Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘scriitori’ Category

 

Joy

În rândurile următoare voi scrie despre o parte dintre bucuriile pe care le-am trăit în 2017. A fost un an și cu dureri, cu pierderi sfâșietoare, dar nu despre ele vreau să scriu, ci despre acele momente care mi-au dat un sens. Spor la lectură!

1. Ne-a dăruit Dumnezeu o nouă zi.

2. Am fost cu A. la piesa pentru copii Capra cu trei iezi. Ce frumos mai interacționau copiii cu actorii! În varianta asta a poveștii, iezii cei mari se joacă toată ziua, în timp ce iedul cel mic învață toată ziua. Uite aici un dezechilibru, îmi spun, niciuna dintre alegeri nu e cea bună, nici numai joacă, dar nici numai școală. Mda, tot pățitu-i priceput! Copilul trebuie să aibă parte de ambele experiențe în mod echilibrat.

3. Am colorat din cartea Motanul încălțat – e noua mea pasiune. Ce să fac dacă am atâtea vârste în mine?!

4. Un moment magic în care A. a postat o fotografie cu jurubițe multicolore cu gândul la mine, că poate voi face vreo activitate cu copiii în care să folosesc astfel de jurubițe. Ceea ce nu știa ea era că acestea îmi aminteau de copilăria mea, în care coseam cu bunica pe etamină. E o taină aici, o mică minune…

5. Aerul răcoros de dimineață, plimbare plăcută până la tramvai.

6. Vizita la tata, i-am pus ultimul meu articol într-un plic frumos, albastru și el mi-a spus că adună toate articolele mele, le plastifiază și face un album.

7. Am luat de acasă cărți duhovnicești.

8. Cărți primite de la un amic de-al tatei.

9. M-a așteptat mama cu bunătăți – lipie de casă, pizza, fructe.

10. Pisicile noastre, Kotik și Lemurica, ne dau noi și noi motive de bucurie.

11. Am citit frânturi din cărți duhovnicești.

12. Ideea mamei de a-mi denumi blogul clipe de reverie. Eu inițial voiam să-l denumesc clipe de inspirație, dar titlul ăsta a fost luat de altcineva înaintea mea. Oricum, clipe de reverie îmi place mai mult, parcă mă reprezintă mai bine.

13. Bucuria de a fi, pur și simplu.

14. Simt rugăciunile tuturor, nu-mi amintesc să fi avut atâta pace în suflet niciodată, nu-mi doresc decât să mă spovedesc și să mă împărtășesc.

15. L-am salutat pe Sf. Nectarie.

16. Am vorbit cu mulți oameni dragi, A.G. m-a înduioșat azi vorbind cum vorbea pe vremuri draga mea M.

17. A.vrea să creeze o carte cu mandale, eu, o poveste. Așa să ne ajute Dumnezeu!

18. A. mi-a dat vestea minunată că vom face din nou cenaclu. În sfârșit am și eu niște texte de citit.

19. Am mers la atelier în ținută turcoaz cu pălărie asortată.

20. Am întâlnit un titlu de carte frumos : Durerea e o făptură înaripată. De când cu reclamele la Elefant citesc cărțile numai din titluri, iată încă unul – Termină cu văicăreala și fă ceva cu viața ta! Și altul Nimic nu se schimbă până ce tu nu te schimbi!

21. Am găsit o comoară de plic cu gândurile bune către mine ale unor cursanți de la un curs mai vechi. Printre ele o ghicitoare drăguță pe care o reproduc aici: Licurici pe bolta mare, /Apar noaptea când nu-i soare, /Ceru-i ca un giuvaier/Dar în ziuă toate pier. ( Stelele)

22. Mi-a venit o idee nouă, de a scrie pe blog articole despre oameni care-mi sunt aproape. Am inaugurat ieri o serie numită Îngerii mei și am scris despre A.R.

23. Emoția simțită de ambele părți ale receptorului când i-am citit A. textul despre ea la telefon; dialogul nostru, râdem amândouă pe seama neputințelor noastre.

24. Am frunzărit, cu toată starea de rău, câteva pagini din Noi Minuni ale Sf. Nectarie. Mi-a plăcut mult un pasaj: Să avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, să avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, să avem curajul de a le scrie sfinților. 

