Mămuca

Zilele astea am decis să mă reîntâlnesc cu Mămuca mea pe calea scrisului, după ce, în urmă cu câteva zile, i-am scris o poezie pe care o voi lăsa pentru finalul textului, ca pe cireașa de pe tort.

Dacă există un crâmpei luminos din copilăria mea, acesta i se datorează ei, într-o foarte mare măsură.

Iernile mai ales erau fermecate – mă plimba cu sania de sărbători în timp ce urători cu coifuri împărătești și mascați se apropiau de mine, încercând să mă sperie, dar eu nu mă temeam, că doar eram cu Mămuca.

În nopțile lungi de iarnă, înfofolite în două rânduri de plăpumi, coseam pe etamină, croșetam sau scărmănam pene. Mămuca îmi citea din Luceafărul într-un fel anume, să mă facă să cred că prea frumoasa fată sunt eu (pe atunci chiar eram 🙂 ). Numai Peneș Curcanul mi-a picat greu, mama i-a spus că trebuie să învăț poezii și dintr-un motiv necunoscut mie Mămuca s-a oprit asupra acestei poezii.

Peste ani, Alecsandri avea să-mi devină prima antipatie literară. Dar Mămuca nu se rezuma numai la Eminescu și Alecsandri. O invita pe nepoțica unei vecine la noi să ne citească din cartea de Citire. Și uite-așa, asistam la un adevărat cenaclu rural, primul din viața mea. Fetița ne-a citit Puiul și în timp ce citea plângeam și eu, plângea și Mămuca, nu mai rețin dacă plângea și fata.

Asta îmi amintește de o altă dată când plângeam, nu se știe de ce și Mămuca mi-a spus să nu mai plâng, iar eu am răspuns Lasă fata să pângă, de parcă aș fi vorbit de o altă persoană.

Primăvara ne bucuram de mirosul zambilelor plantate chiar în fața casei sau de lalele, asta până la somnul de amiază, când intrau țiganii în curte și ne furau mândrețe de flori, îndurerând-o din cale-afară pe Mămuca.

Când începeau căpșunile a se coace mă prezentam în inspecție în grădină cu găleata și le mâncam întocmai cum mânca Nică din Amintiri cireșele: crude, coapte, cum se nimereau.

Puii erau crescuți în căciulă, pisicile le deveneau mai apoi mame adoptive, era o armonie între paseri și feline ca-n Grădina Raiului. Numai o cățea, Regina, tulbura liniștea necuvântătoarelor, mușcându-și puii de ochi. Chiar n-am înțeles niciodată de ce Mămuca nu a renunțat la Regina, că ar fi meritat, așa o mamă degenerată cum era cățeaua. Eu însă am avut noroc cu ea.

Odată, când eram foarte mică, am luat niște pernuțe multicolore cu mine și m-am instalat confortabil în cușca mașterei. Mămuca mă căuta înnebunită peste tot, și în veceu a strigat după mine, până când, eu singură am ieșit din cușca regală. 🙂

De-a lungul anilor s-au perindat mulți câini în gospodăria bunicii, dar ea îi numea invariabil Regina dacă erau femele și Tarzan dacă erau masculi. Peste ani, romanul Un veac de singurătate, prin șirul de personaje care purtau aceleași nume, avea să-mi amintească de legea nescrisă de la țară de a le pune animalelor aceleași nume.

Când tăia câte-o găină, Mămuca îmi lăsa mie partea cea mai bună-copănelele, iar eu îngrășam mâțele cu ele, aruncându-le sub masă pulpele, în timp ce  mâncam mămăliga cu ulei.

Nu era foarte pricepută în ale gătitului bunica mea, îmi spunea că face clătite, însă clătitele ei arătau și aveau gust de turte, dar pentru nepoată erau bune și așa, că doar erau făcute de Mămuca. Cel mai mult îmi plăcea când făceam amândouă păsărele din aluat și le puneam pe plită la copt.

Vara ne duceam cu căprițele în pădure, la păscut. Ce nu știa Mămuca era că în meniul lor se aflau și niște delicatese cum ar fi praf de oranjadă și bomboane de ananas. Nu pot să uit privirea aceea îndrăzneață a căprițelor când îmi mâncau din palmă zaharicalele! În pădure alergam după libelule, fără să reușesc să le prind însă.

Mămuca era fericită cu mine, de aceea îmi cânta adesea romanțe din tinerețea ei: La căsuța albă și Trurli, Trurli, dragă…

Se întâmpla uneori și câte un incident, ca atunci când voiam să-mi fac o căsuță și mi-a căzut o piatră în cap. Când m-a văzut bunica mea cu fruntea toată însângerată mi-a acordat primul ajutor imediat, improvizând și legându-mă cu o izmană în lipsa unor pansamente. 🙂

Făceam multe pozne, nu degeaba Mămuca mă alinta Satană. Satană-nesatană, când a venit preotul de sărbători la noi eu m-am ascuns “pa soba” (după sobă, adică) și n-am ieșit de acolo decât după ce a plecat.

Toate poveștile astea m-au înveselit, mi-au amintit de cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele, cea petrecută la Mămuca.

