Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘turism’ Category

 

Am văzut săptămâna trecută pe facebook mai multe materiale de promovare a Muzeului Iluziilor, dar cel care m-a determinat să particip la eveniment a fost o hologramă piramidală cu meduze. Mai văzusem eu o hologramă live de forma lui Mihail Kogălniceanu la muzeul ieșean dedicat acestuia, dar cea cu meduze a fost dragoste la prima vizionare.

Mi-am făcut rezervare și, cu două zile înainte de vizită, m-am dus în recunoaștere să văd unde se află Muzeul Municipal care, în perioada 8 ianuarie – 2 februarie 2018 găzduiește Muzeul Iluziilor. L-am găsit imediat, este amplasat chiar în spatele fostei clădiri “Petre Andrei”, pe strada Zmeu, nr.3.

Am revenit peste două zile cu prietena mea A. și am  pătruns în Muzeul Iluziilor dornice de cunoaștere în manieră kid friendly.

Am fost plăcut impresionată de la început de faptul că organizatorii, membrii Asociației Astronomice “Pluto” din Cluj, nu ne-au îngrădit fotografierea și filmarea exponatelor, ba chiar au încurajat-o, înțelegând că aceasta e o formă optimă de promovare a evenimentului.

Ne-am delectat cu tablouri reprezentând animale tridimensionale care ies din decor, am trecut pe lângă un pat cu 2200 de cuie boante care ne-au făcut să înțelegem cum stau lucrurile cu suferința fachirilor de scenă amplasați pe astfel de paturi, ne-am admirat în cele 24 de oglinzi anamorfotice, am aflat că la acest muzeu până și râsul poate fi o iluzie.

Într-una dintre săli se aflau desene ambigue, care puteau fi interpretate în două feluri în funcție de unghiul din care priveai, astfel că un singur desen putea reprezenta o femeie, dar dacă întorceai imaginea cu susul în jos același desen reda un bărbat.

Privindu-le, mi-am amintit că acum 25 de ani o franțuzoaică mi-a trimis un desen asemănător în care era redat un chip care zâmbea, dar care devenea încruntat dacă-l întorceai. Cât de mulți ani au trecut până să avem parte și în România de asemenea jocuri vizuale în cadrul unui muzeu! Nu pot decât să-i felicit încă o dată pe organizatori pentru inițiativă.

În sala experimentelor am ajuns prea târziu și, cum era foarte aglomerat, am stat pe vârfuri pentru a vedea și auzi thereminul, instrumentul muzical la care poți cânta fără să-l atingi.

În ultima sală în care am intrat am găsit cireașa de pe tort: holograma piramidală, motivul principal pentru care am venit la muzeu. Ea reda planeta Pământ, apoi diferite forme de viață de la cele mai elementare – meduza până la cele mai evoluate-oamenii.

După o oră de explorare ne-am cumpărat niște suveniruri românești(!) create cu scop educativ: prietena mea și-a cumpărat două cărticele cu imagini animate, iar eu mi-am luat jocul Optilici, care arată multe iluzii optice însoțite de explicații.

Am regretat că n-am avut suficienți bani la mine pentru a cumpăra un glob cu constelații și cartea cu imaginile în mișcare. Pentru asta și pentru a vedea și experimentele pe care le-am ratat ar fi minunat dacă aș  repeta experiența.

Ajunsă acasă, m-am delectat cu jocurile vizuale ale lui Optilici. Iluziile continuă!

20180113_202155

Pentru detalii despre eveniment puteți accesa această pagină de facebook:

https://www.facebook.com/events/1656132657780106/?active_tab=discussion

 

 

 

 

Reclame

Read Full Post »

bufnita

La ultima întâlnire cu copiii de la Centru le-am vorbit acestora despre Bufnița Alexa, mascota Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar înainte de aceasta le-am explicat ce înseamnă o mascotă și le-am propus să aleagă una pentru școala lor. Iată ce răspunsuri au dat cei mici:

Mascota școlii noastre este un urs ce are un tricou roșu pe care care scrie numărul 10. Pantalonii sunt verzi, iar culoarea blănii este maro. (Ș.G.)