25. Felul afectuos de a se exprima al lui A.

26. Efortul mamei de a merge prin căldură la doctor și la farmacie.

27. Am scris un text despre cea mai veche prietenă a mea, model de smerenie și bunăcuviință( calități spre care eu tind, dar nu le am).

28. Telefonul primit de la E., grija ei maternă față de mine.

29. Liniștea simțită azi nu putea să vină decât de la rugăciunile celor dragi.

30. Mi-am cumpărat rochița!!! Dacă tot nu merg în vacanță măcar cu o rochie să-mi alin sufletul. Da, știu, e o cale înșelătoare asta, doar Hristos alină cu adevărat, dar nu mi-am mai cumpărat de ani buni o rochie nouă și m-am bucurat.

31. Am găsit niște poze cu brățara argintată făcută cu A. la unul din atelierele noastre minunate. Prietenia ei mă inspiră neîncetat.

32. Mă bucură să împărtășesc cu voi următorul citat despre Tonitza:

Se știe că lui Tonitza îi plăcea să discute cu oamenii, să-i cunoască, se simțea bine alături de ei și astfel se explică apropierea de aceștia, ajutorul pe care încearcă să-l ofere.
Paul Miracovici povestește că era așteptat de prieteni, de admiratori, dar nimeni nu-l aștepta cu atâta dor, atâta nerăbdare, ca sărăcimea orașului…Ion, un infirm, jumătate paralizat, era mosafirul lui. La masa lui, Ion, gonit de toată lumea, era cinstit și îndestulat ca cea mai prețioasă relație… Ce putea artistul rafinat, intelectualul ales Tonitza găsi în tovărășia lui Ion? Găsea putința de a se dărui. Simplu, creștinește. (Viața și opera lui Tonitza- Biblioteca de artă)

33. Lucrând la powerpointul despre Leonardo da Vinci mi-am amintit de gestul lui sublim de a cumpăra păsări în colivie, pentru ca apoi să le redea libertatea.

34. Simpla prezență a mamei.

35. Am reușit să accept greșeala domnului de la xerox fără să mă cert,  cu îngăduiță.

36. Mușcata din fereastră a înflorit din nou.

37. Tolerez mult mai ușor zgomotele, asta probabil pentru că în mine se face liniște.

38. Mă încântă cărțile pentru copii, le văd ca pe niște gesturi de smerenie din partea autorilor care nu aderă la marea cultură, ci se mulțumesc cu universul aparent mărunt al copilăriei.

39. Am scris un nou text despre o prietenă de-a mea.

40. Toată energia A. îmi face bine, mă inspiră mereu.

41. Timp de calitate petrecut cu A., ne-am dat în balansoarul de la Ateneu.

42. Căldura domnului de la xerox, a fost f drăguț și nu m-a pus să plătesc rebuturile.

43. Domnul ne-a dăruit o nouă zi.

44. M-am întâlnit cu A. și i-am dat cărțile de colorat pentru E.

45. Am găsit o sumedenie de cărți de colorat pentru toate vârstele pe un site, o încântare. Iată linkul:https://www.marjoriesarnat.com/home ( când tocmai mă gândeam că pe elefant cartea Pisici fanteziste e prea scumpă am dat peste autoarea ei care pune la dispoziție pe site-ul ei foarte multe materiale gratuite, și îngerași, și bufnițe, și căței și elefanți, în total 13 cărți gratuite. Mi-ar plăcea să-i cumpăr măcar una în semn de recunoștință pentru minunile pe care le face, nu doar să mă folosesc de arta ei și atât.)

46. Când tocmai descărcam minunile de cărți de colorat, a venit mama de la farmacie cu 15 planșe de colorat oferite de farmacistă pentru că e clientă fidelă. Minunat mai lucrează Domnul!

47. Am mers la plajă, ne-am relaxat, am încercat să mă gândesc că undeva într-un plan mai îndepărtat e marea. Ea e într-un plan îndepărtat de-a binelea, la niște sute de km distanță !