Închei textul despre aceste momente magice cu o poezie pe care am scris-o acum câteva zile pentru draga mea bunică pe care parcă o văd  împletind ciorăpei de lână pentru nepoata nărăvașă.

 

Ciorăpeii-s gata!

Mămuca
împletește
copilăria mea:
un ochi pe față
unul pe dos.
Destramă ghemul în
bulgări de nea,
oameni de zăpadă
și
sanie cu zurgalăi.

Adaugă
multă dragoste
între andrele.

Ciorăpeii-s
gata!

Ilustrație: https://pesare.deviantart.com/art/Knitter-166092633

I  give my special thanks to Mr Pete Revonkorpi who allowed me to post one of his marvelous works on my blog.

Publicitate

Read Full Post »

De la blogeri adunate și blogerilor iarăși date 2

 

Așa cum scriam în prima parte a articolului De la blogeri adunate…, de puțin timp în viața mea au apărut noi motive de bucurie: de a descoperi alți blogeri și de a le citi scrierile, de a interacționa cu ei și de a fi citită de ei.

Astăzi vă voi povesti despre o blogeriță medicinistă poetă, MeddArtis, pe care am descoperit-o într-un moment de cumpănă acum fix o lună.

Pe blogul ei ne scrie despre cord, despre organul fizic ca atare, în partea dedicată cardiologiei, dar și despre inimă, despre trăirile ei, în secțiunea consacrată poeziei. Fie că citești textele despre cardiologie ori poeziile, din ambele secțiuni transpare același altruism al autoarei.

În partea despre cord, MeddArtis e o călăuză pentru cei care vor să învețe medicină, practic îi învață cum să învețe și o face cât mai atractiv posibil, comparând de exemplu valva pulmonară cu semnul mărcii TOYOTA și remarcând asemănarea dintre valva aortică și semnul mărcii MERCEDES.

În acest articol mă voi referi la poeta MeddArtis, la care am apreciat în primul rând faptul că nu scrie doar despre propriile trăiri, ci împrumută diverse stări de la cei dragi și le transpune în versuri. Din punctul meu de vedere, care am practicat mereu autofagia pe plan poetic, ușurința ei de pune în versuri stările altor persoane mi se pare cu adevărat remarcabilă.

Un suflet cu ferestrele larg deschise către lume, M. te trece printr-un montagne russe emoțional, de la Rugă, în care cere Domnului milă pentru oamenii care plâng,  la Tril de nuntă,  dedicat celor ce pășesc sincron spre-aceeași stea.

La finalul fiecărei poezii M. te întâmpină cu un Saluuut! jovial și copilăros care-ți merge direct la suflet și vine cu câteva lămuriri despre poezia pe care tocmai a scris-o. Uneori îmi este greu să aleg ce-mi place mai mult: poezia în sine sau rândurile ce îi urmează. E un fel de dilemă între cine-s mai frumoși: oamenii?…ploaia?

 În ceea ce mă privește, una dintre poeziile sale m-a înduioșat într-o așa de mare măsură încât m-a determinat să-l sun pe tatăl meu și să mă împac cu el. Căci, așa cum am citit undeva, acel ce știe să înduioșeze, știe tot.

Relația cu cititorii ei e una foarte vie, le oferă răspunsuri consistente celor care-i comentează creațiile. Așa cum am aflat însă într-unul dintre dialogurile cu un cititor de-al ei poeta mărturisește: Sunt bucuroasă dacă cineva îmi citește creațiile, desigur, dar am o bucurie și mai mare să descopăr creațiile altora.

Sunt norocoasă să fiu unul dintre blogerii citiți de ea, încurajările venite din partea ei sunt ca pâinea caldă pentru mine și-mi dau încrederea de a continua să țin condeiul în mână.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre poeziile ei, dar cel mai bine ar fi să-i vizitați blogul și să le citiți. Ca să vă conving, dacă nu am reușit până acum(din pricina neputinței mele), vă voi mai spune doar atât: la finalul unui text, M. își întreabă cititorii: unde e acasă cu adevărat pentru tine?  Răspunsul meu e acesta: într-o poezie de-a lui MeddArtis. 

 

Sursa foto:

https://light.sunphoto.ro/photos/normal/95640661_DLCXAXM

doxologia.ro

 

 

 

 

Read Full Post »

De la blogeri adunate și blogerilor iarăși date 1

De puțin timp în viața mea au apărut noi motive de bucurie: de a descoperi alți blogeri și de a le citi scrierile, de a interacționa cu ei și de a fi citită de ei.

Evident că am citit și înainte texte din blogosferă, dar fără să dialoghez cu autorii lor, ca acum. Ceea ce mi se pare foarte fain e că rolurile de scriitor și cititor sunt interșanjabile și că din experiența asta fiecare iese  mai îmbogățit un pic decât era.

S-a întâmplat să răsfoiesc un blog, al lui Marius Davidesco, și să găsesc acolo unele poezii cu care am rezonat, fapt care m-a determinat să adaug și o componentă poetică propriului blog, prin postarea unor poezii din studenție însoțite de picturi celebre în concordanță cu textele.