Mascota școlii noastre ar fi o hartă cu o săgeată care pornește din România și ajunge până în Germania, Spania, Italia, Polonia și Grecia. Legătura: școala noastră participă  la un proiect european lung și sunt în școlile din țările enumerate și toate au același nume ca al școlii noastre. (V. S.)

Mascota școlii mele este în formă de coroană de culoare mov, portocaliu și albastru, are ochi maro și o guriță roz și drăguță. (D.-G. C.)

Mascota noastră este formată dintr-o minge drept cap și e îmbrăcată într-o poartă de fotbal și o cheamă Goleta ( de la gol). ( M. Ș. L.)

Mascota imaginată de mine este bazată pe fotbal. Ea arată ca un iepure, are părul albastru, dar în loc de cap are o minge cu doi ochi. Când este un meci de fotbal și dă gol echipa noastră ea sare în sus de bucurie. (F. P.)

Eu cred că mascota școlii mele ar trebui să fie un om îmbrăcat asemănător cu o minge deoarece școala mea participă la multe campionate. ( A. E.)

După ce fiecare copil și-a descris propria mascotă, le-am povestit celor mici despre Bufnița Alexa, îmbrăcată în robă academică albastră, ce a fost creată în 2005, când a fost aleasă ca primă mascotă a unei universități românești în urma unui concurs studențesc.

La acesta au participat 32 de persoane care au venit cu 35 de propuneri, printre care s-au aflat  șoricei, stilouri, cârtițe, veverițe și chiar personaje literare. Am adăugat și faptul că există o versiune de pluș a mascotei pe care doritorii o pot avea acasă.

Copiii au fost impresionați de faptul că studentul câștigător al concursului a primit 2000 de lei premiu, ceea ce cred eu îi va motiva pe viitor să participe la rândul lor la diferite competiții școlare sau studențești când vor fi mai mari.

Le-am spus că atunci când vor fi studenți vor putea să se fotografieze cu Bufnița Alexa, la care un băiețel de clasa a III-a a obiectat, spunând că nu se știe dacă acest personaj va exista  și pe vremea studenției lor. Nu mi-a rămas decât să îi dau dreptate.

La finalul orei, am dorit să știu cu ce au rămas copiii din ceea ce le-am povestit și am organizat un concurs ce avea ca premiu chiar o fotografie cu mascota mult discutată. Premiul l-a dobândit același băiețel care s-a întrebat dacă Alexa va mai exista și peste vreo zece ani. Reproduc în rândurile următoare răspunsul său:

Bufnița Alexa este mascota Universității Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost prima universitate din țară. În 2005 a fost făcut un concurs pentru mascota universitatea. (!) La concurs au participat 32 de concurenți cu 35 de idei. Ideea câștigătoare a fost Bufnița Alexa. Cel care a creat această idee a primit 20.000(!) de lei. Haina pe care o poartă se numește robă academică.  Mascota are două versiuni, una mai mare și una mai mică. Versiunea mare se prezintă la început și la sfârșit de an, iar cea mai mică este în formă de pluș. (S.V.)

Până la vremea studenției lor este însă o cale lungă, iar în prezent copiii, aflați în etapa ludică,  sunt mai preocupați de joacă decât de studiu, ceea ce este și firesc.

Surse:

http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/jurnalul-old/bufnita-alexa-mascota-de-la-cuza-52820.html

https://www.bzi.ro/bufnita-de-la-cuza-printre-cele-mai-cunoscute-mascote-din-tara-269013

Sursa foto:

http://vechi.uaic.ro/uaic/bin/view/Photos/Alexamascotauniversitatii?diapo=7

 

Read Full Post »

Copoul de altădată

I

Ieri, de Sfântul Andrei, am inițiat un alt proiect dedicat copiilor,  numit Mici turiști în propriul oraș prin care îi ajut pe aceștia să cunoască poveștile Iașului. Începând de astăzi le voi vorbi câteva minute despre  anumite legende și obiective turistice importante ale orașului nostru, urmând ca la finalul activităților să-i întreb ce au reținut din aceste povești.