48. După lupte seculare Kotik a venit acasă ( aveam inima în gât de teamă că i se poate întâmpla ceva.) Crește și el, nu mai e un domnișor, e băiet male.

49. Domnul ne-a mai dăruit o zi.

50. Azi am avut ora de artă cu copiii. Le-am vorbit celor mici despre picturile lui Arcimboldo, cu fructe și legume de formă umană. Mi-aș fi dorit ca la începutul orei să le ofer niște fructe ca să învețe lecția și cu ajutorul simțului gustativ. Domnul director parcă mi-a ghicit gândul și le-a adus copiilor piersici zemoase.

51. Un moment amuzant la ora de artă: eu am adus o lupă să vedem detaliile unui tablou și o fetiță a luat-o să analizeze cu ea peștii din acvariu. 🙂

52. M-am îmbrăcat cu rochia nouă tip ie și cu pălăria albastră.

53. Am trecut pe la farmacie să cer un pahar cu apă și doamna farmacistă a fost foarte drăguță, mi-a dat apă, mi-a oferit un loc să stau și chiar o bomboană. Eram uluită cât de frumos s-a purtat cu mine și abia după aceea mi-a picat fisa că poate mă credea însărcinată. Chiar și așa să fie, m-a impresionat mult gestul ei.

54. În sfârșit m-am spovedit.

55. Blândețea Părintelui

56. Tabla plină de icoane mă liniștește.

57. M-am împărtășit în sfârșit și i-am revăzut pe Talpalarii dragi( tinerii din parohia mea).

58. Predica Părintelui

59. Sms-urile cu citate duhovnicești primite de la I.A. Reproduc unul aici:  Fiți mica reflexie a unei mari Lumini. (Sf. Grigorie de Nazianz)

60. Am coloraaaat o pisică! Recunosc, am, pe alocuri, preocupări de clasa zero. Poate să fie și clasa minus unu, e o bucurie care-mi fortifică sufletul și mă ajută să îndepărtez toată zgura.

61. Am primit un compliment haios, și mama, și nana mi-au spus că semăn cu o pisică de-a lui Marjorie. De fapt, mama nici n-a spus că semăn, ci că asta ești tu, nu ?

62. O altă fază haioasă pe care mi-a povestit-o A. după ce i-am oferit fetiței ei coli cu desene de colorat. Ea îi spune fetiței: săraca R, cât a cheltuit cu foile și creioanele, iar fetița de șase ani spune: ba nu, săraca de mine, cât de mult am de lucru! :))

63. Am citit puțin despre Leonardo da Vinci, mă fascinează personalitatea sa.

64. Întâlnirea cu A.A., o prietenă f inimoasă și dornică să contribuie la dezvoltarea celor din jur. Când am făcut schimb de cadouri, am avut parte de un mare oau de ambele părți, ne-am făcut cadou una alteia cărți de colorat, de parcă am fi știut ce e în mintea celeilalte. Cum lucrezi tu, Doamne!

65. Compania mamei, cum s-a făcut plăcută ca gazdă.

66. Un gând amuzant: pentru că am ratat examenele ei importante, viața mă trimite la grupa mică să colorez.

67. Mesajele de încurajare ale tinerilor din parohia mea, simt că nu sunt de tot singură în lupta asta.

68. Am reînceput să citesc povești. Cât de mult aș vrea să scriu și eu măcar una !

69. Am terminat powerpointul despre Tonitza, sunt mulțumită cum a ieșit. De săptămâna viitoare vreau să încerc și efectele 3D.

70. Mi-a venit o nouă idee de articol, nu mi-a venit să cred că într-așa un deșert a mai rodit totuși ceva.

71. Cât de frumoasă era azi Piața Unirii la orele dimineții!

72. Am scris pe blog, deși eram supărată.

73. M-au bucurat unele aspecte de la atelierul de psihologie.

74. Dialogul uimitor de ieri cu A.G., simțeam că însuși Dumnezeu vorbea prin ea.

75. Cartea Laur primită de la draga mea A, mai am puțin și o termin, cât am mai plâns citind-o!

76. Tema despre roata nevoilor pe care mi-a dat-o A. mi-a dezvăluit că sunt într-o mare relație de prietenie cu Dumnezeu.