Comentariile pe care le-am primit de la M. m-au ajutat să-mi privesc scrierile dintr-o perspectivă nouă, la care probabil că nu aș fi ajuns pe cont propriu. Reproduc aici observațiile sale: la prima vedere aș fi tentat să le caracterizez drept poeme haiku, dar sunt mai degrabă un soi de maxime și aforisme îmbogățite cu un lirism contagios. Nu știu de ce, dar acest stil îmi este foarte familiar, deși nu îmi amintesc să îl mai fi întâlnit până acum. Cuvântul însoțit de imagine completează perfect actul artistic.

Până la acest feedback, nu credeam că poeziile mele au vreo valoare literară, cu atât mai mult cu cât i le-am arătat unui redactor, precizând că  le-am conceput  ca pe niște picto-poezii și că imaginile trebuie să însoțească textele, la care dumnealui mi-a retezat-o spunând că Shakespeare nu a avut nevoie de imagini ca să scrie.

Aprecierea lui Marius D. a avut asupra mea un efect miraculos: pentru prima dată după 11 ani de pauză am scris o poezie, pe care o public aici, chiar dacă e cam de  entry level:

Împotrivire

Nu te-am lăsat

Să numeri

stelele

de pe cerul meu

de teamă

că, numărându-le,

Ele ar putea dispărea…

La rândul meu m-am delectat cu texte de pe blogul său, primul fiind despre copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga, așa cum sunt povestite de poetul-filosof în Hronicul și cântecul vârstelor. Spre surprinderea mea, deși citisem cartea cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, nu-mi mai aminteam decât numele celei care avea să-i devină soție, Cornelia.

Datorită lui Marius, am aflat despre un episod amuzant, dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, și anume cel în care, împreună cu prietenul său Adam, micul Blaga își propune să rupă cerul în două, pentru a vedea îngerii.

După cum remarcă M., copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele.

Am apreciat la bloger conștiinciozitatea cu care și-a notat momentele esențiale ale biografiei lui Blaga, așa cum sunt ele consemnate  în Hronicul și cântecul vârstelor, trăsătură care mi-a amintit de propriile fișe de lectură de pe vremea studenției.

Despre alte întâmplări din copilăria și tinerețea lui Blaga puteți citi în continuare, pe blogul lui Marius Davidesco.

https://mariusdavidesco.wordpress.com/2017/04/06/copilaria-si-tineretea-lui-lucian-blaga/

Blogul său este unul activ, fără nicio lună de pauză de când a fost creat și până în prezent, și conține, așa cum mărturisește autorul lui, încercări filosofice și literare. Recomand!

Sursa imagine:

Le déséspéré, de Gustave Courbet

http://www.eternels-eclairs.fr/courbet-tableau-le-desespere.php

 

Read Full Post »

Ce au în comun un scriitor, un stareț iconar și un ghid turistic ?

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cineva „ Părinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Read Full Post »

Unei perfecționiste: a greși e omenește!

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Read Full Post »

Gândurile omenirii, aruncate la gunoi. Povestea unei frunze

 

Nu, prima parte a titlului nu se referă la vreo realitate distopică înrudită ca temă cu Fahrenheit 451, cu diferența că în loc de a fi arse, cărțile ar putea fi aruncate în tomberoane.

Se referă la o situație care mi s-a întâmplat pe când lucram la o multinațională, unde angajații au primit la începutul anului calendare cu o serie de citate inspiraționale, ca să folosesc un termen la modă. Acestea aparțineau unor minți strălucite ca Leonardo da Vinci, G.B.Shaw sau Arthur Conan Doyle.

Pentru că am fost angajată în plină vară, nu am primit un astfel de calendar, motiv pentru care tânjeam după ele când le vedeam pe birourile colegilor mei.

Aceleași citate se regăseau pe afișe mari care împodobeau pereții firmei și nu de puține ori mă așezam în preajma lor și le citeam, dintr-o nevoie de primenire într-un mediu pe care-l resimțeam deosebit de toxic.

La sfârșitul anului, când calendarele nu-și mai aveau nicio utilitate, a început un exod al acestora către pubele, fapt care m-a făcut să urlu în sinea mea: „gândurile omenirii, aruncate la gunoi!!!”

Gestul care a urmat e probabil previzibil, m-am dus la coș și am recuperat un astfel de calendar, nu doar din dorința de a-l avea, dar și pentru că vedeam în asta o recuperare simbolică a „gândurilor omenirii”, chiar și a numai  douăsprezece dintre ele.

Într-o altă împrejurare, când am mers la un xerox și am vrut să scot la imprimantă o lucrare de-a lui Tonitza, un angajat a mototolit într-o secundă reproducerea nereușită a unui tablou și pictura respectivă a avut aceeași  soartă cu a calendarelor. Simțul meu estetic, foarte rănit, a rămas pur și simplu paralizat la un asemenea gest. Mi-am revenit abia acasă, când i-am povestit mamei întâmplarea și ea a privit lucrurile din perspectiva angajatului pragmatic, care nu are timp de fior artistic la serviciu.