Pentru început le-am prezentat legenda denumirii Copou, potrivit căreia în timpul unei invazii tătare, soția lui Vasile Lupu, doamna Tudosca, s-ar fi refugiat în pădure și s-ar fi ascuns într-o scorbură. După ce s-au retras inamicii, domnitorul și-ar fi găsit soția cu ajutorul unui câine de vânătoare (un copoi), iar zona respectivă a primit numele câinelui.

Iată ce au reținut micuții:

Când Parcul Copou era pădure, iar acea pădure nu avea nume și un conducător se confrunta cu un război al tătarilor, soția domnitorului s-a ascuns într-o scorbură în pădure ca să n-o găsească tătarii. După război, domnitorul a luat niște copoi și și-a căutat soția. El și-a găsit soția într-o scorbură din pădure.  (V.)

Regina s-a ascuns în scoarța unui copac și regele a venit și a luat-o de acolo cu un câine. (E.)

Denumirea de Copou vine de la pădurea în care a fost căutată soția unui domnitor. (F.)

Copou vine de la o pădure care în ziua de azi este bulevard. ( A.)

Bibliografie:

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/legendele-iasului-de-unde-se-trag-numele-cartierelor-din-municipiu–12292.html

Va urma

 

Read Full Post »

 

 

În vara lui 2011 am trăit o experiență cel puțin surprinzătoare, pe care o voi împărtăși cu voi.

În luna iunie, pe când vizitam Muzeul de Istorie din Varna, în calitate de translator al nanei mele,  am fost atât de impresionată de expunerea ghidului de acolo, încât mi-am dorit să devin, la rându-mi, ghid turistic.

Revenită în țară, în aceeași lună am aflat de inițiativa unei agenții de turism de a organiza tururi de oraș gratuite și de a înființa un club de ghizi. Vedeam în acest proiect o oportunitate de a-mi împlini visul exprimat timid în Bulgaria.

A urmat un fel de școală de vară foarte frumoasă, în care în fiecare zi de miercuri descopeream noi fațete nebănuite ale orașului Iași, devenind turist și pelerin în propriul oraș.

După o perioadă de acumulări, am devenit ghid turistic voluntar pe traseul Piața Unirii – Palatul Culturii și de-a lungul Bulevardului Copou, dar și reporter de texte despre obiectivele religioase importante adunate sub titlul Pelerin în propriul oraș.

Acest voluntariat a presupus o mică trădare față de copiii de la after-school pentru câteva luni în care nu i-am mai vizitat, ci m-am specializat pe tururi ghidate pentru copii tocmai pentru a le fi tot lor ghid într-o bună zi.

Am avut șansa să fiu ghid pe Copou pentru un grup de elevi veniți din toate colțurile țării la Olimpiada de matematică, pentru un grup de mici șahiști din Republica Moldova, dintre care unul a remarcat tramvaiul cu pachești din orașul nostru și în cele din urmă pentru copilașii mei de la after-school, moment ce a coincis cu ieșirea mea din Clubul de Ghizi pentru a mă dedica mai departe ștrumfilor.

În ultima vreme mi-am propus să scriu despre acea perioadă, dar pentru că a trecut atât de mult timp de atunci, amintirile s-au estompat și paginile s-au încăpățânat să rămână albe.

Tot ce-mi amintesc e că am gândit tururile pentru copii în așa fel încât să le fie antrenate mai toate simțurile : le-am adus fotografii cu Iașul de altădată, le-am pus Fanfara Liceului Costache Negruzzi la reportofon, le-am vorbit despre Iașul papilelor gustative, de cozonacii oferiți de cucoana Marghiolița săracilor, de cofetăria de pe Cuza Vodă unde Eminescu se delecta cu prăjituri sau de cofetăriile de pe  Ulița Sârbească.

Însă zilele trecute am văzut că ghizii de la o agenție locală de turism organizau un tur pietonal ghidat pe fosta Uliță Mare a boierilor și m-am hotărât să particip pentru a-mi reactiva amintirile uitate despre istoria și arhitectura Iașului meu drag.