77. Am scris un articol inspirat de Părintele Savatie Baștovoi. Vă invit să-l citiți, e un text de-al meu de suflet, probabil cel mai sensibil dintre toate.

https://roximoronica.wordpress.com/2017/08/27/gandurile-omenirii-aruncate-la-gunoi-si-povestea-unei-frunze/

78. Articolul Povestea unei frunze i-a declanșat mamei o amintire cinematografică despre un om foarte bolnav care privește spre fereastră către un pom căruia îi cad frunzele. Cineva îi spune că va trăi până când va pica ultima frunză. El se uită în continuare spre copac și unul dintre prietenii lui, când mai sunt doar câteva frunze în copac, desenează noaptea una pe care bolnavul să o tot privească.

79. Am vorbit cu A. la telefon mult, ca în vremurile în care eram copii.

80. Scrisul mă împlinește ca nicio altă activitate, mă face să mă simt într-un glob de armonie, în care orice sentiment negativ se topește. Am, totodată, și sentimentul foarte fain că-i am pe toți cei dragi lângă mine, chiar dacă sunt departe ca distanță.

81. Prietena mea A. a scris un text f fain despre un palat londonez mai puțin cunoscut.

82. Faptul că am putut scrie despre experiența de la multinațională înseamnă că în sfârșit acea rană s-a cicatrizat. Tocmai după trei ani!

83. Aprecierile primite pentru textul despre Tonitza. O doamnă m-a numit scriitoare, e un pic cam mult spus.

84. Mi s-a întâmplat un lucru ieșit din comun, am primit o invitație de la o doamnă directoare de școală să țin o lecție deschisă la o grădiniță particulară din București. Foarte onorant pentru mine, dar mă paralizează și gândul.

85. Am început cartea Lecții de magie, primită de la A., e delicioasă.

86. Koticel s-a vindecat.

87. Pepeni peste pepeni. Eu arăt de parcă aș conține un pepene. :))

88. Rugăciunea Sporitoarea Minții e “responsabilă“ pentru cele mai reușite texte ale mele.

89. Ineluș învârtecuș.

90. Am discutat cu E. la telefon, abia aștept să o cunosc.

91. M-am întâlnit cu A. Ne-am mai descărcat sufletul, avem o gândire îngemănată în materie de frici. M-a bucurat darul de la ea- cărticica Părintelui Arsenie Papacioc- Mici îndemnuri spre mântuire– și fotografia cu Părintele, pe care e scris: Pacea este de patru ori mai mare ca dreptatea. Fotografia cu Părintele e așa frumoasă, transmite atâta seninătate! Mi-a amintit de etimologia cuvântului călugăr – bătrân frumos.

92. Faptul că A. îmi știe neputințele și cu toate astea rămâne prietena mea.

93. Am fost amândouă să o salutăm pe Sfântă și apoi i-am făcut cinste A. cu o înghețată.

94. Sunt din ce în ce mai atrasă de viața ascetică.

95. M-am bucurat când a apărut A. cu buchetul de flori ieri.

96. Mă bucur că am fost la tata de ziua lui. I-am dat un copăcel făcut de mine și radia de bucurie. Am simțit cu adevărat că se bucură mult că mă vede. Mi-a oferit niște cărți duhovnicești, abia aștept să le parcurg.

97. Coboram Copoul cu flori de levănțică în mână proaspăt cumpărate și din direcția opusă a venit o doamnă ținând în mână tot flori de levănțică. Am făcut schimb de zâmbete. Pentru un astfel de moment a meritat toată investiția.

98. A fost drăguț să mă plimb cu A. prin supermarket, să ne uităm la tot felul de lucruri( nu fac de obicei asta, îmi protejez mintea de epuizarea pe care o dă uitatul la produse).

99. Mi-am cumpărat niște creioane colorate foarte drăgălașe cu Nemo și Dory. Abia aștept să colorez cu ele, n-am mai colorat demult și-mi lipsește.