Acum câteva zile, Părintele Savatie Baștovoi a scris niște rânduri sensibile despre o frunză care a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic și care în mod „normal” ar fi trebuit sacrificată. Iată cuvintele Sfinției Sale:

Am o problemă cu o frunză. V-am mai povestit de ea. Cred că ar trebui să-i dau un nume, dacă nu l-o fi având. Este pentru prima dată când am o problemă de conștiință atât de vie cu o frunză. Probabil și pentru că e vedetă. Mai întâi că a răsărit pe un zid (până aici nu e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi, că a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic. Apoi, că nu a pus nimeni un petroi sau găleata peste ea. Și tot așa. Acum mă incomodează la treabă și mă prind că o păzesc. Am rugat-o frumos să se usuce singură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă-te, draga mea în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te strivesc, că am de făcut fereastra și trebuie să pun și pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l-ai împlinit: aici va fi jertfelnic. Oricum, florile mor, se usucă la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și pentru îndârjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred că nu te voi uita niciodată.

Textul Sfinției Sale a reactivat în mintea și inima mea cele două întâmplări despre care v-am povestit și mă întrebam acum care va fi soarta bietei frunze.

În ziua următoare am primit răspunsul: frunza era pusă într-un ghiveci, căci Părintele a avut grijă să-i ofere un loc pe care ea să-l poată numi acasă.

Read Full Post »

Amintiri legate de Ziua Patrimoniului la Iași, din 2011

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

Când îl vezi pe Dumnezeu într-o pisică…

În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2015 te-ai născut, dragă Coca, împreună cu cei trei frați ai tăi, de fapt două surioare și un frățior. Îmi amintesc că în acea zi realizasem o buburuză  3 D din mărgele turcoaz cu alb pe care o voi asocia mereu cu nașterea voastră. Din păcate, acea figurină de plastic neînsuflețită există încă, dar tu nu mai ești printre noi.

Mi-am dorit în multe rânduri să-mi iau rămas bun de la tine pe calea scrisului, dar am tot amânat momentul, pentru  a nu mă confrunta din nou cu durerea că nu mai ești. Încerc acum să te evoc și în felul ăsta să reiau firul întrerupt al comunicării noastre.

Te-am îngrijit, mama și cu mine,  din prima ta zi de viață, de când aveai gheruțele cât firul de ață.

Ai fost mai precoce decât frățiorii tăi – ți s-au deschis ochii la fix o săptămână, înaintea celorlalți, ai fost prima care a sărit din cutie, dar ai fost mai precoce și în moarte și ne-ai părăsit la doar cinci luni.

Până în acel moment însă, ne-ai oferit clipe neprețuite de bucurie, micile tale giumbușlucuri erau niște evenimente pentru noi și o ocazie de a redobândi o inocență pierdută.

Îmi amintesc cum erai cât degetul, cum atunci când te luam în palmă mă priveai curioasă și mă amușinai. Dintre toți cei patru puiuți tu erai cea mai mâncăcioasă, aveai o burtică atât de rotundă, încât mama te alinta Butelcuța. Erai așa amuzantă când stăteai în funduleț cu lăbuțele pe burtica roz!

Însă ceea ce adoram realmente la tine erau ochii tăi umanizați cum nu am mai văzut la nicio altă pisicuță. Foarte expresivi, îți reflectau trăirile întocmai ca ochii unui om.

Nu țineai deloc supărarea cum fac eu și mulți oameni, odată te-am călcat cu scaunul pe codiță din greșeală și deși te-am rănit foarte tare în clipa următoare ți-ai continuat joaca.

În primele două luni de viață imitai jocurile frățiorului tău. Dacă îl vedeai pe el jucându-se cu un pix, voiai și tu unul.

Apoi, după ce l-am dat pe el spre adopție, ai început să-ți creezi propriile jocuri, în care ne includeai și pe noi. Ne aduceai câte o bombonică și o așezai la picioarele noastre provocându-ne să ne jucăm cu ea. Obișnuiai să te joci cu rochiile mamei și noi glumeam spunând că vrei să fii „domnisoală.” Aveam o jucărie de pluș pe care o plimbai prin casă, deși era mult mai mare decât tine  și o cărai cu dificultate.

Pe măsură ce ai crescut, ți-ai extins spațiul pe care l-ai luat în stăpânire și ai devenit pe rând alpinista bibliotecii și stăpână peste iarbă, copaci și insecte. Țopăiai bucuroasă prin iarbă vara, te jucai cu puii altor pisici de pe-afară, în special Vadimel te urma peste tot.

Alergam și eu prin grădină după voi, cei 36 de ani mi se topeau într-o clipă, eram din nou copilul de odinioară care se juca la țară cu pâsânele.

Îmi dădeai un sentiment de împlinire de care nu mă mai simțisem capabilă, m-ai ajutat să reînvăț limbajul iubirii,  mă surprindeam râzând jucându-mă cu tine, așa cum se întâmpla doar când eram mică.

Când voiai în brațele mele, strigai cu afecțiune și apoi îmi țocăiai toată fața… Îmi amintesc de gestul cu care m-ai cucerit, acela de a sta întinsă pe spate în brațele mele, cu lăbuțele deasupra capului. Așa am ajuns să-ți spunem Coca, imaginea ne amintea mai degrabă de un copilaș decât de o pisică.