Am ajuns în fața Palatului Culturii cu vreo zece minute înainte de ora de întâlnire și m-am așezat pe o bancă, privindu-i pe ceilalți ieșeni sau turiști de pe bănci, încercând să ghicesc care sunt organizatorii. I-am identificat imediat: două tinere și doi tineri, dintre care fetele aveau la ele foi, în cazul în care ar fi avut vreun lapsus pe traseu.

Domnișoarele (I. și A.) și-au început expunerea despre Palatul Culturii, dându-ne o veste bună: că turnul Palatului va putea fi vizitat, fapt care nu era posibil pe durata ghidăriei mele, când edificiul era închis pentru lucrări de reabilitare. Am aflat și o întâmplare cu iz anecdotic,  și anume că în noaptea inaugurării turnului cu ceas arhitectul Berindei și cu copiii săi au tot încercat să regleze ceasul și astfel toată noaptea s-a auzit în oraș Hora Unirii.

Încă din primele minute ale turului am realizat că fetele reprezintă acel model ideal de ghid despre care-mi vorbea domnul Emil Bejan, de la Catedrala Catolică Fecioara Maria Regină. În interviul Un ghid, o poveste pe care mi l-a acordat, domnia sa spunea că trebuie să te îndrăgostești de locul pe care-l prezinți, astfel încât să se creeze o simbioză între  ghid și obiectiv.

Când fetele au vorbit despre expozițiile temporare care au loc la Palat aș fi vrut să intervin să le sugerez participanților să viziteze Mașinile lui Leonardo da Vinci, cu replici ale fabuloaselor sale mașini zburătoare și reproduceri după picturi, dar timiditatea a învins și de data asta și am tăcut mâlc.(Pentru cei interesați invențiile sale vor fi în continuare expuse aici până în ianuarie 2018).

În prezentarea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, domnișoara A. a amintit de acele elemente de heraldică despre care le vorbeam și eu copiilor pe când eram ghid, și anume, că felul în care sunt reprezentate picioarele calului oferă indicii despre moartea călărețului.

La Biserica Sf. Nicolae Domnesc am fost impresionată că domnișoara I. știa integral textul pisaniei și un citat din Dimitrie Cantemir despre obiceiul ungerii cu mir al domnitorilor, după stilul ungerii împăraților bizantini.

Casa Dosoftei a fost un prilej pentru mine de a-mi aminti de o extraordinară vizită de documentare aici, unde domnul muzeograf Mirel Cană ne-a dezvăluit că Mitropolitul Dosoftei e primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi. Tot dumnealui, vorbind despre o carte care a aparținut lui Ștefan cel Mare, a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând petele de pe acea carte.

În prezentarea domnișoarei I. despre Gheorghi Asachi am apreciat că nu s-a limitat doar la a descrie statuia acestuia, ci a punctat și principalele contribuții ale cărturarului la dezvoltarea culturii române. Am aflat cu uimire că la primul spectacol susținut în limba română la lumina a câtorva lumânări a participat chiar și Mitropolitul Veniamin Costache. De ce cu uimire? Pentru că la vremea aceea fețelor bisericești nu le era permisă participarea la astfel de evenimente. Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care diaconul Creangă a fost exclus din cler a fost acela că mergea la teatru.

La Biserica Trei Ierarhi am remarcat pentru prima dată brâul de marmură neagră, asta și pentru că pe vremea în care eram eu ghid voluntar clădirea era încă în construcție. Mi-am amintit cum la unul dintre tururile cu copii o fetiță și-a luat notițe scriind cu verde despre acest edificiu că este o biserică foarte veche.

A urmat apoi prezentarea a două construcții care se privesc față în față ( Mitropolia și Palatul Roznovanu) și care au în comun același arhitect, pe Gustave Freiwald.

La Palatul Roznovanu, domnișoara I. a adus în discuție minunata magnolie din fața acestei construcții, prilej pentru mine de aducere aminte a unui tur ghidat care s-a încheiat în fața magnoliei înflorite și în care o doamnă profesoară de franceză venită cu elevii ei să redescopere Iașul m-a servit cu prăjituri. Tot aici rememorez povestea de dragoste ilicită dintre Nicolae Roznovanu și Cucoana Marghiolița și vizita pe care am făcut-o cândva în interiorul Primăriei, pe locul unde se țineau faimoasele baluri.