100. A. se străduiește să țină cont de sensibilitatea mea, știu că trebuie să-i fie greu, îi apreciez efortul.

Sursa imaginii: https://judithmorgan.com/wp-content/uploads/2017/01/Joy.jpg

Va urma

Reclame

Read Full Post »

Zilele astea am decis să mă reîntâlnesc cu Mămuca mea pe calea scrisului, după ce, în urmă cu câteva zile, i-am scris o poezie pe care o voi lăsa pentru finalul textului, ca pe cireașa de pe tort.

Dacă există un crâmpei luminos din copilăria mea, acesta i se datorează ei, într-o foarte mare măsură.

Iernile mai ales erau fermecatemă plimba cu sania de sărbători în timp ce urători cu coifuri împărătești și mascați se apropiau de mine, încercând să mă sperie, dar eu nu mă temeam, că doar eram cu Mămuca.

În nopțile lungi de iarnă, înfofolite în două rânduri de plăpumi, coseam pe etamină, croșetam sau scărmănam pene. Mămuca îmi citea din Luceafărul într-un fel anume, să mă facă să cred că prea frumoasa fată sunt eu (pe atunci chiar eram 🙂 ). Numai Peneș Curcanul mi-a picat greu, mama i-a spus că trebuie să învăț poezii și dintr-un motiv necunoscut mie Mămuca s-a oprit asupra acestei poezii.

Peste ani, Alecsandri avea să-mi devină prima antipatie literară. Dar Mămuca nu se rezuma numai la Eminescu și Alecsandri. O invita pe nepoțica unei vecine la noi să ne citească din cartea de Citire. Și uite-așa, asistam la un adevărat cenaclu rural, primul din viața mea. Fetița ne-a citit Puiul și în timp ce citea plângeam și eu, plângea și Mămuca, nu mai rețin dacă plângea și fata.

Asta îmi amintește de o altă dată când plângeam, nu se știe de ce și Mămuca mi-a spus să nu mai plâng, iar eu am răspuns Lasă fata să pângă, de parcă aș fi vorbit de o altă persoană.

Primăvara ne bucuram de mirosul zambilelor plantate chiar în fața casei sau de lalele, asta până la somnul de amiază, când intrau țiganii în curte și ne furau mândrețe de flori, îndurerând-o din cale-afară pe Mămuca.

Când începeau căpșunile a se coace mă prezentam în inspecție în grădină cu găleata și le mâncam întocmai cum mânca Nică din Amintiri cireșele: crude, coapte, cum se nimereau.

Puii erau crescuți în căciulă, pisicile le deveneau mai apoi mame adoptive, era o armonie între paseri și feline ca-n Grădina Raiului. Numai o cățea, Regina, tulbura liniștea necuvântătoarelor, mușcându-și puii de ochi. Chiar n-am înțeles niciodată de ce Mămuca nu a renunțat la Regina, că ar fi meritat, așa o mamă degenerată cum era cățeaua. Eu însă am avut noroc cu ea.

Odată, când eram foarte mică, am luat niște pernuțe multicolore cu mine și m-am instalat confortabil în cușca mașterei. Mămuca mă căuta înnebunită peste tot, și în veceu a strigat după mine, până când, eu singură am ieșit din cușca regală. 🙂

De-a lungul anilor s-au perindat mulți câini în gospodăria bunicii, dar ea îi numea invariabil Regina dacă erau femele și Tarzan dacă erau masculi. Peste ani, romanul Un veac de singurătate, prin șirul de personaje care purtau aceleași nume, avea să-mi amintească de legea nescrisă de la țară de a le pune animalelor aceleași nume.

Când tăia câte-o găină, Mămuca îmi lăsa mie partea cea mai bună-copănelele, iar eu îngrășam mâțele cu ele, aruncându-le sub masă pulpele, în timp ce  mâncam mămăliga cu ulei.

Nu era foarte pricepută în ale gătitului bunica mea, îmi spunea că face clătite, însă clătitele ei arătau și aveau gust de turte, dar pentru nepoată erau bune și așa, că doar erau făcute de Mămuca. Cel mai mult îmi plăcea când făceam amândouă păsărele din aluat și le puneam pe plită la copt.