A trecut însă vara și la început de toamnă ai renunțat la jocurile tale, retrăgându-te ca un pustnic în locuri ferite din casă, departe de noi. Nu știam atunci că tu, sărăcuța, te pregăteai de drumul fără întoarcere. Ai îndurat durerea cu o mare demnitate, de o manieră aproape hristică, așa cum nu reușesc adesea nici oamenii să o facă.

Ai avut și neșansa de a primi un diagnostic greșit și de a fi tratată pentru o altă suferință decât cea pe care o aveai. Regret, draga noastră Cocuța, că noi, încercând să te vindecăm, te-am supus la chinuri suplimentare, prin tratamente dureroase și inutile. Nu pot uita privirea ta sfâșietoare de la cabinetul veterinar când îți erau administrate injecțiile. Mi-e greu să mă iert pentru răul pe care ți l-am pricinuit, dar știu că tu ne-ai iertat deja.

În drumul tău spre moarte l-ai luat și pe prietenul tău de joacă cu tine, Vadimel, care ți-a căutat tovărășia până în ultima ta clipă, lucru care l-a costat viața, căci s-a îmbolnăvit și el de același virus.

Poate lipsa voastră ar fi fost mai ușor de tolerat dacă aș fi ținut un jurnal al giumbușlucurilor voastre, care să-mi permanentizeze amintirile cu voi în cele mai mici detalii.

În încercarea de a a afla ce se întâmplă cu animalele după ce mor, am avut naivitatea de a da un search pe google, deși e evident că browserul care îți dă răspunsul la orice întrebare nu oferă nicio certitudine despre moarte. Dar am vrut să văd ce presupun alții.

Dacă e să dau crezare unor opinii, ne vom întâlni după moarte, dragă Coca. „S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică.”, spune cineva. Altcineva însă e de părere că animalele sunt create doar pentru viața pământească. Eu vreau  să cred că tu exiști sub o altă formă și că ne vizitezi și păstrezi legătura cu noi.

Până în clipa întâlnirii întru veșnicie, rămas bun, dragă puiuță!

(Notă: ideea din titlu, de a-l vedea pe Dumnezeu într-o pisică, aparține scriitorului  Klaus Kenneth, la a cărui conferință am participat chiar în perioada în care îmi murise pisicuța. Este singura idee pe care am reținut-o din toată conferința.)

Read Full Post »

Pera la Iași, un vis împlinit

Ador cărțile. Vă amintiți de Holden Caulfield ? Cel care spunea că i-ar da un telefon scriitorului preferat ? Nici eu nu-s departe. Uneori, când îmi place o carte mult de tot, o strâng pentru o clipă la piept, ca pe un bun prieten. Alteori, îmi doresc să-l/o cunosc pe cel/cea care a scris-o.

La fel s-a întâmplat cu cărțile lui Pera Novacovici. Încă de când le citeam visam la o conferință susținută de autor. Anul acesta, în noiembrie, visul mi s-a împlinit, căci Pera a susținut la Iași conferința Descoperă comoara ascunsă din tine.

Care este această comoară? Vocația noastră, acea chemare care există în fiecare dintre noi și căreia dacă îi dăm curs, vom fi fericiți și vom contribui la fericirea celor din jur.

În ceea ce mă privește, mărturisesc că mă aflu printre cei care și-au descoperit de ceva timp vocația, așa că aș fi putut foarte bine să stau acasă și să las locul liber altcuiva care e încă în etapa căutării unui răspuns. Dar am venit pentru că nu puteam rata întâlnirea cu unul din mentorii mei și în plus știam că întrevederea cu el va avea efectul unei doze de Red bull.

Cred că a fost prima conferință la care am participat în care am experimentat trăirea în prezent în mod permanent, asta poate și pentru că i-am studiat materialele dinainte, dar în mod cert și datorită felului în care și-a condimentat invitatul discursul: cu umor, cu citate inspiraționale, cu trimiteri la cărți și filme de referință, dar și cu povești de viață.

Pera ne-a vorbit despre ce nu e vocația – nu e un job unde te uiți mereu la ceas și aștepți să-l vezi pe 59 transformat în fix, și despre ce e vocația – cel mai înalt mod de gândire posibil, care face toate lucrurile suportabile. Ea aduce cu sine starea de flow sau de curgere ori de grație pe care o experimentăm atunci când suntem absorbiți de ceea ce facem.

Autorul a găsit un element comun între Iisus, Charlie Chaplin, dar și persoane din anturajul său, acela că fiecare și-a transformat suferința în ceva nobil, că au făcut din aceasta o cale de a îmbunătăți lumea în care au trăit sau trăiesc.

Așadar, suferința poate avea un efect pozitiv, ea fiind uneori cel mai mare bine care ni se poate întâmpla, căci abia atunci ieșim din zona de confort și începem să mișcăm lucrurile. Subscriu la această idee, într-un moment de cumpănă m-am implicat în niște activități de voluntariat care aveau să-mi aducă cea mai mare împlinire.