La Catedrala Mitropolitană ghizii ne-au povestit despre influența Renașterii italiene în realizarea acestei construcții și brusc mi-am amintit cum le arătam copiilor o fotografie cu celebra biserică Trinita del Monte din Roma, cu care Mitropolia se aseamănă într-o oarecare măsură. Tot aici le arătam celor mici o fotografie superbă cu mozaicul hramului Întâmpinarea Domnului, la vremea ceea imposibil de văzut din cauza lucrărilor de reabilitare.

Turul ghidat s-a încheiat în fața Teatrului Național, iar când fetele au vorbit despre cortina cu alegoria celor trei vârste ale omului în centru și cu Unirea Principatelor la dreapta m-a cuprins un dor de a revedea interiorul teatrului.

Seara s-a terminat în aplauzele pe deplin meritate de A. și I., doi ghizi autentici de la care chiar ai ce învăța, care au jonglat cu o mare ușurință cu termeni din arhitectură și cu date istorice, atingând măiestria și dând dovadă de umor și de abilități de comunicare deosebite. Felicitări ghizilor! Aștept cu drag un nou tur. 🙂

Read Full Post »

20840660_1616994415006981_6641187438823734633_n

Ca persoană, prețuiesc cel mai mult libertatea: de mișcare, de a fi, de a crede, de a visa.

Aș vrea să cred că sunt un om liber, dar nu este în totalitate așa. M, dublul meu mai bun, îmi spunea:” tu nu ești liberă, tu ai fragmente de libertate.”

E adevărat, de ceva vreme am pierdut unele frânturi de libertate. Am pierdut în special bucuria de a călători oriunde în lume, în țară sau în străinătate. Sunt cinci ani de când simt adunat praful pe pantofii mei mai mult ca oricând, să nu mai spun de suflet, care a început să aibă riduri.

Libertatea, așa cum o înțeleg  eu, se manifesta în special prin excursiile la care participam în țară și străinătate. Toate ieșirile din Iași au devenit, ca și oamenii dragi, fundația mea, părți din ființa mea.

Într-un colț al sufletului un loc însemnat îl are Marea, nu contează care, mare să fie. Apoi urmează minunile văzute în Europa, pentru care mă simt privilegiată că le-am vizitat. Adoram sentimentul acela că poți să te manifești liber, fie că asta înseamnă să te bălăcești printre niște jeturi de apă din Lyon sau să umbli  desculț prin grădina unui castel de pe Valea Loarei. Adoram acea libertate de a cutreiera fără griji felurite străzi și străduțe exotice pentru ochiul meu.

Această formă de libertate a dispărut din viața mea odată cu anumite probleme financiare. Însă nu acest lucru mă doare cel mai tare, ci acela că, în contextul politic actual a călători fără griji devine din ce în ce mai mult o utopie. Am văzut, invadate de moarte, acele locuri care alcătuiau bula mea de armonie și fericire: Parisul, de mai multe ori, și iată acum și Barcelona.

Când am văzut ceea ce se petrece în Franța și alte țări europene mă rugam egoist, măcar la Barcelona să nu se întâmple, căci nu voiam să asociez această minune de oraș cu atentate teroriste, ci cu frumusețea proiectelor lui Gaudí. Barcelona, pe care o alintam cu drag Barcelina, era pentru mine un fel de pe aicea nu se trece, aici nu se vor întâmpla nenorociri.

Într-un târziu, când am văzut că Barcelona nu are un alt regim decât alte orașe mi-am dat seama că vremea cutreierării fără griji a Europei a apus și odată cu ea s-a schimbat și statutul turistului, din privitor cu admirație al lumii, într-un călător pe al cărui pașaport poate să fie o ștampilă invizibilă care să-l conducă spre teroare și moarte.

Vremea călătoriilor tihnite s-a încheiat.  Peștii răpitori își pândesc prada.

 

Să ne rugăm, pentru o clipă, pentru cei care și-au pierdut viața în atentatele de la Barcelona și de pretutindeni!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043Varna

Read Full Post »

Older Posts »