Vara ne duceam cu căprițele în pădure, la păscut. Ce nu știa Mămuca era că în meniul lor se aflau și niște delicatese cum ar fi praf de oranjadă și bomboane de ananas. Nu pot să uit privirea aceea îndrăzneață a căprițelor când îmi mâncau din palmă zaharicalele! În pădure alergam după libelule, fără să reușesc să le prind însă.

Mămuca era fericită cu mine, de aceea îmi cânta adesea romanțe din tinerețea ei: La căsuța albă și Trurli, Trurli, dragă…

Se întâmpla uneori și câte un incident, ca atunci când voiam să-mi fac o căsuță și mi-a căzut o piatră în cap. Când m-a văzut bunica mea cu fruntea toată însângerată mi-a acordat primul ajutor imediat, improvizând și legându-mă cu o izmană în lipsa unor pansamente. 🙂

Făceam multe pozne, nu degeaba Mămuca mă alinta Satană. Satană-nesatană, când a venit preotul de sărbători la noi eu m-am ascuns “pa soba” (după sobă, adică) și n-am ieșit de acolo decât după ce a plecat.

Toate poveștile astea m-au înveselit, mi-au amintit de cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele, cea petrecută la Mămuca.

Închei textul despre aceste momente magice cu o poezie pe care am scris-o acum câteva zile pentru draga mea bunică pe care parcă o văd  împletind ciorăpei de lână pentru nepoata nărăvașă.

 

Ciorăpeii-s gata!

Mămuca
împletește
copilăria mea:
un ochi pe față
unul pe dos.
Destramă ghemul în
bulgări de nea,
oameni de zăpadă
și
sanie cu zurgalăi.

Adaugă
multă dragoste
între andrele.

Ciorăpeii-s
gata!

knitter

Ilustrație: https://pesare.deviantart.com/art/Knitter-166092633

I  give my special thanks to Mr Pete Revonkorpi who allowed me to post one of his marvelous works on my blog.

Read Full Post »

95640661_DLCXAXM

 

Așa cum scriam în prima parte a articolului De la blogeri adunate…, de puțin timp în viața mea au apărut noi motive de bucurie: de a descoperi alți blogeri și de a le citi scrierile, de a interacționa cu ei și de a fi citită de ei.

Astăzi vă voi povesti despre o blogeriță medicinistă poetăMeddArtis, pe care am descoperit-o într-un moment de cumpănă acum fix o lună.

Pe blogul ei ne scrie despre cord, despre organul fizic ca atare, în partea dedicată cardiologiei, dar și despre inimă, despre trăirile ei, în secțiunea consacrată poeziei. Fie că citești textele despre cardiologie ori poeziile, din ambele secțiuni transpare același altruism al autoarei.

În partea despre cord, MeddArtis e o călăuză pentru cei care vor să învețe medicină, practic îi învață cum să învețe și o face cât mai atractiv posibil, comparând de exemplu valva pulmonară cu semnul mărcii TOYOTA și remarcând asemănarea dintre valva aortică și semnul mărcii MERCEDES.

În acest articol mă voi referi la poeta MeddArtis, la care am apreciat în primul rând faptul că nu scrie doar despre propriile trăiri, ci împrumută diverse stări de la cei dragi și le transpune în versuri. Din punctul meu de vedere, care am practicat mereu autofagia pe plan poetic, ușurința ei de pune în versuri stările altor persoane mi se pare cu adevărat remarcabilă.

Un suflet cu ferestrele larg deschise către lume, M. te trece printr-un montagne russe emoțional, de la Rugă, în care cere Domnului milă pentru oamenii care plâng,  la Tril de nuntă,  dedicat celor ce pășesc sincron spre-aceeași stea.

La finalul fiecărei poezii M. te întâmpină cu un Saluuut! jovial și copilăros care-ți merge direct la suflet și vine cu câteva lămuriri despre poezia pe care tocmai a scris-o. Uneori îmi este greu să aleg ce-mi place mai mult: poezia în sine sau rândurile ce îi urmează. E un fel de dilemă între cine-s mai frumoși: oamenii?…ploaia?

 În ceea ce mă privește, una dintre poeziile sale m-a înduioșat într-o așa de mare măsură încât m-a determinat să-l sun pe tatăl meu și să mă împac cu el. Căci, așa cum am citit undeva, acel ce știe să înduioșeze, știe tot.

Relația cu cititorii ei e una foarte vie, le oferă răspunsuri consistente celor care-i comentează creațiile. Așa cum am aflat însă într-unul dintre dialogurile cu un cititor de-al ei poeta mărturisește: Sunt bucuroasă dacă cineva îmi citește creațiile, desigur, dar am o bucurie și mai mare să descopăr creațiile altora.

Sunt norocoasă să fiu unul dintre blogerii citiți de ea, încurajările venite din partea ei sunt ca pâinea caldă pentru mine și-mi dau încrederea de a continua să țin condeiul în mână.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre poeziile ei, dar cel mai bine ar fi să-i vizitați blogul și să le citiți. Ca să vă conving, dacă nu am reușit până acum(din pricina neputinței mele), vă voi mai spune doar atât: la finalul unui text, M. își întreabă cititorii: unde e acasă cu adevărat pentru tine?  Răspunsul meu e acesta: într-o poezie de-a lui MeddArtis. 

induiosare

 

Sursa foto:

https://light.sunphoto.ro/photos/normal/95640661_DLCXAXM

doxologia.ro

 

 

 

 

Read Full Post »

De puțin timp în viața mea au apărut noi motive de bucurie: de a descoperi alți blogeri și de a le citi scrierile, de a interacționa cu ei și de a fi citită de ei.

Evident că am citit și înainte texte din blogosferă, dar fără să dialoghez cu autorii lor, ca acum. Ceea ce mi se pare foarte fain e că rolurile de scriitor și cititor sunt interșanjabile și că din experiența asta fiecare iese  mai îmbogățit un pic decât era.

S-a întâmplat să răsfoiesc un blog, al lui Marius Davidesco, și să găsesc acolo unele poezii cu care am rezonat, fapt care m-a determinat să adaug și o componentă poetică propriului blog, prin postarea unor poezii din studenție însoțite de picturi celebre în concordanță cu textele.

Comentariile pe care le-am primit de la M. m-au ajutat să-mi privesc scrierile dintr-o perspectivă nouă, la care probabil că nu aș fi ajuns pe cont propriu. Reproduc aici observațiile sale: la prima vedere aș fi tentat să le caracterizez drept poeme haiku, dar sunt mai degrabă un soi de maxime și aforisme îmbogățite cu un lirism contagios. Nu știu de ce, dar acest stil îmi este foarte familiar, deși nu îmi amintesc să îl mai fi întâlnit până acum. Cuvântul însoțit de imagine completează perfect actul artistic.

Până la acest feedback, nu credeam că poeziile mele au vreo valoare literară, cu atât mai mult cu cât i le-am arătat unui redactor, precizând că  le-am conceput  ca pe niște picto-poezii și că imaginile trebuie să însoțească textele, la care dumnealui mi-a retezat-o spunând că Shakespeare nu a avut nevoie de imagini ca să scrie.

Aprecierea lui Marius D. a avut asupra mea un efect miraculos: pentru prima dată după 11 ani de pauză am scris o poezie, pe care o public aici, chiar dacă e cam de  entry level:

Împotrivire

Nu te-am lăsat

Să numeri

stelele

de pe cerul meu

de teamă

că, numărându-le,

Ele ar putea dispărea…

La rândul meu m-am delectat cu texte de pe blogul său, primul fiind despre copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga, așa cum sunt povestite de poetul-filosof în Hronicul și cântecul vârstelor. Spre surprinderea mea, deși citisem cartea cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, nu-mi mai aminteam decât numele celei care avea să-i devină soție, Cornelia.

Datorită lui Marius, am aflat despre un episod amuzant, dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, și anume cel în care, împreună cu prietenul său Adam, micul Blaga își propune să rupă cerul în două, pentru a vedea îngerii.

După cum remarcă M., copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele.

Am apreciat la bloger conștiinciozitatea cu care și-a notat momentele esențiale ale biografiei lui Blaga, așa cum sunt ele consemnate  în Hronicul și cântecul vârstelor, trăsătură care mi-a amintit de propriile fișe de lectură de pe vremea studenției.