Am plecat de la conferință cu două trăiri contradictorii: cu speranța că voi păși pe calea mea cât de curând, dar și cu teama că visul mi s-ar putea strecura printre degete. Iar la final, când am ieșit să înfrunt frigul a mai rămas doar întrebarea: am făcut tot ce am putut pentru visul meu?

Read Full Post »

De ce îmi place să fiu corector

1.Pentru că prin această activitate am onoarea de a fi un slujbaș al Măriei Sale, Cartea, fiind plătită pentru hobby-ul meu principal, acela de a citi. Astfel, mi s-a împlinit un vis pe care-l aveam încă de pe vremea când lucram ca bibliotecară și când citeam doar din când în când, pe furiș.

2. Fiindcă îmi place să smulg buruienile și să fac grădina frumoasă.

3. Deoarece așa îmi extind bibliografia cu niște cărți ortodoxe pe care nu le-aș lectura în mod obișnuit. Adevăratul câștig este, cred, citirea unor rugăciuni prezente în unele cărți de teologie pe care le corectez și care mă aduc mai aproape de Cale.

4. Pentru că în camera mea se petrece un soi de reconciliere a religiilor, prin ascultarea muzicii de meditație pe durata corectării cărților ortodoxe.

5. Deoarece corectarea unor texte ample presupune trecerea unui test serios de răbdare, după o perioadă de armată și de constrângeri.

6. Pentru că cititul îmi deschide calea spre scris, din corectură născându-se alte idei, precum proiectul Gramatica – o poveste.

7.Fiindcă altfel simți lansarea unei cărți la apariția căreia ai contribuit și tu chiar într-o mică măsură și altfel vibrezi când primești dedicația autorului.

8. Pentru că, dincolo de goana după virgule, râmâne amintirea că am găzduit acele cărți în mintea și în inima mea.

Sursa foto:

https://magazinmmb.ro/introducere-teologia-ortodoxa

Fotografii personale cu Pr. Andrew Louth

Read Full Post »

Aniversare la cenaclu

Prin liceu, când eram adolescenta tipică, cuvântul cenaclu nu-mi spunea nimic. Dar acum, când anii mei includ două aniversări de adolescentă, lucrurile stau diferit. De aceea aștept cu sufletul la gură aceste întrevederi în care ne întâlnim cu Hristos prin intermediul poeziei.

Azi e o zi deosebită pentru mine: tocmai am împlinit 35 de ani și…două zile și Talpalarii mei dragi mă sărbătoresc. E greu să spun ce-mi place mai mult, cărțile primite, florile, felicitarea sau îmbrățișările lor. Fiecare dar mă farmecă în felul său și toate la un loc îmi dau foc obrajilor.

Începem cenaclul cu lecturi din cartea de poezii pe care am primit-o, Carte de despărțire, de Savatie Baștovoi, din care eu citesc poemul Cerbul, și continuăm cu texte proprii.

Creațiile sunt scrise pe carnețele modeste, care ar putea fi trecute cu vederea, atât de smerite sunt, la fel ca și participanții. Ceea ce mă surprinde mereu la aceste întâlniri este puritatea sufletească a celor care scriu, găsirea unor analogii cu lumea credinței în aproape tot ce ne înconjoară, și asta pentru că totul e privit cu un ochi înduhovnicit.

Ascultând poeziile Ilenei, resimt o nevoie profundă de a permanentiza aceste momente prin  înregistrarea lor, dar nu îndrăznesc încă să o exprim, având sentimentul că aș tulbura caracterul sacru al momentului.

În cele din urmă îi propun următoarei autoare, Anca-Elena, să o înregistrez și mă bucur mult că acceptă. Așadar, voi putea prelungi aceste clipe într-o eternitate, ascultându-le iar și iar, de câte ori sufletul meu va simți nevoia de primenire.

Ștefan vine cu o serie de poezii aparținând altor autori (Rady Gyr), dar și cu creații proprii. Aș vrea să fac loc și lucrărilor lui pe reportofonul poetic, dar poate e mai bine să nu iau toate darurile odată, să mai las și altor întâlniri ocazia de a aduna astfel de comori.

Îmi vine rândul și mie să citesc un text care-mi aparține. Regret cumva că nu am creații cu tematică religioasă, dar spre surpriza mea, după ce le citesc participanților Papagalul exotic la fereastra mea, îmi dau seama că poate fi citit și într-o astfel de cheie.

Încheiem cenaclul cu o plimbare spre Sfânta Parascheva, unde ne întâlnim cu alți Talpalari dragi și unde ne rugăm împreună.

În drumul spre casă, fetele cântă aproape în surdină Hristos a înviat din morți… E cel din urmă dar al serii. Ascultându-le mă simt binecuvântată!

Read Full Post »

Printre lacrimi și stele mâncăm salam de biscuiți

18 octombrie 2013

Azi încep Atelierul și cu cei de clasele I-III, după ce săptămâna trecută am avut prima activitate cu a IV-a. Cu cei care mă cunosc deja, lucrurile sunt simple, vin la mine, ne manifestăm afecțiunea pe rând, fapt care a devenit deja un ritual la after-school.

