsesc acolo unele poezii cu care am rezonat, fapt care m-a determinat să adaug și o componentă poetică propriului blog, prin postarea unor poezii din studenție însoțite de picturi celebre în concordanță cu textele.

Comentariile pe care le-am primit de la M. m-au ajutat să-mi privesc scrierile dintr-o perspectivă nouă, la care probabil că nu aș fi ajuns pe cont propriu. Reproduc aici observațiile sale: la prima vedere aș fi tentat să le caracterizez drept poeme haiku, dar sunt mai degrabă un soi de maxime și aforisme îmbogățite cu un lirism contagios. Nu știu de ce, dar acest stil îmi este foarte familiar, deși nu îmi amintesc să îl mai fi întâlnit până acum. Cuvântul însoțit de imagine completează perfect actul artistic.

Până la acest feedback, nu credeam că poeziile mele au vreo valoare literară, cu atât mai mult cu cât i le-am arătat unui redactor, precizând că  le-am conceput  ca pe niște picto-poezii și că imaginile trebuie să însoțească textele, la care dumnealui mi-a retezat-o spunând că Shakespeare nu a avut nevoie de imagini ca să scrie.

Aprecierea lui Marius D. a avut asupra mea un efect miraculos: pentru prima dată după 11 ani de pauză am scris o poezie, pe care o public aici, chiar dacă e cam de  entry level:

Împotrivire

Nu te-am lăsat

Să numeri

stelele

de pe cerul meu

de teamă

că, numărându-le,

Ele ar putea dispărea…

La rândul meu m-am delectat cu texte de pe blogul său, primul fiind despre copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga, așa cum sunt povestite de poetul-filosof în Hronicul și cântecul vârstelor. Spre surprinderea mea, deși citisem cartea cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, nu-mi mai aminteam decât numele celei care avea să-i devină soție, Cornelia.

Datorită lui Marius, am aflat despre un episod amuzant, dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, și anume cel în care, împreună cu prietenul său Adam, micul Blaga își propune să rupă cerul în două, pentru a vedea îngerii.

După cum remarcă M., copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele.

Am apreciat la bloger conștiinciozitatea cu care și-a notat momentele esențiale ale biografiei lui Blaga, așa cum sunt ele consemnate  în Hronicul și cântecul vârstelor, trăsătură care mi-a amintit de propriile fișe de lectură de pe vremea studenției.

Despre alte întâmplări din copilăria și tinerețea lui Blaga puteți citi în continuare, pe blogul lui Marius Davidesco.

https://mariusdavidesco.wordpress.com/2017/04/06/copilaria-si-tineretea-lui-lucian-blaga/

Blogul său este unul activ, fără nicio lună de pauză de când a fost creat și până în prezent, și conține, așa cum mărturisește autorul lui, încercări filosofice și literare. Recomand!

gustave-courbet-autoportrait-desespere

Sursa imagine:

Le déséspéré, de Gustave Courbet

http://www.eternels-eclairs.fr/courbet-tableau-le-desespere.php

 

Read Full Post »

Dublul meu mai bun

Lista cu Îngerii mei  ar fi incompletă dacă nu aș scrie despre M., o persoană cunoscută  pe vremea studenției prin intermediul chatului, o prietenă a cărei întâlnire a fost decisivă pentru destinul meu.

În mod deloc surprinzător pentru mine, era cât pe ce să ratez ocazia de a mă împrieteni cu ea din cauza incapacității mele de a vedea de la început care oameni joacă un rol pozitiv și fundamental în evoluția mea.

Pot spune, fără să exagerez, că fără M. nu aș fi putut evolua spre persoana care sunt în prezent, că întâlnirea cu ea a fost una providențială, căci m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Într-o perioadă în care trăiam o mare decepție, ea mi-a oferit psihoterapie, am vorbit zilnic ore îndelungate despre problema mea, fără să mă gândesc măcar o clipă dacă ea era bine. Și nu era, dar pentru că lipsa de a se lamenta o caracterizează, nu mi-a spus nimic despre problemele ei.

Văzând că mă complac într-o stare de autocompătimire, mi-a sugerat să încep să fac voluntariat, ca să-mi mut centrul preocupările dinspre mine spre ceilalți.

N-am fost deloc încântată de idee, dar M. a avut o mare putere de convingere asupra mea și în ziua următoare m-am dus la un ONG și am spus, cam cu gura altuia, că vreau să fac voluntariat.

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era spre sfârșit și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Din acel moment viața mea s-a schimbat radical și asta i se datorează într-o foarte mare măsură lui M. Este printre acei oameni aleși să-i inspire pe ceilalți, pe mine m-a inspirat să-mi descopăr partea mea cea mai frumoasă, cea care interacționează cu copiii, cu care fac un schimb de energie extraordinar.

Pot să spun că intr-un fel era viața mea inainte de propunerea ei și cu totul alta după. Eram într-o acută foame de sens și prin intermediul sfatului ei l-am descoperit.

Cu mult înainte să-mi descopăr diferite abilități, ea le-a văzut latente în mine, doar privindu-mă. Eu nu conștientizam nimic din ce aveam să devin, un fel de magician pentru copii, și nu un adult care-i plictisește cu temele.

Ea a fost pentru mine marea șansă de a face un drum invers de la bătrânețe spre tinerețe, căci, așa cum spunea Picasso, îți ia foarte mult timp până să devii tânăr.

Dacă toți oamenii ar fi asemenea ei, cred că nu ar mai exista nici măcar ideea de conflict, oamenii s-ar iubi pur și simplu unii pe alții.

Pentru mine M. va fi mereu un model de urmat,  calea spre dobândirea propriei libertăți. E un fel de curs de dezvoltare personală ambulant, dar asta în rarele ocazii în care vorbește.  Căci cel mai ades alege tăcerea, care într-adevăr e mai frumoasă decât mii de cuvinte.

 

Read Full Post »

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043Varna

Read Full Post »

 

Prietenia cu A., un  înger de-al meu, a început de la o fotografie de la grădiniță în care stăteam întâmplător una lângă alta. Peste ani am regăsit aceleași trăsături într-o poză de profil pe un site de socializare și fără nicio ezitare am contactat-o.

A. s-a bucurat foarte mult de gestul meu și eu nu mai puțin că am avut curajul să iau legătura cu ea. Așa a început prietenia noastră, care stă sub semnul unor valori comune, cum ar fi voluntariatul, dar și sub semnul unei infinite creativități.

Așa cum aveam să aflu, A. e pasionată de crearea de bijuterii și de copăcei ai vieții. Ea se află în categoria rară a artiștilor care nu păstrează arta doar pentru sine, ci îi învață și pe alții ceea ce știe.

Primele ei workshopuri neoficiale în Sage Cafe

Cel dintâi beneficiar al workshopurilor ei am fost chiar eu. A m-a învățat cu dăruire și pricepere un meșteșug pe care nu-l înțelegeam neam! Cu un talent desăvârșit în a explica pașii, a constatat imediat că modul meu de înțelegere e unul teoretic și mi-a explicat în fraze clare ce aveam de făcut.

Sage Cafe a devenit locul de unde a ieșit din mâinile noastre un întreg regn vegetal sau o brățară cu pietre de magnezit.

Dar mai mult decât figurinele învățate de la ea, A. m-a învățat adevărate lecții de viață: să ofer mai departe ceea ce creez și cunosc, să mă bucur de realizările celorlalți. Recunosc că mi-a fost un pic greu la început, aveam un mare simț al proprietății față de obiectele create, dar în prezent le ofer cu dragă inimă. ( Ei, nu chiar pe toate :)).

Eram atât de fascinată de arta ei, încât i-am și visat creațiile într-o noapte, am luat legătura cu ea și i-am sugerat să apară într-o emisiune locală în care să le  prezinte. Am aflat cu uimire că emisiunea respectivă tocmai a avut loc.

Astfel de sincronicități sunt destul de dese între noi, într-o perioadă în care eu m-am hotărât să colorez motani încălțați, zâne, cai sau fluturi ea mi-a spus că intenționează să scrie o carte despre desene de relaxare pentru adulți.

Ceea ce apreciez cel mai mult la prietenia noastră e felul în care ne întreținem inspirația  reciproc. Suntem două visătoare care lucrăm zi de zi pentru a ne înfăptui visurile. Dacă ea are o perioadă mai creativă, mă întreb ce aș putea face eu să creez ceva. Când sunt creativă eu se mobilizează ea și tot așa.

Acum, privind în urmă către fotografia cu noi de la grădiniță, cred cu tărie că stă înscris în ea un destin: al prieteniei noastre de  peste ani.

În prezent o puteți găsi pe A. la Londra, unde organizează în continuare workshopuri creative, și le inițiază pe doamne într-un meșteșug atât de feminin: acela de a-și crea propriile bijuterii.

 

 

Pentru cei care doriți să admirați creațiile lui A. vă pun link mai jos:

www.theblissfulart.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

friendship

Azi, în rubrica Îngerii mei voi scrie despre A.D.., cu care am dezvoltat cea mai longevivă prietenie, ce dăinuie de peste douăzeci și cinci de ani. De altfel, nu sunt la prima încercare de a o cuprinde în cuvinte, în gimnaziu am scris o compunere în engleză despre ea pe tema cea mai bună prietenă. Dar cum acele rânduri nu s-au păstrat de-a lungul anilor, voi scrie acum altele dedicate A.

Îmi amintesc perfect începutul interacțiunii noastre: eu eram singură în spatele clasei și doamna dirigintă ne-a mutat în aceeași bancă. A. avea părul blond legat la spate cu o clamă albastră pe care băieții din spatele nostru i-o desfăceau mereu.( Asta, era evident, manifestarea absolută a admirației față de ea.:) )

Tot de perioada aceea mă leagă o amintire amuzantă, în care fiecare ne inspectam igiena nazală a celeilalte cu o seriozitate și o candoare specifice vârstei.

Și, deși a coresponda presupune a scrie cuiva aflat departe, noi făceam departele aproape, scriind pe bancă  despre cîte-n lună și-n stele.

În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.

La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adolescenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată,  interesată doar la petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.

La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.

Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.

De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care  mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce profi să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.

Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.

Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.

Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele handmade, dar ei au decis să mi se cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.

 În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.

Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!

(Notă: citatul din titlu nu-mi  aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )

Read Full Post »

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Older Posts »