Despre alte întâmplări din copilăria și tinerețea lui Blaga puteți citi în continuare, pe blogul lui Marius Davidesco.

https://mariusdavidesco.wordpress.com/2017/04/06/copilaria-si-tineretea-lui-lucian-blaga/

Blogul său este unul activ, fără nicio lună de pauză de când a fost creat și până în prezent, și conține, așa cum mărturisește autorul lui, încercări filosofice și literare. Recomand!

gustave-courbet-autoportrait-desespere

Sursa imagine:

Le déséspéré, de Gustave Courbet

http://www.eternels-eclairs.fr/courbet-tableau-le-desespere.php

 

Read Full Post »

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cinevaPărinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Read Full Post »

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia lui Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Citat-Henry-Ford

Read Full Post »

 

Nu, prima parte a titlului nu se referă la vreo realitate distopică înrudită ca temă cu Fahrenheit 451, cu diferența că în loc de a fi arse, cărțile ar putea fi aruncate în tomberoane.

Se referă la o situație care mi s-a întâmplat pe când lucram la o multinațională, unde angajații au primit la începutul anului calendare cu o serie de citate inspiraționale, ca să folosesc un termen la modă. Acestea aparțineau unor minți strălucite ca Leonardo da Vinci, G.B.Shaw sau Arthur Conan Doyle.

Pentru că am fost angajată în plină vară, nu am primit un astfel de calendar, motiv pentru care tânjeam după ele când le vedeam pe birourile colegilor mei.

Aceleași citate se regăseau pe afișe mari care împodobeau pereții firmei și nu de puține ori mă așezam în preajma lor și le citeam, dintr-o nevoie de primenire într-un mediu pe care-l resimțeam deosebit de toxic.

La sfârșitul anului, când calendarele nu-și mai aveau nicio utilitate, a început un exod al acestora către pubele, fapt care m-a făcut să urlu în sinea mea: „ gândurile omenirii, aruncate la gunoi!!!”

Gestul care a urmat e probabil previzibil, m-am dus la coș și am recuperat un astfel de calendar, nu doar din dorința de a-l avea, dar și pentru că vedeam în asta o recuperare simbolică a „gândurilor omenirii”, chiar și a numai  douăsprezece dintre ele.

Într-o altă împrejurare, când am mers la un xerox și am vrut să scot la imprimantă o lucrare de-a lui Tonitza, un angajat a mototolit într-o secundă reproducerea nereușită a unui tablou și pictura respectivă a avut aceeași  soartă cu a calendarelor. Simțul meu estetic, foarte rănit, a rămas pur și simplu paralizat la un asemenea gest. Mi-am revenit abia acasă, când i-am povestit mamei întâmplarea și ea a privit lucrurile din perspectiva angajatului pragmatic, care nu are timp de fior artistic la serviciu.

Acum câteva zile, Ieromonahul Savatie Baștovoi a scris niște rânduri sensibile despre o frunză care a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic și care în mod „normal” ar fi trebuit sacrificată. Iată cuvintele Sfinției Sale:

Am o problemă cu o frunză. V-am mai povestit de ea. Cred că ar trebui să-i dau un nume, dacă nu l-o fi având. Este pentru prima dată când am o problemă de conștiință atât de vie cu o frunză. Probabil și pentru că e vedetă. Mai întâi că a răsărit pe un zid (până aici nu e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi, că a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic. Apoi, că nu a pus nimeni un petroi sau găleata peste ea. Și tot așa. Acum mă incomodează la treabă și mă prind că o păzesc. Am rugat-o frumos să se usuce singură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă-te, draga mea în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te strivesc, că am de făcut fereastra și trebuie să pun și pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l-ai împlinit: aici va fi jertfelnic. Oricum, florile mor, se usucă la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și pentru îndârjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred că nu te voi uita niciodată.

Textul Sfinției Sale a reactivat în mintea și inima mea cele două întâmplări despre care v-am povestit și mă întrebam acum care va fi soarta bietei frunze.

În ziua următoare am primit răspunsul: frunza era pusă într-un ghiveci, căci Părintele a avut grijă să-i ofere un loc pe care ea să-l poată numi acasă.

fru

Read Full Post »

Older Posts »