Prichindeii nou-veniți însă îmi aruncă priviri iscoditoare, sunt mai distanți, iar eu la rândul meu îi cercetez cu privirea și mă întreb dacă o să-i cuceresc la fel de ușor ca și pe veterani. Rămâne de văzut.

În ceea ce mă privește, subscriu spuselor lui Robert Brault, că lumea redevine nouă cu fiecare copil care intră în viața noastră, și aștept ca propriu-mi univers interior să dobândească alte și alte nuanțe prin prezența noilor pitici.

Ca de obicei, înainte de a începe Atelierul propriu-zis, aloc o parte din timp unei istorisiri din care picii mei să învețe un mod corect de comportament față de ceilalți.

Astăzi le spun o întâmplare la care eu însămi am asistat recent, într-un autobuz, pe când mă întorceam de la lucru. Un om al străzii în vârstă a urcat și s-a așezat pe un scaun. Un nene mare-mare, cu înfățișare de macho, s-a legat de el, spunându-i să se dea jos de pe scaun, numindu-l gunoi și în multe alte feluri. La început, bătrânul a opus rezistență, dar văzând că bădăranul devenea tot mai agresiv, s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă, așteptând să coboare la stația următoare. Din locul în care mă aflam, îl vedeam pe omul străzii din profil. Lacrimi mari îi inundau fața, în timp ce rămânea tăcut. La fel de tăcută era și revolta mea, nu puteam spune nimic, fără să aibă consecințe negative. Așa că am găsit o altă cale de a protesta față de un comportament agresiv : am luat din geantă un bon de masă, i l-am dat bătrânului, la care el mi-a răspuns făcându-și cruce. Am avut grijă și de agresor, l-am privit urât, apoi am coborât.

Nu a stat în puterea mea să schimb destinul acelui om amărat, dar sper cel puțin că i-am schimbat măcar cât de cât starea pe care grobianul i-o provocase. M-am bucurat că, față de alte dăți, când rămâneam împietrită în momentele în care ar fi fost nevoie de ajutorul meu, acum am avut viteză de reacție.

După ce le povestesc această întâmplare copiilor, le spun ceea ce mi s-a imprimat adânc din lecturile lui Pera Novacovici, și anume, că rostul nostru este să facem lumea mai bună. Apoi îi întreb cum fac ei lucrul acesta. Răspunsurile variază de la să dăm altora lucrurile cu care nu avem ce face la să dăruim săracilor din ce avem noi mai bun. Să nu uităm că vorbim aici de niște copii care la rândul lor vin din medii defavorizate!

Dintre toate răspunsurile lor cel mai mult mă impresionează cel al unui băiețel nou-venit la Centru, care spune să nu dăm badjocură celor săraci, [sic], fapt care mă duce la concluzia că au înțeles mesajul povestirii mele.

Continui cu atelierul,  unde, din foi dreptunghiulare facem un pătrat, din pătrat trei triunghiuri, decupăm, chinuim hârtiile (cum ar spune o prietenă de-a mea) pentru ca la sfârșit să rezulte niște minunății de stele.

Cei de clasa I sunt mai stângaci, de aceea trebuie să lucrez cu fiecare în parte. Când văd că unii se descurajează îi întreb dacă vor să le spun un secret și ei îmi răspund în cor: daaaa! Le mărturisesc că, la rândul meu, am încercat de mai multe ori până mi-au ieșit figurinele și că dacă nu ne ies din prima, merită să încercăm până reușim. De altfel, nu e prima dată când îmi arăt propria vulnerabilitate în fața copiilor, pentru a-i încuraja. Nu, noi adulții nu suntem nici pe departe niște Dumnezei atoateștiutori cărora le iese totul bine. Suntem ca și ei. Și e bine ca ei să știe asta!

Încheiem atelierul cu o ședință foto, unde ne fotografiem cu creațiile de azi, cu salata noastră de stele, cum remarcă o fetiță. O alta își pune ghiduș steaua pe cap, pe post de pălărie, un băiețel își face un fel de mască din ea care-i acoperă fața, iar eu, stimulată de imaginația lor, pozez având două stele care să-mi acopere ochii.

Înainte de a pleca, avem parte de o surpriză. Ne vizitează un șir indian de mici cofetari, având pe cap bonete de hârtie și în mâini farfurii cu salam de biscuiți. Sunt colegii de-a IV-a care, în timp ce noi realizam un atelier dedicat văzului, ei participau la un atelier dedicat papilelor gustative.

Trebuie să recunosc că, în fața așa unor delicatese, chiar și stelele noastre pălesc!

Plec de la after-school cu gândul că, poate, într-o zi, voi schimba materia primă din prezent– hârtia, sârma modelatoare și mărgeluțele- cu una mai…comestibilă.

Read Full Post »

Campaniile umanitare ale unui voluntar

O idee. O mână de oameni care să investească în ea. Un vis împlinit!

Cam ăștia sunt pașii parcurși  pentru concretizarea celor câteva campanii umanitare pe care le-am inițiat până acum pentru kinderi.

Toate proiectele mi-au fost dragi, de toate mă leagă amintiri care-mi încălzesc sufletul, fie că mă refer la campania de colectare de carte, fie la cea de strângere de jucării, fie la căutarea unor sponsori pentru Fotografiază-mi copilăria!

Prima  campanie mi-a dat ocazia să cunosc o familie de oameni generoși care m-au tratat ca pe fiica lor și care le-au donat copiilor, printre altele, multe cărți de  Jules Verne, dar și volume de poezii scrise de fiul lor plecat dintre noi prematur. Am mai cunoscut pe cineva atunci.  Un alt eu, atât de diferit de șoricelul speriat pe care-l știam.  Un eu care bătea la cap reporterii ziarelor locale să-i mediatizeze evenimentul, un eu un pic deplasat, care se trezea vorbind off topic despre campania în derulare la diverse conferințe , în speranța de  a mai găsi donatori, un eu care le-a spus bye bye cărților de beletristică adunate cu atâta sârg în studenție, oferindu-le pentru biblioteca after-school-ului.  Tot de acel eveniment mă leagă amintirea unei mame cu trei copii destul de micuți care a donat multe cărți pe furiș, fără ca fetițele ei să le vadă.

O altă campanie filantropică, numită Să le oferim unor copilași starea de curcubeu!, realizată în preajma sărbătorilor de iarnă, a avut drept scop strângerea de jucării  pentru ștrumfi. Atunci evenimentul a devenit doar un pretext pentru a mă revedea cu prietenii cei mai apropiați,  pe care nu mai reușeam să-i întâlnesc în alte condiții. Pentru a-i bucura pe toți copiii de la after-school, și eu, și mama am pândit din timp multe SH-uri, de unde am luat plușuri cu sacul la prețuri modice. Când în sfârșit am reușit să le ofer copiilor toate jucăriile, o fetiță m-a întrebat: doamna, de unde ați avut bani pentru atâtea jucării?, iar eu am răspuns  cu mândrie: am prieteni generoși.

Cea mai recentă dintre campanii, numită Fotografiază-mi copilăria!, a avut loc la începutul verii care tocmai a trecut și pot spune că e de departe cea mai dragă acțiune pe care am coordonat-o. De data asta mi-am dorit să le ofer altfel de cadouri, mai puțin perisabile  decât cele pe care ei le primesc de obicei. Mi-am dorit pentru ei niște daruri de care să se bucure și peste ani, nu doar acum, pe durata copilăriei.

La atelierul de creație am avut mereu ocazia să surprind instantanee amuzante cu picii mei, fragmente luminoase din copilăria lor nu tocmai ușoară.  Timp de câteva luni mi-am colorat serile realizând colaje fotografice cu fetițe în ipostaze de prințese sau  cu băieți venind din Vestul sălbatic și pentru care se oferea  recompensă de 1 milion de $. Ba, chiar, adăugam efecte speciale, cum ar fi fulgi de zăpadă în clasă, în timpul lecțiilor.

Neavând un număr egal de fotografii pentru fiecare copil în parte, am mers, la sugestia asistentei sociale, într-un parc din apropierea after-school-ului, la o ședință foto. Aici am profitat de ocazie să copilăresc alături de ei, așa că m-am dat în călușei, până când m-am dezechilibrat și am făcut o piruetă nu tocmai de balerină, astfel că la un moment dat eram o…chestie cu un picior în sus și cu capul în jos. Voluntarii au rămas perplecși și în imposibilitatea de a acționa, așa că salvarea a venit din partea celor mici care m-au cules de pe jos și mi-au redat echilibrul. La final, amuzată și un pic încurcată de toată situația, l-am întrebat pe băiețelul salvator: am fost ridicolă?, la care el m-a luat de mână și mi-a spus simplu: nu. Să nu-l adori?

Odată finalizată editarea fotografiilor, am început căutarea sponsorilor fără de care visul meu ar fi rămas doar un proiect. Cu ocazia asta, iar m-am revăzut cu  prietenii mei, care m-au sprijinit financiar, dar am cunoscut și alți oameni care au crezut în cauza mea și i s-au alăturat cu generozitate.

A venit și ziua de 1 iunie și odată cu ea, răsplata muncii mele.  Când am intrat în after-school, pereții clădirii erau înfrumusețați cu fotografiile editate de mine. Am avut un sentiment aparte, că micile mele comori interioare sunt scoase la iveală, pentru a fi văzute și de ceilalți. Emoții, lacrimi abia reținute, și apoi o senzație de electroșoc slab, dar plăcut la auzul aplauzelor pentru inițiativa mea. Aha,  așa s-or fi simțind actorii…

De ziua micuților, când ar fi trebuit să le ofer pozele, mai multe firme s-au luat la întrecere în a-i îndulci și a le oferi jucării. Așa că am mai așteptat câteva zile și abia apoi le-am oferit darul meu.  Reacțiile lor au meritat tot efortul.

Păstrez în minte imaginea lor cu fotografiile în mâini, în drumul spre casă, nevrând să le pună în ghiozdan. Amintirile lor…conținute în amintirea mea!

Read Full Post »

Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »