Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘voluntariat’ Category

taxi-gratis-696x348

Despre proiectul Taxi Gratis, prin care un tânăr bucureștean face voluntariat pe roți, transportând gratuit la spitale pacienți lipsiți de posibilități materiale, am aflat vara trecută pe un blog.

Momentul în care am dat peste povestea lui Alex Bobeș a coincis cu unul de cumpănă pentru mama și mine, în care ea făcea chimioterapie, iar motanul nostru se afla la rândul lui într-o situație critică.

Mâhnirea noastră era amplificată de faptul că unii taximetriști ne refuzau cursa, invocând fie distanța prea mică până la cabinetul veterinar, fie o presupusă alergie la pisici.

Unul dintre aceștia a preluat la un moment dat o cursă de-a mamei de la spitalul oncologic, iar ea, deși este un om de o rară bunătate, l-a întrebat sarcastic: aveți alergie și la cancer?

În cele 86 de zile cât a durat tratamentul lui Kotik am întâlnit atâtea refuzuri  din partea conducătorilor de taxi, încât până la urmă am ales să mergem cu el pe jos până la veterinar și înapoi.

Într-o altă zi, după ce mama s-a externat, am vrut să luăm un taxi de la supermarket și majoritatea șoferilor ne-au refuzat, văzând-o cu o mască chirurgicală la gură pe care o purta pentru a-și proteja organismul de eventuali viruși. Unul dintre șoferi a avut chiar lipsa de delicatețe să o întrebe de ce boală suferă.

Trebuie să recunosc însă că am întâlnit și oameni drăguți care ne-au ajutat să nu facem generalizări negative despre această categorie profesională.

Am cunoscut ieri un astfel de domn, când veneam de la un supermarket, care ne-a întâmpinat cu Șostakovici în surdină, fapt care i-a evocat mamei filmul Ghepardul, iar mie, concertele lui André Rieu.

Domnia sa ne-a povestit cum o femeie în doliu a fost refuzată pe rând de mai mulți colegi de-ai săi pe motiv că era prea scurtă cursa, dar acesta nu numai că acceptat-o, dar nu a taxat-o decât cu un leu. Doamna respectivă, plângând, i-a cerut numele și a promis că o să-l pomenească în rugăciuni.

La scurt timp după această întâmplare, domnul a primit comandă pentru o cursă de 80 de lei. Concluzia domniei sale a fost că restul colegilor și-au alungat norocul.

Întâmplarea de ieri mi-a amintit de voluntarul din București care transportă gratuit la spital oameni nevoiași și care face dovada că se poate face primăvară cu o floare. În inima celui care o primește.

Sursa foto: https://www.iqool.ro/taxi-gratis-transporta-gratuit-persoane-cu-probleme-de-sanatate/

Notă: Aceasta e cea de-a doua versiune a textului Despre Taxi și alte povești pe roți scrisă după ce ieri mi-a dispărut de pe blog prima variantă. L-am scris la furie și la supărare, dar nu m-am lăsat și tot l-am scris. Datorită sfatului Iustinei, pentru care îi mulțumesc, am găsit azi prima variantă și mi-a venit să plâng de bucurie după ce ieri am plâns de nervi.

 

Read Full Post »

taxi-gratis-696x348

Despre proiectul Taxi Gratis, prin care un tânăr bucureștean face voluntariat pe roți, transportând gratuit la spitale pacienți lipsiți de posibilități materiale, am aflat vara trecută pe un blog.

Momentul în care am dat peste povestea lui Alex Bobeș a coincis cu unul de cumpănă pentru mama și mine, în care ea făcea chimioterapie, iar motanul nostru se afla la rândul lui într-o situație critică, în care carnea îi curgea de pe el pe o mare suprafață de corp.

Durerea de a-l vedea într-o asemenea stare ne-a fost amplificată și de faptul că unii șoferi de taxi ori nu acceptau o cursă scurtă, ori pretindeau că sunt alergici la pisici.De unul dintre taximetriști ne amintim în mod expres, pentru că a fost același care a preluat cursa mamei de la spitalul oncologic până acasă. Recunoscându-l, mama, care de obicei e de o rară omenie, l-a întrebat sarcastic dacă nu cumva e alergic și la cancer.

În cele 86 de zile cât a durat tratamentul lui Kotik, pe care îl numeam în glumă Tenerife, pentru că ne-a costat cât o vacanță scumpă, am întâlnit mulți presupuși taximetriști alergici la pisici care refuzau cursa, dar și câțiva oameni cumsecade care mă salvau de la generalizări negative. Pentru că alergicii dominau însă, până la urmă ne-am văzut nevoite să-l transportăm pe motan pe jos pentru a nu mai intra în contact cu aceștia.

De aceea, în tot în acel interval îmi revenea în minte povestea tânărului IT-ist din București care-și pune mașina la dispoziție în mod gratuit celor aflați în nevoi și mă bucuram că există măcar un astfel de om.

A urmat apoi un alt moment dificil în care mi-am amintit de el,  după externarea mamei,  pe când voiam să luăm un taxi de la supermarket spre casă, iar ea purta o mască chirurgicală pe față pentru a-și proteja de eventuali viruși organismul slăbit.

Am fost refuzate pe bandă rulantă de șoferi, ba unul dintre ei a avut chiar lipsa de delicatețe să o întrebe de ce boală suferă. Până la urmă s-a îndurat de noi un domn și ne-a dus acasă. Așa că iar mi-am spus să nu fac generalizări, că oamenii sunt de toate culorile și ar fi incorect să spun despre o întreagă tagmă că e într-un fel anume.

Ieri am avut însă parte de un alt fel de  poveste pe roți, pe drumul de întoarcere de la supermarket. Domnul taximetrist care a preluat comanda asculta în surdină Șostakovici, prilej pentru mama de a-și aminti de filmul Ghepardul, iar pentru mine de a pomeni de André Rieu.

Domnia sa ne-a povestit o întâmplare în care o clientă în doliu a fost refuzată de mai mulți colegi de-ai săi, pe motiv că e o cursă prea scurtă. Domnul respectiv a acceptat cursa și nu i-a luat mai mult de un leu. Femeia l-a întrebat plângând cum se numește, pentru a-l pomeni în rugăciuni. La scurt timp, domnul a avut o cursă în valoare de optzeci de lei. Așa cum bine a  concluzionat domnia sa, colegii săi și-au alungat norocul.

Și iar mi-am amintit de voluntarul bucureștean. Și mi-am dat seama că se face primăvară cu o floare. În inima celui care o primește.

Sursa foto: https://alexandruguzi.ro/taxiul-social-alex-bobes-omul-din-spatele-unui-proiect-cu-suflet-taxi-gratis/

Notă: Aceasta e prima versiune a textului Despre Taxi Gratis și alte povești pe roți, care ieri a dispărut de pe blog, spre disperarea mea. Datorită Iustinei, căreia îi mulțumesc din suflet, l-am recuperat, găsindu-l în email, pentru că sunt abonată la propriul blog.

 

Read Full Post »

 

În rândurile următoare vă invit să citiți impresiile pe care și le-au făcut copiii despre tablourile pictoriței Remedios Varo după ce ora de artă s-a încheiat. Am ales să grupez răspunsurile lor în funcție de cronologia picturilor, întrucât mi-au plăcut toate comentariile celor mici și nu se pune aici problema evaluării răspunsurilor acestora.

În Paradisul pisicilor este reprezentată o lume a pisicilor care se joacă cu jucăriile pe care artista le desenează în tablou. Pisicile au un turn unde locuiesc la câțiva metri de un alt orășel. (Mario)

paradisul

 

În Simpatia este vorba despre un pisoi care a răsturnat din greșeală un pahar cu lapte, iar stăpâna pisicii a atins-o și într-un fel s-a molipsit. Pisica avea culoarea portocalie, iar pielea stăpânei sale a dobândit după atingere culoarea pisicii. (Ioana)

simpatia

 

Mimesis este unul dintre tablourile mele preferate deoarece aici a fost vorba despre mai multe obiecte care făceau acțiuni omenești și o doamnă care lua forma obiectului pe care stătea. (Ioana)

mimesis

 

Eu cred că în pictura Chemarea este reprezentată Regina Soarelui care dorește să ajute niște oameni capturați de o ființă rea.  Regina Soarelui a venit special să ajute acei oameni și astfel și-a arătat bunătatea în această pictură. (Alexandru).

chemarea

 

Această artistă are o viziune destul de abstractă asupra vieții, ea realizând tot felul de minunății care mai de care mai ciudate. Tabloul Fenomen pentru mine arată oarecum mai paranormal. Știu ce a dorit să spună artista în această pictură, dar nu prea pot explica. Nimeni nu poate înțelege artiștii.(Miruna)

fenomen

În Natură moartă renăscută pictorița ilustrează o cină în care lumânarea este un soare artificial. Fructele sunt niște planete care se învârt în jurul soarelui-lumânare. În acest Univers planetele( fructele) se ciocnesc între ele, iar acestea împrăștie semințe care cad pe pământ și formează o altă plantă.( Mario)

În această pictură numită Natura moartă renăscută mi-a plăcut cel mai mult ideea impresionantă a pictoriței. Aici sunt prezentate mai multe mere și farfurii care, cu ajutorul unei adieri de vânt, încep a pluti luând forma unei galaxii. Merele sunt planete, adierea de vânt este axa pe care stau, iar fața de masă ia forma soarelui. Mi-a plăcut foarte mult această pictură. (Katy)

Natura moartă renăscută mi se pare cel mai interesant tablou deoarece are în prim plan Universul. Ideea de a reprezenta Sistemul solar din diferite obiecte este unică. Flacăra ce arde reprezintă Soarele ce arde neîncetat, celelalte planete orbitând în jurul lumânării. Fructele sunt de fapt planetele ce se ciocnesc, iar firimiturile care cad formează noi plante. Este genială ideea de a forma sistemul solar din fructe și din obiectele ce nouă ni se par obișnuite. Fundalul scoate în evidență Universul pictat cu culori vii. (Alexandra)

natura

Read Full Post »

Acum trei zile am avut o oră de artă cu copiii despre pictorița mea preferată, Remedios Varo, o artistă suprarealistă de origine spaniolo-mexicană. Aveam emoții pentru că îmi doream din tot sufletul ca lecția să iasă bine, să am o amintire frumoasă legată de ea.

Ceea ce s-a întâmplat mi-a depășit orice așteptare, a fost o oră magică precum cea dedicată artistului japonez Makoto Muramatsu.

Doisprezece năzdrăvani  între șapte și paisprezece ani pe care-i vedeam atunci pentru prima oară m-au întâmpinat cu mult interes, devenind încă din primele clipe niște bureței foarte receptivi care nu mai conteneau cu întrebările despre draga mea Remedios și care au dat niște interpretări tablourilor de-a dreptul încântătoare, care au depășit de departe prezentarea mea.

Le-am povestit cum am aflat despre arta ei, de pe coperta cărții Un veac de singurătate, publicată la Editura Rao, unde era reprodusă pictura Croitorul de dame, între carte și artistă existând o legătură, un personaj din roman purtând numele Remedios.

Women's Tailor

Apoi le-am vorbit despre Paradisul pisicilor, unul dintre tablourile care reflectă afecțiunea artistei față de pisici. Ea s-a înconjurat de acestea mereu și, potrivit nepoatei sale, a adoptat multe pisici vagaboande de-a lungul vieții. În pictură vedem cum și-a imaginat Varo paradisul patrupedelor ei preferate: ca pe un loc de joacă pentru feline.

paradisul

Simpatia este un alt tablou dedicat pisicilor, în care vedem efectul pe care l-a avut o felină atunci când a sărit pe masă și a vărsat laptele. Pictorița sugerează o legătură emoțională puternică între doamna din tablou și animal atât prin titlul tabloului, dar și prin culoarea similară pe care o are chipul acesteia și blana pisicii. Denumirea inițială a picturii, Nebunia pisicii, ar putea trimite la turbare și la faptul că, atingând animalul, femeia se îmbolnăvește la rândul ei. (p. 123)

simpatia

În Vânătoarea de stele personajul feminin are apucături de zmeu mioritic, căci capturează însăși luna de pe cer. Vânătoarea este reprezentată având într-o mână o plasă de prins fluturi, iar în cealaltă ține captivă o semilună într-o colivie. Un mod de a interpreta această pictură este că artistul ne oferă, prin arta sa, luna de pe cer, ajutându-ne să ne ridicăm puțin pe vârfuri, dincolo de lumea cotidiană.

Una dintre fetițe, Ioana, a văzut în Vânătoarea o regină a umbrelor care vrea să te facă cetățean al întunericului. O alta era de părere că femeia din tablou vrea să prindă fluturi ca să nu mai fie singură, iar un alt copil vedea în locul semilunei o coadă de vulpe.

vanatoarea

În Vizită către trecut,  artista pictează o încăpere simplă, sărăcăcios mobilată, în care autoportretul ei se află la intrare. Este o cameră din trecutul ei, în care ulterior au locuit alți chiriași decât ea, dar pe care, când o revede, o simte bântuită de propria-i prezență. Remarcă  aceste fantome ale sale în perete, pe masă, pe scaun. (p.148)

Ce văd copiii în acest tablou? Katy crede că o doamnă fuge dintr-un perete, dintr-un scaun, dintr-o masă. Potrivit altui copilaș, cele trei doamne au încercat să evadeze și un zeu le-a trimis un ajutor să iasă din cameră. Unul dintre copii m-a întrebat ce e scris pe fereastră și eu abia atunci am observat cuvântul  à louer (de închiriat) scris invers. Atunci copilașul vine cu o nouă interpretare, că o doamnă a văzut anunțul, dar când le-a văzut pe cele trei a vrut să fugă.  O fetiță, Maria, crede că cele trei nu vor ca apartamentul să fie închiriat și vor să o sperie cu superputerile lor. Alexandra, de 14 ani, intuiește că e aceeași doamnă în ipostaze diferite.

vizita

În Mimesis norii pătrund în casă prin dulap, obiectele dobândesc atribute umane-piciorul unui scaun este surprins în mişcare, scotocind printr-un sertar, iar elementul uman împrumută la rândul său însuşiri ale obiectelor: chipul femeii are textura sau materialul fotoliului, mâinile iau forma braţelor acestuia. Astfel, fiinţa imită obiectul şi viceversa. Ioana vede în acest tablou o doamnă care ia forma obiectului pe care stă, Katy –o casă fermecată în care lucrurile încearcă să fugă.

mimesis

În  tabloul Chemarea personajul feminin central este singurul cu ochii deschiși, ceilalți din jur fiind reprezentați cu ochii închiși, părând adormiți sau chiar morți. Prin contrast, ea pare să dețină un adevăr inaccesibil oamenilor obișnuiți. Părul ei e conectat la un corp celest, întreaga ei făptură este iluminată. La gât poartă mojarul alchimistului și ține în mână un alambic.

Ce văd copiii aici? Niște oameni care au fost blestemați și au devenit statui, pe Regina Soarelui și niște doamne împietrite. Mario ne spune că femeia vine din soare și ajunge într-o încăpere cu statui, iar obiectul din mână îl toarnă peste statui ca să redevină oameni.

chemarea.png

În  tabloul Fenomen pictorița abordează tema dublului. Umbra este cea care preia conducerea și se deplasează înaintea personajului cu costum și melon, luându-i acestuia și bastonul, iar bărbatul, printr-o inversare, dobândește atributele umbrei, părând neînsuflețit. De la o fereastră vedem un martor care privește această transformare. Mario vede aici o scenă de teatru, când bărbatul era mai tânăr juca teatru, dar acum e bătrân, că poartă baston. Potrivit Ioanei, omul a mers la teatru și în întuneric și-a văzut umbra și a dorit să fie în locul ei.

fenomen

Ultima pictură dinaintea morții artistei, Natura moartă renăscută, este una dintre puținele lucrări care nu are ca subiect oamenii și în care este prezentată renașterea ciclică a naturii. Aici fața de masă, opt farfurii, fructe și o lumânare  sunt animate de o sursă de energie invizibilă. Fructele devin planete ce orbitează în jurul “soarelui” care este reprezentat de lumânare. Unele fructe se ciocnesc și explodează, iar semințele lor cad pe pământ, încolțind și dând naștere la alte plante. (p.182) Acesta e tabloul preferat al mai multor copii. Unul din ei crede că lumânarea are o putere, iar în jurul ei s-a format o galaxie, iar altul e de părere că obiectele au viață.

natura

La finalul orei, ca de obicei, îi invit să scrie impresii despre lecție, despre pictura preferată. Răspunsurile lor atât de uimitoare, premiate cu câte o reproducere după picturile artistei, merită încluse într-un alt articol.

În drumul spre casă îmi revine replica unei fetițe( doamna, vă iubesc) și gestul alteia de a-mi arăta dințișorul căzut.

Începând din acea zi, Remedios nu e numai pictorița adorată, ci și o amintire foarte dragă din care fac parte doisprezece copii incredibili.

Notă: După cum probabil ați aflat, familia mea trece printr-o perioadă de grele încercări. Primul impuls a fost să renunț la orice lucru care îmi aduce mulțumire sufletească, dar când am reflectat mai bine am înțeles că doar lăsând o portiță deschisă bucuriei voi putea face față dificultăților. Așa că m-am adunat și am scris acest articol. În plus, știu că sunt câțiva dintre voi care abia așteptați descrierea acestor lecții.

Bibliografie:

Kaplan, Janet A.  Remedios Varo:  Unexpected Journeys.  Abbeville Press, New York.  2000.  Print.

http://femspective.blogspot.com/2014/04/the-odyssey-of-remedios-varo.html

https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2010/jun/18/surrealist-muses-who-roared-mexico

 

Read Full Post »

 

31255472-cartoon-character-of-sun-with-question-mark.jpg

Today I will carry on writing the 50 questions I created for children. These are the following:

  1. What presents would you give to Santa Claus?
  2. What do you do when you see a sad kid?
  3. What do you think is the most beautiful thing on Earth?
  4. What saddens you the most?
  5. What does it mean to be happy to you?
  6. How do you show somebody you love them?
  7. Why do the flowers smell nicely?
  8. What would you do if one day you woke up in a colourless world?
  9. How can we make our life more beautiful?
  10. Why do you think people do voluntary activities?
  11. Why do people give presents?
  12. What do stories teach us?
  13. What would you do with a mind-reading machine?
  14. Imagine yourself trapped inside a gem. How would you escape that place?
  15. Why do you think people like travelling?
  16. What would you change at grown-ups?
  17. What do you think the cherry-tree ponders upon when it sees you playing with the other children in the schoolyard?
  18. Why do birds sing?
  19. If you met God what would you say to Him?
  20. What makes the childhood beautiful?
  21. What do you think people were eating a 1000 years ago?
  22. What do you think people will eat in a 1000 years?
  23. What sort of clothes will people wear a 1000 years from now?
  24. How do you show your parents you love them?
  25. How do your parents show you that they love you?
  26. Why do we wear perfume?
  27. Why do girls  wear flowers in their hair sometimes?
  28. Why do people want to explore the space?
  29. How do you believe the Earth will look like a 1000 years from now?
  30. How would you persuade an E.T. to visit Earth/ the city you live in?
  31. Why do we wear cherries as earrings?
  32. What  would you use to make a flying machine?
  33. What is the thing you wouldn’t give up for the world?
  34. How would you reconcile two quarreling kids?
  35. What does it mean to be a child?
  36. What would you do with a deserted house?
  37. Which book or cartoon character are you the most like?
  38. What would you do if you got lost?
  39. What is the greatest and best thing in our world?
  40. What is despicable in the world we live in?
  41. What would you do if you found a large amount of money?
  42. What do you need to be happy?
  43. Why do we have hobbies?
  44. What is the most important quality somebody should have?
  45. How did life emerge on Earth?
  46. Where would you like to travel: in the depths of the sea, with the help of a submarine, or on other planets, with the help of spaceships?
  47. What would you do if someone offended you?
  48. What does it mean to be generous?
  49. Why are there several seasons?
  50. Why aren’t people identical to one another?

Thanks to Maria-Nicoleta, the proofreader of this text, who was patient enough to read all the questions and give me some inspired suggestions.

Source of the image:

https://www.123rf.com/photo_31255472_cartoon-character-of-sun-with-question-mark.html

Read Full Post »

Pentru ora de artă de astăzi am ales un alt artist creator de iluzii optice, pe lângă Octavio Ocampo și Salvador Dali despre care am vorbit în lecțiile anterioare, și anume canadianul contemporan Rob Gonsalves, care a fost atât arhitect, cât și pictor și muzician.

Înainte ca ora să înceapă, cei doi copii care au venit azi la Centru, M., o fetiță de vreo șase ani, și V., băiatul de nouă ani pasionat de aproape toate domeniilor cunoașterii, sunt foarte implicați în crearea unui orășel din forme geometrice din lemn. M. îl întreabă pe V. „îmi dai și mie un acoperiș mic-mic?”, eu le admir cooperarea frumoasă, dar sunt nevoită să o întrerup pentru a-i face loc lui Gonsalves în program.

V. mă urmează la prezentarea powerpoint, M. rămâne să se joace în continuare de-a arhitectura miniaturală. Construcțiile din figuri de lemn realizate de cei doi copii  par a anticipa discuția despre clădirile ce apar uneori în lucrările lui Rob Gonsalves, pictor a cărui artă a fost influențată de activitatea sa de arhitect.

1

Îi reamintesc lui V. de ideea de iluzie optică pe care a întâlnit-o la Ocampo și Dali, iar el pomenește de câinele-munte al lui artistului spaniol, desigur referindu-se la tabloul Năluca unei fețe cu platou de fructe pe o plajă.

2

Gonsalves va fi influențat de arta suprarealiștilor Magritte și Dali  și unii critici îl încadrează și pe el în acest curent.  La fel ca Magritte însă el se diferențiază  de alți pictori suprarealiști prin faptul că  tablourile sale sunt un produs al gândirii conștiente.

Artistul e mai degrabă un reprezentant al realismului magic, care are ca punct de plecare imagini realiste, ce însă pe parcurs se transformă  în iluzii optice. Așa cum observa Gabriel Todică în Iluzii în gradient, spre deosebire de alți artiști creatori  de iluzii optice, la Rob Gonsalves „există <<aparenţa>> inexistenţei iluziei”. Trecerea de la  un decor la altul  se face  treptat, imperceptibil aproape.

Pentru a-l ajuta pe V. să înțeleagă acest lucru, mă folosesc de analogia cu transformarea prin care trece o omidă pentru a deveni fluture, insistând pe ideea că majoritatea tablourilor artistului trec printr-o metamorfoză.

3

Vederea picturii The Sun Sets Sail, în care un pod se metamorfozează treptat în corăbii, îl determină pe V. să spună că regii ar putea folosi tabloul ca pe un test prin care să identifice gradul de inteligență al supușilor acestora. Privind de la dreapta la stânga, băiatul e de părere că o corabie mare se transformă într-o bărcuță pentru pescari. De altfel, tablourile lui Gonsalves ne oferă această libertate de a le privi de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, de fiecare dată ele putând fi interpretate diferit.

4

Astfel, în această lucrare podul se metamorfozează treptat în corăbii sau, dacă privim de la dreapta la stânga corăbiile se transformă într-un pod.

În „Light Flurries” un om cu o lanternă apare din partea dreaptă a tabloului. Același Gabriel Todică observă că „ aici iluzia „curge” dinspre decorul oferit de pădure spre „pădurea” de blocuri din stânga imaginii. Iar trecerea dinspre peisajul citadin spre cel forestier (şi invers) se face progresiv, și lent. Aproape că nu  poți preciza unde se termină pădurea și unde încep zgârie-norii.

Îi explic lui V. noțiunile de peisaj citadin și peisaj forestier și am surpriza ca în ultimul caz el să intuiască în mod corect sensul, prin analogia cu termenul englezesc forest.

6.png

În tabloul Imagine a Night, V. observă niște doamne care stau în oglinda apei de la brazi. Ba chiar crede că e vorba de o transformare cronologică de la prima făptură-un bebeluș, la o adolescentă, o doamnă și la final o femeie bătrână.

10

 

Tabloul următor ne determină să ne punem întrebarea ce a reprezentat artistul: o cascadă ce se transformă într-un grup de oameni cu glugă sau oameni cu glugă se transformă într-o cascadă? Băiatul vede în două dintre personaje două fantome sau Moartea fără coasă și îmbrăcată în alb. El se gândește că dacă ar trece un drumeț însetat pe acolo și ar vrea să bea apă, nu ar putea pentru că în loc de apă sunt niște bărbați care sculptează o cetate.

8.png

În următorul tablou întâi se creează iluzia unui observator astronomic. Dar cele două personaje din dreapta ne arată că de fapt este vorba despre niște draperii găurite ce dau impresia unor corpuri cerești. V. e de părere că bărbatul se uită la o înghețată cu caramel cu bucăți de ciocolată lipite de podea în manieră 2D.

9.png

Din opera unui artist cu o imaginație ce o concurează pe cea a copiilor, nu puteau să lipsească lucrări dedicate celor mici. De altfel, una dintre temele  sale preferate e cea a copiilor care se joacă, Gonsalves fiind totodată și un ilustrator de carte pentru copii.

11.png

 

12.png

final.png

Pentru că mi-a îmbogățit perspectiva asupra artei pictorului canadian, V. a fost răsplătit cu mai multe reproduceri după lucrările acestuia.

Voi, celor care ați citit acest articol vă recomand cu mare drag să căutați arta lui Rob Gonsalves pe internet și să nu vă limitați la ceea ce am expus eu aici. Veți constata, dacă nu ați făcut-o până acum, că e un artist fabulos.

Bibliografie:

http://www.anopticalillusion.com/2016/02/light-flurries-by-rob-gonsalves

https://www.widewalls.ch/artist/rob-gonsalves/

http://www.ziaruldepenet.ro/2016/01/16/arta-altfel-33-iluzii-in-gradient-rob-gonsalves/

Sursa foto:

Pinterest

Google images

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Azi, la ora de artă sunt foarte răcită și de aceea o rog pe unica elevă participantă, B., să citească prezentarea powerpoint despre René Magritte în locul meu, iar din când în când, atât cât îmi permite glasul, mai fac niște adăugări explicative.

Pe B. o cunosc de la o lecție anterioară despre Rafael, când a observat niște detalii care mie îmi scăpaseră despre tabloul Madona Sixtină, și anume, prezența mai multor îngerași de consistența norilor în partea stângă a picturii.

Prezentarea se deschide cu o fotografie a pictorului belgian care poartă pe cap binecunoscutul său melon, cu susul în jos însă, fapt ce ne sugerează predispoziția ludică a artistului.

1.png

După o planșă care arată poziționarea Belgiei pe harta Europei urmează una cu picturi cu trei uși care se deschid spre lumea imaginației lui Magritte, dintre care una ne surprinde cu un nor ce pătrunde într-o încăpere prin ușa lăsată întredeschisă.

2

Planșa următoare îl situează pe artist în contextul epocii sale, Magritte fiind unul dintre artiștii suprarealiști, dar care se diferențiază de aceștia prin faptul că lumea sa nu este una fantastică, el nu este inspirat de lumea viselor, ci pictează obiecte obișnuite amplasate în situații neobișnuite.

3

Pictura care a influențat foarte mult viziunea belgianului a fost Cântecul iubirii, de Giorgio de Chirico, în care sunt alăturate obiecte ce nu au nicio legătură unele cu altele. Aceeași abordare o vom vedea ulterior în tablourile lui Magritte.

Untitled

Untitled2.png

Artistul este îndeosebi renumit pentru tablourile-alfabete, în care inserează cuvinte scrise caligrafic într-o manieră școlărească, prin care urmărește să arate că nu există o legătură logică între obiect și numele lui. De altfel, în textul său Les mots et les images( Cuvintele și imaginile), el  scrie: Obiectele nu țin atât de mult la numele lor ca să nu fie posibil să le găsim un altul.

6

De pildă, în Trădarea imaginilor, sub pipa desenată Magritte scrie Aceasta nu este o pipă.  Ce trebuie să înțelegem din acest comentariu este că nu vedem o pipă adevărată, ci reprezentarea ei vizuală.

7

Privind tabloul Dorul de casă, B. e surprinsă la vederea unui înger negru, despre care e de părere că nu există cu adevărat, dar și de faptul că leul nu-l atacă pe acesta.

DORUL DE CASA.png

9.png

Am întrebat-o pe B. ce vede în tabloul următor și am avut surpriza să primesc un dublu răspuns care probabil că i-ar fi plăcut și lui Magritte însuși: fie un om cu patru mâini, fie o persoană care are mai mulți oameni în spatele său. 

8

Planșa următoare oferă cheia tabloului încă din titlul său:

10

În  Regatul luminii, coexistă două momente temporale opuse: ziua și noaptea.  În partea de sus a tabloului, prin cerul cu nori, Magritte creează impresia de zi, iar în partea de jos a picturii, prin clădirea iluminată artificial, artistul creează impresia de noapte.

11.png

În timp ce privim planșa cu siluete aflate cu spatele către privitor, o întreb pe B. de ce crede ea că artistul a optat pentru această modalitate de a-și picta personajele, iar răspunsul ei, pentru a creea o notă de mister, mă face să conchid că a înțeles foarte bine mesajul pe care l-a trimis artistul belgian. În plus, observă o imposibilitate logică în tabloul cu bărbatul ce se privește în oglindă. Este aici tot o opțiune spre joc a pictorului, oglinda ar fi putut să dezvăluie chipul bărbatului, dar el alege ca și reflexia acestuia să fie redată tot cu spatele.

12

Și în tablourile din planșa următoare, pictorul belgian se joacă de-a v-ați ascunselea cu personajele sale, chipul fiind acoperit de un buchet cu viorele, în cazul femeii din Marele Război, ori de un porumbel, și respectiv un  măr, în cazul bărbatului cu melon. De altfel, așa cum scrie în nr. 114 al revistei Mari Pictori dedicat lui Magritte, acesta propune o altă definiție a portretului, privând personajul de personalitatea lui și de orice semne particulare.

Îi propun lui B. un joc de imaginație și o întreb cum crede ea că arată personajele cu spatele, iar ea îmi dă un răspuns destul de surprinzător pentru cei zece ani pe care-i are, și anume că au o expresie facială artistică. 

Inspirată de artistul belgian, am realizat cândva un powerpoint denumit Mici momente de fericire, în care am alăturat o fotografie personală cu chipul acoperit de lăcrămioare cu pictura Marele război a lui Magritte, în care este reprezentată o femeie cu fața acoperită de viorele. Când le-am arătat planșa respectivă copiilor de la after-school unul dintre băieți m-a întrebat dacă mă mușcase câinele de față, el explicându-și în acest fel faptul că-mi acoperisem chipul.

corespondențe.png

13.png

Personajul recurent al picturii lui Magritte, bărbatul cu melon, fie că apare cu spatele spre noi, fie că ne privește, este probabil un autoportret al artistului însuși.

14.png

Deși opera sa cuprinde multe personaje, se pare că lui Magritte i-a plăcut mai mult să picteze diferite obiecte, unele dintre ele supradimensionate. Îmi amintesc că atunci când am avut ora despre Magritte la copiii de la after-school, la vederea mărului gigantic din Camera interogatoriului, o fetiță a spus că ar putea mânca din acel măr o lună întreagă, iar un băiat, spre a nu fi mai prejos, a afirmat că îl poate mânca într-o secundă. Desigur, atunci nu le-am vorbit copiilor despre diferența dintre un măr și reprezentarea sa plastică așa cum am făcut azi.

15.png

În privința tabloului Oglindă falsă, în care este reprezentat un ochi cu un cer plin de nori, B. are trei interpretări: se poate vedea fie un ochi în care se reflectă imaginea cerului, fie un ochi ce are o viziune sau care poate visează cu ochi deschiși.

The-False-Mirror-Painting-by-Rene-Magritte.

Mulțumită de felul cum a decurs ora, o premiez cu trei reproduceri după picturile lui Magritte și așa mai trece o oră de Istorie a artei.

Bibliografie:

Mari Pictori- René Magritte nr 114

https://artavizuala21.wordpress.com/tag/rene-magritte/

http://adevarul.ro/cultura/arte/rene-magritte-pictorul-opere-celebre-poata-furate-1_59b683735ab6550cb810015f/index.html

https://sararedeghieri.wordpress.com/2013/11/21/the-magician-by-rene-magritte/

https://www.dcnews.ro/la-50-de-ani-de-la-disparitia-genialului-artist-ren-magritte-pictura-lui-isi-pastreaza-inca-misterul_554508.html

Read Full Post »

Azi, de Ziua Femeii, am oră cu micuții de la Centru. Domnul director mă întâmpină cu o zambilă care-mi amintește imediat de grădina de flori a Mămucăi, iar doi copii, frate și soră, îmi oferă câte un mărțișor tip broșă, unul cu o bucuruză( o buburuză bucuroasă) și celălalt cu ghiocei.

Dacă tot e o zi ce are ca tematică florile și femeile, aleg să le vorbesc copiilor despre arta lui Octavio Ocampo, artistul mexican suprarealist care a creat multe tablouri cu femei alcătuite din flori, amintind de Primăvara de acum câteva secole creată de Arcimboldo, dar și chipuri de femei create din animale, dintre care cele mai amuzante sunt cele cu veverițe.

1

2

Domnul director își amintește de  sculptura   lui Mihai Eminescu din Onești, realizată într-o manieră similară, din doi copaci ale căror crengi formează chipul poetului.

statui-spectaculoase16

De la lecția trecută, în care le-am vorbit despre jocurile vizuale ale lui Dali, nu a trecut mult timp, astfel că unul dintre copii corelează arta pictorului spaniol cu cea a lui Ocampo, remarcând că și  acesta a creat iluzii optice.

Încep ora arătându-le pictura Sărutul mării și  le propun să identifice numărul de personaje. Pentru că pictorului mexican îi place să includă în lucrările sale cât mai multe chipuri, descoperirea acestora va deveni laitmotivul lecției noastre de azi.

Kiss of the Sea

Continuăm prin a privi împreună șase tablouri dedicate lui Iisus, de la intrarea în Ierusalim, de Florii, până în momentul Învierii Sale. Ca în majoritatea lucrărilor pictorului, tablourile ne dezvăluie o imagine de ansamblu– fața Mântuitorului- care la o privire mai atentă e alcătuită din mai multe detalii: o serie de personaje de dimensiuni mai mici.

Copiii au surpriza să descopere că, într-un tablou precum Cina cea de Taină, barba lui Iisus e alcătuită din chipurile celor doisprezece apostoli. Și, pentru că învățarea nu e unidirecțională, ei sunt cei care mă fac să văd multitudinea de fețe  pe care eu nu le observasem din tabloul Învierea.

Cina cea de taină.png

Ne uităm și la alte portrete de personalități, cum ar fi  Cristofor Columb, Mozart și Jimmy Carter. Analizând tehnica taboului dedicat lui Columb, V. e de părere că e cea a feței în pânză, iar despre cel de-al treizeci și nouălea președinte al Statelor Unite tot el crede că e un fel de Donald Trump cu părul cărunt. 🙂

3.png

Prietenia lui Don Quihote.jpg

La fel ca altădată când le sugerez să citească propozițiile explicative ale prezentării powerpoint, copiii  se ceartă și fiecare vrea să citească primul. Până la urmă conflictul se aplanează într-un mod neașteptat: citesc simultan textul. 

Îi îndemn să caute numărul de chipuri din tablou și se iau și aici la întrecere. Eu am descoperit mai puține decât ei, dar am găsit altele pe care ei nu le-au identificat: cele două fețe din profil de pe scutul lui Don Quijote ce au între ele și un potir.

Pocalul auriu apare și în alt tablou inspirat din literatură, cel numit Romeo și Julieta, în care acesta este așezat chiar între chipurile din profil ale celor doi, precum și în cel numit Împreună pentru totdeauna. De altfel, prin prezența vasului lui Rubin pe scutul personajului, dar și în celelalte tablouri, artistul ne arată că lucrările sale trebuie citite în cheie dublă. Totodată, pentru că potirul apare în tablouri cu îndrăgostiți Ocampo face trimitere la o iubire ideală.

4

5.png

Le mai arăt  celor mici un tablou cu trei corăbii, ce pot fi interpretate drept mama, tata și copilul. Undeva într-un plan îndepărtat se vede un om conducând un fel de ambarcațiune a viitorului pe care V. o numește ski jet.

6.png

Închei prezentarea de azi cu tabloul numit Jilțul Giocondei, un omagiu adus lui Leonardo da Vinci, și le propun copiilor să caute cei trei iepuri prezenți în tablou, dar și chipurile de bătrâni existente în pictură.

7.png

La sfârșit îi chinuiesc cu o temă, să-și imagineze un tablou care poate fi interpretat în două moduri. Iată răspunsurile lor:

Mă gândesc la o imagine în care de departe se vede un copac obișnuit, dar de aproape se văd fețe de oameni verzi. În locul copacului se vede un bărbat, în locul fructelor se văd fluturi, flori și inimi. În loc de rădăcina copacilor sunt multe trompe de elefanți care stropesc cu apă. În tabloul meu lângă copac sunt lipite două fete îmbrăcate în rochii și doi bărbați cu barbă îmbrăcați în costum. Fetele țin în mâini două mere și bărbații  țin în mâini flori. Eu m-am gândit că cele două fete voiau să  dea celor doi bărbați merele, iar bărbații să dea flori fetelor. (C.D.)

Mickey Mouse are la mână trei rațe ale căror ciocuri reprezintă degete. Urechile sunt realizate din cercuri de atletism, brațul, dintr-o sabie, ochii, din capete de porci, iar nasul și gura dintr-un bec și un coș. Burta e făcută din pământ, pantalonii – din apă, nasturii – din nisip, picioarele, din flori, papucii din uși, iar coada, din sfoară. (S.V.)

Le premiez răspunsurile cu câte trei reproduceri după picturile lui Octavio Ocampo.

Când ajung acasă privesc din nou floarea și mărțișoarele primite, gândindu-mă că ele sunt întocmai ca viața: frumoase, dar efemere.

Bibliografie:

http://cozumelmexico.net/Out_and_about/Octavio_Ocampohttp://www.lowrider.com/lifestyle/art/1001-lrap-octavio-ocampo-metamorphosisart/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote_de_la_Manchahttp://incursiuni-in-armonie.blogspot.ro/2015/09/prietenia-lui-don-quijote-octavio-ocampo-joc-al-fantasmelor.html

http://www.ziaruldepenet.ro/2013/07/04/arta-altfel-9-gioconda-altfel/#!prettyPhoto

Sursa foto:

Pinterest

https://www.adpm.ro/scultpura-mihai-eminescu-onesti-inclusa-in-topul-celor-mai-spectaculoase-sculpturi-din-lume/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Azi îi revăd pe cei mici după o pauză destul de lungă, iar când mă văd, două dintre cele trei fetițe aleargă spre mine și mă îmbrățișează. Cea de-a treia, D., cu care am făcut o lecție unu la unu despre Tonitza, are mai multe cărțulii în mână și îmi spune că le-a luat gratuit de la librărie.

Sunt încântată de interesul ei pentru lectură, vreau și eu cărticele gratuite, așa că fetele mă conduc la librărie de unde îmi iau două. E un moment neprețuit acesta, când un copil îndrumă un adult către librărie și nu invers, cum e de obicei!

Pe drum am bucuria să aflu că D. își amintește numele pictorului despre care i-am vorbit cu multe luni în urmă. Apoi mergem la Centru unde mai așteptăm un sfert de oră să mai vină și alți copii.

Azi le voi prezenta celor mici arta lui Salvador Dali, nu înainte de a le arăta niște iluzii optice cu imagini care pot fi privite în două feluri pentru a-i pregăti astfel pentru  jocurile vizuale elaborate ale artistului. 

Cei mici  interpretează parțial desenele, V. remarcă pocalul, dar nu și cele două chipuri din profil, iar surioara lui de cinci ani observă iepurașul. Când îi spun micuței că aceeași imagine poate fi privită și ca o rață nu mă crede, mă contrazice și e convinsă că e doar vorba de un iepuraș. 🙂

Le arăt o fotografie cu Dali de mustățile căruia sunt atașate acadele chupa chups, fapt ce le stârnește curiozitatea și-i face să se întrebe care e legătura între celebrele dulciuri și artist. Nu e încă momentul să le spun, acesta e un truc pe care-l folosesc pentru a le menține atenția trează.

Le propun să descrie unul dintre visele lor fantastice, însă cele povestite de  copii sunt foarte realiste. Doar unul e mai  neobișnuit și e despre o mașină de spălat care urmărea-l pe copil. Le arăt o planșă cu Ștrumfița îndrăgostită care îl visează pe unul dintre ștrumfi și de aici trec la sursele de inspirație ale artistului suprarealist, care sunt lumea viselor, a copilăriei ori a miturilor.

Când vede Persistența memoriei, un băiat asociază ceasurile cu niște clătite. Sunt surprinsă de comparația lui pentru că, citind despre geneza tabloului, am aflat că artistului i-a venit ideea ceasurilor care se  topesc pe când mânca brânză Camembert care se scurgea. Deci ne situăm tot în zona gastronomică. Glumesc cu copiii și le spun: noi când mâncăm brânză doar mâncăm brânză. Dar  ia uitați-vă la ce s-a gândit un geniu după ce a mâncat brânză – să creeze acest tablou!

În Metamorfoza lui Narcis le prezint cum Dali ne provoacă privirea, cum aceeași imagine poate fi privită drept o figură sau câteva stânci. V. vede în partea stângă a tabloului, acolo unde e chipul lui Narcis, niște planete crăpate, precum și o zonă poluată.

Înainte de a le arăta lucrarea Lebede reflectându-se ca elefanți  îi întreb pe copii dacă primele pot fi surori gemene cu cei din urmă, la care V. spune „categoric nu!”. În tablou băiatul vede un copac cu lebede sculptate lângă el, I. crede că artistul a desenat forma unei urechi, iar lui D. i se pare că vede corpul unui cerb.

Copiii sunt încântați să afle cheia picturii, că cele trei lebede din fața unor copaci desfrunziți se reflectă în lac în așa fel încât gâturile lebedelor devin trompele elefanților, iar copacii devin picioarele acestora. Când pun din nou întrebarea din titlu  răspunsul lor inițial se schimbă.

Obișnuiți deja cu jocurile vizuale ambigue, ei identifică destul de ușor imaginile multiple din Năluca unei fețe cu platou de fructe pe o plajă.

Despre Unicornul vesel Vspune că e o statuetă pentru agățarea plantelor sălbatice, imaginația sa părând să o egaleze pe cea a lui Dali.

Privim împreună și câteva imagini cu activitatea de sculptor a artistului, de creator de bijuterii și aproape de final le dezvălui legătura dintre pictor și acadelele chupa chups: el e cel care a creat logo-ul acestora.

Îi întreb ce ar modifica la creațiile lui Dali, dacă ar elimina sau ar adăuga ceva. Iată răspunsurile lor:

Aș elimina chestiile ciudate din capul copilului care iese din călimară și aș adăuga un fluture gigantic la ultima pictură. (V.)

Aș mai adăuga fluturi și flori, ghiocei și nori. (I.)

Aș elimina dinții și ochiul( D.)- se referă la bijuterii.

La tabloul Unicornul vesel aș adăuga papuci în locul copitelor și aș scoate cornul și copacii. ( D.)

Închei lecția oferindu-le reproduceri de-ale artistului și după bătălia care se dă pe ele ajung la concluzia că începând de azi Salvador Dali mai are câțiva fani.

Bibliografie:

Art Gallery- Dali, nr 16

Mari pictori, Salvador Dali, nr 93

Arta pentru copii, Editura Gama, 2009

20180222_171010

 

 

 

Read Full Post »

In Pesare’s art, there are many drawings with the Crescent and the stars.

In Daddy, Bring me the Moon, a little girl’s father climbs up a stair to reach for the Moon and give it to her little girl. The artist chooses such a nice way to say that the little girl’s father fulfills her all wishes!

6c0eaf26274854284384e5bd606e5801

 

In other works  in which there are stars, we can see characters sitting on a crescent, posh gentleman clinging to The Moon or a starry night in the shape of a cat . A young girl in my class wants to know why is the artist drawing the stars and The Moon that often.

 

In other drawings we can see a lot of people and animals that are sleeping. I show the kids the cat, the sheep and the lion that sleep and I also show them the shape of the lion’s dreams( that of sheep). A boy is amazed to see that the lion dreams cloudy sheep as he thought lions dream about human meat.

 

On another slide one can see characters that are flying up away. Some of them have a book in their hand. S. believes that the message the artist conveys in these works is that when you read a book you cannot stop, while V. believes that the characters read fairy tales about people who can fly. V. has another interpretation about these works as well, that reading makes people fly. As I already know, V. genuinely feels the enjoyment, engagement and freedom released by reading as he is one of the few children with an inner motivation to read.

characters

 

I also speak with the kids about some recurrent objects from Pesare’ s art, like the ladder used by his characters to reach the sky, or the umbrella that has several uses in his work: it not only protects from rain, but it can also help the characters fly or it helps flowers to grow.

 

In another slide one can see some arts like painting, music or poetry. The last one is suggested by the illustration When she writes her poems, accompanied by Pesare’s poem:

It always snows
when she writes her poems.
And so the town’s people cried: 
Why? Why must she write
such snowy lines? 
Can’t she see
that we will freeze? And why
can’t she write about the sun and the birds
and a warm summer breeze?
Or why won’t she stop
writing all together?
She should think about others
who don’t like this kind of weather.
She should, but she won’t,
and it always snows
when she writes her poems…

The Arts

In his turn, S. speaks about the feminine character in a very poetical manner and calls her Lady-Cloud.

when she writes her poems

I end this activity asking the children: in which of  the illustration they looked at  today they wanted to live and what characters they wanted to live as? Here are their answers:

 I would like to live in the image showing a boy who rides a puppy and fights a dragon. (Ș)

I would like to live in the image showing the girl who has butterflies in her hair.(D)

I would like to live in the image showing the man playing the violin.(Ș)

I would like to be the dreaming lion because I like lions, especially that adorable one. I would also like to enter the granny’s world  from Knitter because I wish it was snowing in Romania as well. (S.)

I would like to live in the painting showing the lady with the houses because there it snows very often. I would like to be the boy that flies with the book in his hands. (V.)

I would like to live in the image showing the giraffe, the monkey, the elephant because I love animals and I like to look after them. (F.)

I wonder what will the artist say about the kids’ answers as I plan on translating this article into English and sending it to him.

I give my special thanks to my friend Maria-Nicoleta who helped me correcting the mistakes of this text.

Mr Pete Revonkorpi was very kind to answer the question a young girl in my class asked about his art. Here is his answer:

Why I draw stars so much? Well, whatever I draw I always feel like I’ve been there. That’s one of the most important reasons why I draw anything, that while I draw I get to visit that world that I’m drawing. The real world disappears, and only the drawing exists. And so, when I’m drawing the stars I get to visit the stars. I get to fly around in space like an astronaut! That was always one of my dreams when I was a little boy, and this is the closest I can get to the real thing. And in some ways it is even better than the real thing, because by drawing I can go anywhere. I can visit any star I want. I can live in any world I want.

In addition, the artist has a message for the children from my class: you can tell the kids I liked reading their thoughts a lot. 🙂

Thank you, Mr Pete Revonkorpi for your kindness!

 

 

 

 

 


 

 

Read Full Post »

How should I prepare myself to speak to the children about Pete Revonkorpi’ s art?  I guess the best way to do this is to get some sleep, a sleep full of dreams, because the artist’s world is populated by all sorts of characters who are either getting ready to sleep or sleeping already. In his art you will also find all kinds of artists (painters, poets, musicians), gardeners, fishermen or sailors.

After a good night’s sleep, in which I was a dreamer like many of Pesare’s characters,  I went to see the kids  to tell them about this 37-year-old Finnish artist who illustrates book for children and was kind enough to allow me to create a powerpoint presentation about his art.

I show the children the first slide, that with The Twins, inspired by da Vinci’s La belle ferronnière. A boy(V.) and a girl( D.) immediately recognize Leonardo’s painting from my previous lessons.

p1

I ask the children to notice the resemblances and the differences between the twins. According to F. one is brighter than the other. The reason F. reached this conclusion is the fact that the former has a green tree in her head, while the latter has a leafless tree. Another child (V.) notices that one shows her finger to the other, as if the first one were guilty of something.

I show them that the lady on the left has a ring, while the lady on the right is pointing her index finger towards her twin’s ring. What does this mean? That one is married and the other is not and the not married one wishes to be married and is envious of the married one(according to S.). Another kid believes that one of the twins has six fingers. 🙂

The next slide about the Grown Ups shows us several characters with their head dug in the ground and their feet in the air, in a snowing, dull background. Their gloomy clothes suggest that the adults lost the imagination and creativity typical to children and aren’t able to enjoy the snow like children do. This image is so different from that called Snowflakes in which a little girl thinks that the snowflakes take the shape of ballerinas! One of the children from my class thinks that the grown ups in the second slide have died. In a way, he is right. Pesare’s adults seem more like living dead.

p2

snowflakes

 

In the slide about the Knight, S. sees a kid in his garden, riding a puppy. S. gives another interpretation of the drawing as well, that the kid dreams because he has pyjamas and the Moon can be seen in the background. Two children start to argue about the dragon. One of them thinks there is no dragon at all in the picture, but a dinosaur, because if it had been a dragon it would have had wings. The other child  thinks that the dragons’wings are behind the castle. V. even thinks that the captive princess shouts: “Heeelp! Save me from this dragon!”

p3

 

In Fishing from a Paperboat, V. sees four children. According to him, three of them have fishing rods and fish a book, a tyre and a painter’s palette. We  argue a little about the tyre,  I believe it is a camera, but I am not sure. My interpretation of the picture is that we see the fishers of the arts in it, each child is fishing for the art that he/she will later practice. The Head teacher has his own interpretation of the image,  that we can see some kids who are at the beginning of their lives and who choose the field they will latter approach. As for S., he shares with us his ecological approach, that people threw a lot of garbage in the water and that these four children try to fight against pollution.

p4

 

Analysing the girl from Going to Sleep, a girl (D.) thinks she resembles Rapunzel and that she carries a suitcase full of toys. As for Morning, F. thinks that the girl awakens from the world of the dreams and that the flowers at her feet suggest she had a nice dream.

p5

p6

 

After analysing all these pictures I show the kids two of Pesare’ s works that inspired me to write two poems. One of them is Knitter, which was the starting point in writing the poem The Little Knit Slippers Are Ready! and the other one is Dreamwalker, which made me write the text Aspiration.

p7

p8

I give my special thanks to my friend Maria-Nicoleta who helped me correcting the mistakes of this text.

To be continued

 

Read Full Post »

În arta lui Pesare mai mereu găsești câte un astru, foarte multe desene de-ale sale redau semiluna și stelele.

daddy__bring_me_the_moon_by_pesare

În Tăticule, dă-mi Luna de pe Cer, tatăl unei fetițe urcă pe o scară pentru a ajunge la Lună ca să i-o ofere în dar fetiței sale. Ce manieră frumoasă a găsit artistul de a spune că tatăl îi îndeplinește fetiței sale orice dorință!

 

În alte lucrări în care apar astrele, putem vedea personaje așezate pe o semilună, un cer înstelat ia forma unei pisici, un domn elegant care se agață de lună și multe altele. O fetiță ar vrea să-l întrebe pe artist de ce astrele apar atât de des în creațiile sale.

 

În alte imagini vedem o mulțime de candidați la somn, fie ei animale sau oameni. Le arăt copiilor pisica, oaia și leul care dorm și ce formă iau visele leului( de oi), la care un băiat spune cu mirare „eu credeam că visează carne de om.”

personaje

O altă planșă redă personaje care se desprind de pământ, dintre care unele au o carte în mâini. Despre acestea din urmă  S. crede că transmit mesajul că atunci când începi să citești o carte nu te mai poți desprinde de ea, iar V. consideră că personajele citesc basme despre oameni care pot să zboare sau că lectura îi face pe oameni să zboare. De altfel, V. nu e străin de sentimentul de fericire, bucurie și libertate pe care-l ai când citești, fiind unul dintre puținii copii motivați lăuntric să citească.

Le mai vorbesc celor mici și despre o serie de obiecte repetitive din arta lui Pesare, cum ar fi scara, cu care personajele  sale iscodesc Cerul, sau umbrela, care are mai multe roluri în creațiile artistului finlandez: ea nu doar apără de ploaie, ci ajută personajele să-și ia zborul sau stimulează creșterea florilor.

artele

Într-o altă planșă sunt prezentate o parte dintre arte: pictura, muzica, fotografia, precum și poezia. Aceasta din urmă este sugerată de ilustrația Când ea-și scrie poeziile, pe care artistul a însoțit-o cu o poezie proprie: Întotdeauna ninge/când ea-și scrie poeziile./ De aceea oamenii  din oraș s-au plâns/de ce scrie astfel de poezii?/ Nu poate scrie despre soare și despre păsări/și despre o briză caldă de vară?/ Sau de ce nu se oprește de tot din scris?/ Ar trebui să se gândească la ceilalți/ cărora nu le place o astfel de vreme./ Ar trebui, dar nu o face/ și ninge mereu/când ea-și scrie poeziile. La rândul său S. vorbește despre prezența feminină din Când ea-și scrie poeziile într-o manieră foarte poetică, numind-o Doamna-nor.

Închei activitatea cu copiii întrebându-i: dintre toate imaginile pe care le-ați văzut în care v-ar plăcea să locuiți și ce personaje ați vrea să fiți? Acestea sunt răspunsurile lor:

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu un băiat care călărea un cățel și se lupta cu un dragon. (Ș.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu fata căreia îi ies fluturi din păr. (D.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu omul care cântă la vioară. (Ș.)

Aș dori să fiu leul visător deoarece îmi plac leii, mai ales acela adorabil. Aș dori, de asemenea, să intru în lumea bătrânicii care împletește deoarece vreau să ningă și la noi în  România. (S.)

Aș vrea să locuiesc în tabloul cu doamna cu rochie din blocuri fiindcă acolo ninge foarte des. Aș vrea să fiu băiatul care zboară cu cartea în mâini. (V.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu girafe, maimuțe, elefanți pentru că îmi plac animalele și îmi place să am grijă de ele. (F.)

Mă întreb ce va spune artistul despre răspunsurile copiilor, căci am intenția să traduc  în engleză cele două texte dedicate artei sale și să i le trimit. 🙂

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Cum să mă pregătesc să le vorbesc copiilor despre arta lui Pete Revonkorpi(Pesare)? Cum altfel decât printr-un somn bun, plin de vise, căci lumea lui e populată de tot felul de personaje care se pregătesc să doarmă sau care sunt deja cufundate în somn, dar și de artiști( pictori, poeți, muzicieni), grădinari, pescari sau navigatori.

După o noapte în care am împărtășit cu personajele lui Pesare statutul de visător cu acte-n regulă, merg la cei mici să le vorbesc despre acest artist finlandez de 37 de ani care ilustrează cărți pentru copii și care a avut amabilitatea să-mi permită să realizez un powerpoint despre lucrările domniei sale.

Prima planșă pe care le-o arăt copiilor este cea cu gemenele inspirate de Frumoasa soție de fierar pe care un băiat( V.) și o fată (D.)o recunosc imediat.

1.png

Îi invit pe copii să observe asemănările și deosebirile dintre cele două femei gemene. Potrivit lui F. una e mai deșteaptă și alta mai puțin deșteaptă, având ca argument diferența între copacul verde și cel uscat. Un alt copil (V.) observă că una arată spre cealaltă, de parcă ea ar fi vinovată de ceva.

Le arăt inelul de pe deget al femeii din stânga și faptul că cea din dreapta își îndreaptă degetul arătător către inelul celei din stânga. Ce ar însemna aceasta? Că una e măritată și alta nu și cea care nu e măritată ar vrea să fie și ea și are ciudă pe cealaltă (S.) Unui alt copil i se pare că una dintre gemene are șase degete. 🙂

2

snowflakes

Planșa următoare numită Adulții arată mai multe personaje cu capul în pământ și cu picioarele în aer, într-un decor tern, în care ninge. Hainele mohorâte sugerează că adulții și-au pierdut imaginația și creativitatea copiilor și că sunt incapabili să se mai bucure de ninsoare ca aceștia. Ce diferență e între această imagine în care ninge și cea numită Fulgi de zăpadă, de exemplu, în care o fetiță își imaginează că fulgii iau forma unor balerine! Unul dintre copii e chiar de părere că adulții din planșa a doua au murit. Într-un fel cel mic are dreptate, Adulții lui Pesare sunt un fel de morți în viață.

4

În planșa Cavalerul , Svede un  un copil care e în grădina lui, călare pe un cățel sau care visează pentru că văd că este în pijamale și în desen este și o lună.  Doi copii încep să se contrazică în privința dragonului. Unul e de părere că nu e vorba de niciun dragon, ci de un dinozaur, pentru că nu are aripi, alt copil crede că aripile dragonului sunt după castel. V. își imaginează chiar și o replică a prințesei captive: ajutooor! Scapă-mă de acest dragon! 

5

În Pescuitul dintr-o barcă de hârtie, V. vede patru copii, dintre care trei au undițe și pescuiesc o carte, o vioară, o roată, un creion și o paletă de pictor.  Eu sunt de părere că unul dintre pescari prinde un aparat foto, nu o roată și că în această ilustrație îi vedem pe pescarii artelor, fiecare pescuind arta pe care o va practica.  Domnul director vine cu propria interpretare, că în desen sunt niște copii la început de drum care își aleg un domeniu pe care-l vor aborda ca adulți: unul va picta, altul va scrie, altul va cânta la vioară. La rândul său S. vine cu o viziune ecologică,  că oamenii au aruncat multe gunoaie în apă, iar acești patru copii au încercat să lupte împotriva poluării.

6

7.png

Analizând fata din Mersul la culcare, o fetiță, D., e de părere că aceasta seamănă cu Rapunzel și că are un geamantan plin cu jucării, iar despre lucrarea Dimineața, F. spune că fata se trezește din lumea viselor, și că florile de la picioare sunt un indiciu că ea a visat frumos.

Și dacă tot am vorbit despre vise și visuri, îi întreb pe copii dacă știu să facă distincția între sensul celor două cuvinte. V. spune că  visuri înseamnă ce vrei să te faci, ce vrei să se întâmple în viitor și că visele sunt proiectări imaginare ale creierului.(!)

 

După analiza ilustrațiilor individuale le arăt două lucrări de-ale lui Pesare care m-au inspirat în scrierea a două poezii. Una dintre ele este Knitter, care a fost punctul de plecare al poeziei Ciorăpeii-s gata!, și cealaltă e Dreamwalker, care m-a determinat să scriu textul  Aspirație: 

89

Va urma

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

bufnita

La ultima întâlnire cu copiii de la Centru le-am vorbit acestora despre Bufnița Alexa, mascota Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar înainte de aceasta le-am explicat ce înseamnă o mascotă și le-am propus să aleagă una pentru școala lor. Iată ce răspunsuri au dat cei mici:

Mascota școlii noastre este un urs ce are un tricou roșu pe care care scrie numărul 10. Pantalonii sunt verzi, iar culoarea blănii este maro. (Ș.G.)

Mascota școlii noastre ar fi o hartă cu o săgeată care pornește din România și ajunge până în Germania, Spania, Italia, Polonia și Grecia. Legătura: școala noastră participă  la un proiect european lung și sunt în școlile din țările enumerate și toate au același nume ca al școlii noastre. (V. S.)

Mascota școlii mele este în formă de coroană de culoare mov, portocaliu și albastru, are ochi maro și o guriță roz și drăguță. (D.-G. C.)

Mascota noastră este formată dintr-o minge drept cap și e îmbrăcată într-o poartă de fotbal și o cheamă Goleta ( de la gol). ( M. Ș. L.)

Mascota imaginată de mine este bazată pe fotbal. Ea arată ca un iepure, are părul albastru, dar în loc de cap are o minge cu doi ochi. Când este un meci de fotbal și dă gol echipa noastră ea sare în sus de bucurie. (F. P.)

Eu cred că mascota școlii mele ar trebui să fie un om îmbrăcat asemănător cu o minge deoarece școala mea participă la multe campionate. ( A. E.)

După ce fiecare copil și-a descris propria mascotă, le-am povestit celor mici despre Bufnița Alexa, îmbrăcată în robă academică albastră, ce a fost creată în 2005, când a fost aleasă ca primă mascotă a unei universități românești în urma unui concurs studențesc.

La acesta au participat 32 de persoane care au venit cu 35 de propuneri, printre care s-au aflat  șoricei, stilouri, cârtițe, veverițe și chiar personaje literare. Am adăugat și faptul că există o versiune de pluș a mascotei pe care doritorii o pot avea acasă.

Copiii au fost impresionați de faptul că studentul câștigător al concursului a primit 2000 de lei premiu, ceea ce cred eu îi va motiva pe viitor să participe la rândul lor la diferite competiții școlare sau studențești când vor fi mai mari.

Le-am spus că atunci când vor fi studenți vor putea să se fotografieze cu Bufnița Alexa, la care un băiețel de clasa a III-a a obiectat, spunând că nu se știe dacă acest personaj va exista  și pe vremea studenției lor. Nu mi-a rămas decât să îi dau dreptate.

La finalul orei, am dorit să știu cu ce au rămas copiii din ceea ce le-am povestit și am organizat un concurs ce avea ca premiu chiar o fotografie cu mascota mult discutată. Premiul l-a dobândit același băiețel care s-a întrebat dacă Alexa va mai exista și peste vreo zece ani. Reproduc în rândurile următoare răspunsul său:

Bufnița Alexa este mascota Universității Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost prima universitate din țară. În 2005 a fost făcut un concurs pentru mascota universitatea. (!) La concurs au participat 32 de concurenți cu 35 de idei. Ideea câștigătoare a fost Bufnița Alexa. Cel care a creat această idee a primit 20.000(!) de lei. Haina pe care o poartă se numește robă academică.  Mascota are două versiuni, una mai mare și una mai mică. Versiunea mare se prezintă la început și la sfârșit de an, iar cea mai mică este în formă de pluș. (S.V.)

Până la vremea studenției lor este însă o cale lungă, iar în prezent copiii, aflați în etapa ludică,  sunt mai preocupați de joacă decât de studiu, ceea ce este și firesc.

Surse:

http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/jurnalul-old/bufnita-alexa-mascota-de-la-cuza-52820.html

https://www.bzi.ro/bufnita-de-la-cuza-printre-cele-mai-cunoscute-mascote-din-tara-269013

Sursa foto:

http://vechi.uaic.ro/uaic/bin/view/Photos/Alexamascotauniversitatii?diapo=7

 

Read Full Post »

Ediția a doua

În vara lui 2013 am inițiat campania Fotografiază-mi copilăria! prin care patruzeci de copii de clasele I-IV de la Centrul Don Bosco primeau în dar de 1 iunie câte douăzeci de fotografii de fiecare în care aceștia erau surprinși în timp ce se jucau sau își făceau temele. Am avut atunci susținerea financiară a familiei, dar și a câtorva prieteni generoși fără de care finalizarea acelui proiect nu s-ar fi putut realiza.

Anii au trecut și la sfârșit de an 2017 m-am gândit să repet campania cu câțiva copii de la un centru de cartier cărora le-am predat Istoria artei în ultimele șase luni.

Inițiativa nu a mai avut amploarea de prima dată, pentru că de data aceasta era vorba de mai puțini copii, dar și de resurse financiare limitate, căci acum nu am mai apelat la sponsorii din trecut.

Am editat câte o fotografie pentru fiecare copil, alegând cadre cu personaje Disney îndrăgite de cei mici sau cu efecte specifice sărbătorilor de iarnă.

Am încercat să aduc îmbunătățiri proiectului inițial și, astfel, am adăugat fotografiilor citate despre copii și copilărie pe care să le citească atât ei, cei de la vârsta de acum, dar și adulții care vor deveni peste ani, precum și părinții lor.

Le-am oferit aceste modeste daruri la serbarea dată de ei în cinstea lui Moș Crăciun, sperând să aduc un plus de magie în viața lor și a părinților lor odată cu venirea sărbătorilor.

Mi-am dorit ca părinții care vor citi citatele să conștientizeze o dată în plus că au în grijă niște mici minuni, trimise de Dumnezeu pentru a da un plus de sens vieții lor.

Și care moment e mai potrivit pentru a te gândi la miracolul vieții decât cel al sărbătoririi Nașterii Pruncului Iisus?

Și, pentru că poate printre cititori se află părinți de toate vârstele voi încheia cu citatele despre copii, aducând prin acestea un omagiu ei, copilăriei.

„Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile.”
Henry Ward Beecher

„Un copil poate pune întrebări la care un înțelept nu are răspunsuri.”
Anonim

„Lumea redevine nouă cu fiecare copil care intră în viața noastră.”
Robert Brault

„Ne îngrijorăm despre ce ar putea deveni în viitor un copil, dar uităm că el este cineva și acum.”
Stacia Tauscher

„Copiii : ei dansează înainte să afle că există muzică pe lumea asta.”
William Stafford

„Fiecare copil vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu nu este încă dezamăgit de oameni.”
Rabindranath Tagore

„Copiii te fac să îți dorești să iei viața de la început”.
Muhammad Ali

„Copiii descoperă totul în nimic; adulții nu găsesc nimic in toate.”
Giacomo Leopardi

„Nu există 7 minuni în ochii unui copil, ci 7 milioane.”
Walt Streightiff

„Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor.”
John Fitzgerald Kennedy

„Copiii nu își vor aminti de lucrurile materiale pe care le-ai dăruit lor, ci de simțămintele pe care le-ai împărtășit lor.” Richard L.Evans

„Cea mai eficientă educație pentru un copil constă în joaca lui cu lucruri frumoase.”
Platon

„Fiecare copil pe care-l instruim e un om pe care-l câștigăm.” Victor Hugo

„Vei fi întotdeauna jucăria preferată a copiilor tăi.”
Vicky Lansky

(citate preluate de pe blogul http://www.diane.ro.

efectele fotografiilor au fost preluate de pe site-ul  http://viptalisman.com/)

Read Full Post »

 

Mic moment de fericire 11: când întâlnesc părinți cu har.

11

 

Mic moment de fericire 12: când descopăr un nou artist.

12

 

Mic moment de fericire 13: când te urci pe o clădire înaltă și admiri orașul de sus.

14

 

Mic moment de fericire 14: când desfaci o portocală și mirosul ei se răspândește în toată camera.

15

 

Mic moment de fericire 15: când întâlnesc oameni frumoși.

16

 

Mic moment de fericire 16: când în sfârșit bei un pahar cu apă după ce ai umblat o zi întreagă prin soare.

17

 

Mic moment de fericire 17: când admiri marea și accesoriile ei.

17 (2)

 

Mic moment de fericire 18: când ajungi pe vârful unui munte și admiri priveliștea aflată la poale.

18

 

Mic moment de fericire 19: când auzi o melodie din adolescența ta și te simți din nou licean.

19

 

Mic moment de fericire 20: când văd copii împreună cu animale.

20

Sursa foto:

http://browse.deviantart.com/?

https://www.deviantart.com/art/Our-Town-72536024

https://www.deviantart.com/art/Birthday-Morning-49096299

q=by+the+fireplace#/d4ktckrhttp://browse.deviantart.com/?q=sotron#/dzgy09https://www.facebook.com/media/set/?set=a.488108284286.264796.44869749286&type=3http://browse.deviantart.com/?q=bubbles+child#/d2ghfdchttp://browse.deviantart.com/?q=kites&offset=48#/dv791k://www.musicalpainter.com/original%20paintings.htmlhttp://browse.deviantart.com/?q=music#/d19ewgehttp://browse.deviantart.com/?q=tulips&offset=24#/deg59xhttp://browse.deviantart.com/?q=happiness&offset=48#/d2n8yv1http://browse.deviantart.com/?q=share&offset=120#/d2uvbg6

Va urma

Read Full Post »

 

 

Lecția pe care le-o propun copiilor astăzi e mai deosebită decât celelalte pentru că nu voi mai prezenta tablourile unui pictor, ci invențiile lui Leonardo da Vinci, căruia i-am dedicat și o oră despre arta sa.

De data aceasta documentarea din cărți și de pe internet a fost însoțită și de una magică, la Palatul Culturii, ce găzduiește până în ianuarie 2018 expoziția temporară Mașinile lui da Vinci.

Expoziția mi-a dat impresia unei călătorii în timp, fără să pot preciza clar dacă în trecut sau în viitor, căci, așa cum spunea Jacques Bergier, prin invențiile sale geniul renascentist pare un călător din viitor aterizat în secolul al XV-lea.

Îmi aduc aminte că, văzând atâtea aparate de zbor realizate după schițele geniului am simțit că prind și eu aripi și sunt convinsă că asta nu era numai datorită bomboanelor cu ciocolată pe care le-am mâncat în acea zi.

Revenind la ora de azi, înainte de a le vorbi copiilor despre mașinăriile de tot felul ale lui Leonardo, îi întreb ce ar inventa ei. Iată răspunsurile lor:

Invenția mea s-ar numi tiroliana-robot care este un robot ce face aproape orice și se transformă într-o tiroliană cu care în timp ce te joci te face să fii în confort maxim și poate să se transforme în forma inițială cu o memorie de 70 GB, plus pornire-oprire în mod vocal. ( V.)

Aș inventa mașina zburătoare, un robot ajutător la teme, umbrela plutitoare fără mâner și stiloul care scrie singur. ( F.)

Aș inventa un robot care să îți facă toate mofturile. ( I.)

Aș inventa floarea de parfum și o carte care se citește singură. ( A.)

După acest moment încep ora propriu-zisă dedicată lui da Vinci, menționând câteva curiozități despre acesta, de la felul în care scria în oglindă, până la programul său de somn polifazic, prin care dormea câte 15 minute la patru ore, în total doar o oră și jumătate pe noapte, lucru ce a făcut posibile realizările sale multiple.

Dintre toate invențiile sale mă opresc asupra a trei tipuri: zecile de schițe cu mașini de zbor, aparatele acvatice și invențiile cu caracter militar.

Le precizez copiilor că avioanele, elicopterele, navele spațiale sunt ceva obișnuit în timpurile noastre, dar că în secolul al XV-lea ele nu existau.

Le arăt imaginea unui uliu pentru a le povesti despre acea întâmplare din copilăria geniului pe care el o va considera un semn divin la maturitate, în care pasărea a trecut deasupra leagănului său. Ajuns adult, va studia foarte mult mișcarea păsărilor în timpul zborului și va realiza numeroase schițe ale unor aparate de zbor, din dorința de a fi primul om din istoria omenirii care va zbura. Le spun micuților că dorința lui Leonardo nu s-a împlinit pentru că nivelul atins de tehnică la acea vreme nu se ridica la nivelul cunoașterii și ideilor sale.

Îi întreb dacă au înălțat vreodată un zmeu și un băiat îmi spune că a lansat unul care arăta ca un triunghi cu ciucurei și le spun  că din analizarea îndelungată a zmeielor, da Vinci a realizat schița unui aparat de zbor care seamănă cu deltaplanul modern.

Glumesc cu ei și le arăt o fotografie cu un fan Da Vinci și ei sunt încântați și surprinși să mă vadă fotografiată alături de macheta șurubului aerian. Îi întreb unde cred ei că a fost făcută poza. Unul dintre băieți crede că m-am pozat la Muzeul de Istorie Leonardo da Vinci și este mirat să afle de expoziția de la Palat.

Le mai menționez câte ceva despre ornitopter și despre prima parașută inventată de către da Vinci. Domnul director adaugă că în realizarea unei schițe a unui aparat de zbor geniul s-a inspirat din forma unei libelule.

Le prezint și invențiile pentru uz acvatic, unde au surpriza să afle că Leonardo a inventat primul costum de scafandru din istorie, că a creat mănuși de înot, un submarin, veste și colaci de salvare. V. mă întreabă cum putea respira scafandrul și eu îi arăt țeava pentru respirat, la care el conchide că în zilele noastre se folosește tubul de oxigen.

La final le arăt câteva invenții cu caracter militar și anume podul mobil, fără cuie și funii, și unul dintre băieți aduce în discuție podurile ce existau pe vremuri la castele. Macheta tancului li se pare că seamănă cu un butoi sau cu o căsuță în care nu poți intra.

Și uite-așa se încheie o lecție care-i poartă pe prichindei din văzhuh până în adâncuri.

Momentul cel mai cel al serii vine abia după aceea, când sărbătorim o fetiță a cărei onomastică e azi și îi cântăm la mulți ani și ne delectăm cu bucurii dulci.

Chiar înainte să plec V. vrea să știe ce voi face cu invențiile sale, dacă le voi vinde unei companii el îmi cere 1000 de dolari, dar scap ieftin când află că le voi folosi doar pentru a scrie un articol. 🙂

Bibliografie:
Viața și opera lui Leonardo da Vinci, nr 2, Adevărul, 2009.

100 de personalități – Leonardo da Vinci, nr. 7, Deagostini, 2007

http://clubenigma.ro/leonardo-da-vinci-si-demonii-sai/

https://www.gcntv.net/masinile-lui-leonardo-da-vinci-vor-fi-expuse-la-muzeul-municipiului-bucuresti/

20171130_17471520171130_17471820171130_174721

Read Full Post »

 

Azi le voi vorbi celor mici din nou despre pictura lui Leonardo da Vinci pentru că mereu la Centru se perindă alți și alți copii și unii dintre ei nu au fost la atelierul dedicat geniului renascentist.

Participanții la ora de azi sunt doi băieți noi, o fată nouă și două surori care au mai venit și la lecțiile anterioare.

Încep ora  apelând la un desen cu Țestoasele Ninja, numite după cei patru artiști renascentiști( Leonardo, Michelangelo, Donatello și Rafael). Un băiat e de părere că au fost desenate de pictor, fapt ce mă face să-mi pun întrebarea cum ar arăta personajele din desenul animat în versiunea lui Leonardo.

Desenul cu colivia din care ies în zbor mai multe păsări, prin care fac trimitere la gestul lui da Vinci de a elibera păsările de prin târguri, îi inspiră lui Ș. ideea că pictorul îi ajuta pe oameni să iasă din încurcături, dar și că el dădea frâu liber imaginației.

Le arăt Portretul unei doamne în galben, de Alessio Baldovinetti, pentru a-i ajuta să facă diferența între modul în care erau realizate portretele înainte de Leonardo, în special din profil, transmițând mai degrabă puterea și rangul decât personalitatea modelelor și felul în care Leonardo surprinde caracterul modelului, trăsăturile lui sufletești, făcând trecerea către portrete mult mai naturale.

Le pun melodia Mona Lisa, interpretată de Nat King Cole, așez pe șevaletul miniatural o reproducere cu Gioconda și îi întreb pe copii de ce cred ei că modelul zâmbește. Iată răspunsurile lor:

Ș.: Eu cred că Mona Lisa zâmbea mereu deoarece făcea lucruri bune, le dădea la cei săraci câte ceva. Zâmbea deoarece cineva o picta și devenea renumită. Îi plăcea să vadă cum arăta ea în tablouri. Și mai zâmbea mereu deoarece când era tristă zâmbea ca să nu i se vadă pe chip că era supărată.

A.: Eu cred că Mona Lisa zâmbea mereu deoarece era apreciată de toată lumea.

A. : Zâmbea pentru că era fericită și bucuroasă.

I.:  Mona Lisa zâmbea pentru că era frumoasă și îi plăcea cum arăta ea însăși.

F.:   Eu cred că Mona Lisa zâmbește în tablou deoarece poate cineva i-a spus o glumă.

F. se apropie cel mai mult de una dintre ipotezele privind motivul pentru care zâmbea modelul lui Leonardo, și anume faptul că soțul ei ar fi adus în încăpere un clovn care e foarte posibil să o fi amuzat.

Le dezvălui copiilor și celelalte teorii privind enigmaticul ei zâmbet, și anume: surâsul ei ar fi elementul de identificare al familiei Giocondo, iar în italiana acelor vremuri giocondo însemna fericire.

Conform altor teorii, zâmbetul ei ar sugera faptul că tocmai născuse. În sprijinul acestei idei vine și coafura considerată tipică în epocă pentru femeile care născuseră.

Alții consideră că ea tocmai pierduse o sarcină și că era tristă, iar îmbrăcămintea neagră ar susține teoria că era în doliu.

După  alți autori acea jumătate de zâmbet ar fi rezultatul unei paralizii ușoare care ar fi afectat partea stângă a modelului.

Apoi le prezint ipotezele privind identitatea modelului și copiii se amuză cel mai mult de ideea că Gioconda ar putea fi chiar un bărbat în straie femeiești.

Le vorbesc și despre alte două portrete feminine- Dama cu hermină și La Belle Ferronnière și închei cu Cina cea de Taină, cea mai mare pictură a lui da Vinci.

La final îi invit pe copii să scrie în câteva rânduri ce au reținut din ce le-am povestit la ora de artă de azi. Acestea sunt răspunsurile lor:

A : Eu am reținut Cina cea de taină, povestea herminei care își schimbă culoarea și că orașul în care s-a născut Leonardo da Vinci a fost renumit după el  și că cele patru Țestoase Ninja purtau nume de artiști.  Leonardo se ducea la târg ca să elibereze păsările din colivii.

F.: În prezentare mi-a plăcut faptul că cele patru personaje au toți nume de artiști, că hermina seamănă cu o nevăstuică și iarna își transformă blana în alb, că Leonardo s-a născut în orașul Vinci și Iisus cu cei doisprezece apostoli.

Ș.: Din această lecție am reținut că patru pictori erau sub forma Țestoaselor Ninja(!)Pe câțiva dintre ei îi chema Leonardo, Rafael, Michelangelo. Când Leonardo da Vinci se ducea la târg el dădea drumul păsărilor din colivii. Mona Lisa nu avea sprâncene și gene. Leonardo da Vinci a desenat o fată de 16 ani care  era căsătorită cu un duce. Soția fierarului a pornit moda de a se purta un lanț pe frunte cu un diamant în mijloc. 

I.: Eu zic că mi-a plăcut totul, dar cel mai mult mi-a plăcut Iisus cu cei 12 apostoli, din care unul voia să-l trădeze pe Iisus.

A.: Cele patru țestoase erau artiști. Leonardo deschidea coliviile și dădea drumul păsărilor. El a pictat-o pe Mona Lisa. Mona Lisa era fericită fiindcă a născut.

Premiez trei participanți și ne fotografiem cu reproduceri de-ale tablourilor discutate.

Bibliografie:

Art Gallery nr 2- Leonardo da Vinci

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/de-ce-e-mona-lisa-cea-mai-cunoscuta-pictura-din-lume

Sursa foto: 

Google images

Fotografie personală

20171109_165941

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

 

Azi le-am pregătit copiilor o oră de pisicologie – o prezentare powerpoint cu  arta lui  Makoto Muramatsu, artistul japonez septuagenar care a desenat sute de pisici într-o notă comică evidentă.

La lecție participă un grup eterogen -șapte frumoși cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani, cam câte unul pentru câte un deceniu de viață al desenatorului topit după mâțe.

În deschiderea orei, le arăt copiilor Duetul pisicilor atribuit lui Rossini, ca să-i familiarizez cu tema de azi. Spre surprinderea mea, celor mici nu prea le place filmulețul, chiar una dintre fete e de părere că simfonia pisicilor e un nonsens.

Sper să am mai mult succes cu proverbul italian ales ca motto: O casă fericită este o casă care are cel puțin o pisică. Dar și aici un băiat,( V.) are de obiectat, spunând că o casă care are pisici e una nefericită pentrupisicile produc ravagii  și îți zgârie banii. 🙂

Însă pisicile lui Makoto îi cuceresc pe copii, ei izbucnesc în râs la unison când văd slide-urile derulându-se.

Le arăt pisoi umanizați stând pe acoperiș întinși cu burta la soare să-și bronzeze blănița, pisici de bibliotecă, amatoare de o siestă printre cărți de Shakespeare sau Conan Doyle ori feline cititoare, care de atâta citit privesc cruciș întocmai ca un student în sesiune. Văzând atâtea pisici cu trăsături umane, un băiețel (V.) ar vrea să știe dacă ele împrumută ADN-ul de la oameni. 🙂

Când vede un patruped într-o o baie cu spumă și altele două stând confortabil în chiuvetă, un băiat e de părere că de fapt pisicile urăsc apa și că în confruntarea dintre pisică și apă câștigă întotdeauna…apa.

Despre o altă felină care stă picior peste picior într-un fotoliu, copiii spun că se uită la televizor. În privința emisiunii nu se pun de acord, unii cred că privește știrile, iar o fetiță (I.) își imaginează că pisica se uită la Nelu și Costel. Sau cine știe? Poate are gusturi mai rafinate și privește desene animate cu Pisicile aristocrate.

Câteva desene reprezintă feline ce dau târcoale acvariilor cu pești, fapt ce-i aduce aminte unei fetițe(A.) că a avut patru peștișori și că peștișorul de aur i-a murit.

Desenele respective corespund parțial cu decorul de la Centru, unde se află două acvarii cu peștișori. Pentru a corespunde în totalitate desenelor lui Muramatsu ne-ar mai trebui o mâțucă pofticioasă și nu mică ne e mirarea când în încăpere vine de pe-afară o pisică adevărată. Așadar, la lecția despre pisici avem ca participant chiar o pisică! Doar că ea nu e interesată de peștișori, ci caută doar un loc unde să se cuibărească.

De la pisica adevărată trecem înapoi la cele imaginate de Makoto. Una dintre ele, cu strabism, ține în gură câteva foi zgâriate și o fată,(B.E), își imaginează că pe foaia rămasă în imprimantă se află o poezie, prilej pentru mine de a le povesti copiilor despre filmul Paterson în care un câine roade caietul cu poezii al stăpânului.

La finalul orei, aflu și de ce copila și-a imaginat că pe foaie era scrisă o poezie: pentru că, la rândul ei, scrie poezii.

Îi invit pe copii să deseneze câte o pisică umanizată și să-mi spună care desen le-a plăcut cel mai mult.

B.E. desenează o pisică de la fermă care culege porumb, S.- un patruped care încearcă să bea votcă…galbenă cu paiul, V. – un pisoi care citește, dar cei mici, de vârstă preșcolară, au dificultăți în a desena orice fel de pisică și aici prietenul meu îi ajută.

Printre desenele preferate ale copiilor se numără  cel cu trei pisici care stau în copacul cu mii de floricele roz, pisica aceea care dormea cu pisoiul ei ce avea ca trăsătură umană o mamă care doarme cu bebelușul ei sau cea care stă pe o carte dormind, S. recomandându-i pisicii să stea cu burta pe carte.

Închei activitatea de azi oferindu-i fiecărui copil câte un carton cu desene de-ale artistului japonez pentru a-și aminti peste ani de o oră de artă în care s-au amuzat din toată inima, așa cum numai copiii știu.

20171026_172158

Sursa foto:

 

Read Full Post »

Pentru ora de Istoria artei de azi le-am pregătit celor mici o prezentare powerpoint despre arta lui Rafael.

Azi publicul meu este format din trei fetițe, dintre care două surori și, evident, domnul director.  O a patra copilă preferă să deseneze pe durata activității mele și chiar dacă am un regret că n-am reușit să-i captez atenția și ei, mă bucur că măcar nu-mi perturbă ora.

De la desene animate la pictură

Îmi încep prezentarea la fel ca la ora dedicată artei lui Da Vinci, arătându-le participanților un desen cu Țestoasele Ninja numite după cei patru artiști renascentiști: Michelangelo, Leonardo, Donatello și Rafael.  Aflu de la B., o fetiță din clasa a IV-a, că una dintre colegele ei de școală i-a vorbit despre acest subiect și mă bucur că ora mea de artă a ajuns monedă de conversație între copii.

Îl situez pe Rafael în contextul istoric în care a trăit, acum 500 de ani, și domnul director le spune copiilor cine era domnitor în acea perioadă în Moldova- Ștefan cel Mare. B. este uimită că o operă de artă poate rezista atâtea sute de ani.

O minune privită sub lupă

Apoi, în prezentarea primei lucrări care a purtat semnătura artistului, Logodna Fecioarei Maria, recurg la o lupă pentru a le arăta celor mici locul unde s-a semnat Rafael – pe frontispiciul templului și le povestesc legenda medievală din care s-a inspirat artistul în crearea acestei opere: Fecioara Maria a avut câțiva pețitori, dintre care Iosif a fost ales printr-un semn miraculos – toiagul pe care îl avea a înmugurit. Privim sub lupă minunea, dar și gestul unui pețitor dezamăgit care-și rupe toiagul cu genunchiul.

Le arăt și Madona Sixtină și îi întreb dacă observă ceva neobișnuit la această pictură, având în minte modul în care veșmântul Fecioarei se mișcă de parcă ar fi purtat de vânt. B. mă uimește observând niște detalii pe care eu nu le-am remarcat înainte, și anume mulți îngerași de consistența norilor în partea stângă a tabloului. E unul din acele momente de preț în care se inversează raportul dintre pedagog și elev, în care cel din urmă îl învață ceva pe cel dintâi. Perspectiva mea asupra picturii respective se îmbogățește prin interacțiunea cu B., în urma căreia voi integra și observația fetei în analizarea Madonei Sixtine.

Nu pot vorbi despre Rafael fără să aduc în discuție faptul că a decorat apartamentele papale de la Vatican și le prezint celor mici două fresce importante, și anume Școala din Atena și Eliberarea Sfântului Petru.

A doua frescă ilustrează un miracol: momentul în care un înger a pătruns în celula în care Sfântul Petru era întemnițat și l-a eliberat. Le arăt copiilor că lucrarea prezintă acest miracol într-un mod deosebit, în aceeași pictură, în mijloc, Sf. Petru e reprezentat întemnițat, pentru ca în partea dreaptă să apară liber în afara celulei, însoțit de înger.

Fresca impresionează și prin tipurile diferite de lumină care apar în ea, de la lumina îngerului, până la lumina lunii sau a torței pe care o ține în mână sutașul din stânga.

Continui prezentarea mea cu ipostaza de portretist a lui Rafael și le arăt copiilor tablourile cu cei doi papi pictați de acesta, dintre care Leon al X-lea are în mână o lupă îndreptată spre un manuscris. Glumesc luând lupa mea și o pun peste lupa papei, spunându-le celor mici că am și eu ceva în comun cu papa. Le arăt și portretul bancherului Bindo Altoviti, a cărui înfățișare boemă îi determină pe copii să creadă că e la rândul său un pictor. Despre Doamna cu licornă le spun că lucrările de restaurare au scos la iveală că sub unicorn se afla imaginea unui cățeluș și le enumăr cele trei denumiri ale unuia și același animal care apare în varianta finală a tabloului: licornă, inorog și unicorn. Prezentarea portretului contelui literat Baldassar Castiglione încheie ora  mea de artă de azi despre Rafael.

Răspunsuri de pitici

La final îi întreb pe copii ce le-a plăcut cel mai mult din tot ce au văzut. Iată răspunsurile lor:

Mie mi-a plăcut că am participat și noi și pentru că am putut memora ușor și am aflat lucruri interesante. Dar cel mai mult mi-au plăcut picturile cu apartamentele papale. (A.B.E.)

Mie mi-au plăcut cel mai mult portretele și portretul lui Papa. ( M.A.)

Mie mi-a plăcut totul, dar mai ales Eliberarea Sfântului Petru.(M. I.)

Când doresc să aflu ce întrebare le-ar pune ei lui Rafael dacă ar fi contemporan cu noi, am surpriza să constat că două fetițe au crezut că artistul e femeie, judecând după autoportretul său cu părul lung și trăsături efeminate.

Iată și întrebările lor: Ea când era mică știa să citească? (M.I.) Ea când era mică știa să coloreze(M. A.)?

Dacă l-aș întâlni pe Rafael l-aș întreba cum de este așa de creativ. (A. B. E.)

De la miracolele din artă la cele din viața reală

După ora de Istoria artei jucăm popice, moment în care M., fetița care nu e interesată de artă, se implică foarte mult, așezând de fiecare dată popicele cu o răbdare demnă de toată admirația mea. Iată cum un copil care nu e receptiv la un anumit domeniu devine foarte preocupat de o altă activitate, dovedind că fiecare este înzestrat nativ cu câte un talent. Totul e ca adulții să-l vadă și să-l fructifice la timp. Dacă un copil are această șansă miracolul poate coborî din tablouri în viața reală.

Bibliografie:

Rafael- Art Gallery, nr. 13

Rafael- Mari Pictori, nr 38

Arta de la apogeul Renașterii până în secolul XVIII

http://www.webphoto.ro/destinatii/ apartamentele-de-la-vatican-pictate-de-rafael-sanzio.html

http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2014/06/cateva-picturi-de-celebrul-pictor.html

 

 

 

 

Read Full Post »

 

La atelierul de azi îmi fac multe griji, așa că vin însoțită de prietenul meu. Așteptăm afară să se încheie ora de muzică împreună cu o doamnă voluntară și doi băieți veniți special pentru Istoria artei.

De la lumea desenului animat la cea a artei

Încep prezentarea despre Leonardo da Vinci arătându-le copiilor un desen cu Țestoasele Ninja, care poartă numele celor patru mari artiști renascentiști : Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael.

De la comicii luptători în stil japonez, trec la desenul cu o  colivie goală, din care ies în zbor mai multe păsări și îi întreb pe copii ce legătură ar putea avea aceasta cu Leonardo da Vinci. Judecând după cheia în formă de inimă a coliviei, unul dintre cei mici presupune că artistul a fost întemnițat în închisoarea dragostei, dar o fetiță- D. se apropie de răspunsul corect – acela că artistul mergea prin târguri și elibera păsările din colivii.

Fotografia următoare e una cu orașul Vinci, prilej pentru mine de a le spune copiilor că Leonardo da Vinci înseamnă în traducere Leonardo din  Vinci.  

Vorbindu-le despre multitudinea de domenii în care s-a remarcat artistul, R.A. e foarte mirat că Leonardo a avut atâtea meserii.

Pun pe șevaletul miniatural o reproducere după Mona Lisa și le prezint numeroasele ipoteze privind identitatea modelului : de la soția neguțătorului florentin Francesco del Giocondo,  la un portret imaginar și simbolic ce reflectă imaginea eternă a femeii, până la însuși autoportretul lui Da Vinci sau imaginea ideală a mamei sale. Dacă această ultimă teorie s-ar confirma, R.A. i-ar mulțumi mamei lui Leonardo pentru că a dat viață acestui om minunat și deosebit. Toate mulțumirile din lume i s-ar aduce mamei sale( dacă ar fi ea din tablou).

Cosmetică florentină sau greșeală?

Le arăt un prim plan cu Gioconda și îi întreb dacă li se pare ceva ciudat la chipul ei. Una din fetițe observă imediat lipsa genelor și a sprâncenelor și eu le dezvălui cele două teorii privind acest subiect : după unii autori exista o modă în Florența ca femeile să-și smulgă sprâncenele, după cum se mai spune că  lipsa genelor și a sprâncenelor ar fi cauzată de o eroare făcută de restauratorii tabloului.

Teoriile privind Mona Lisa nu se încheie aici, s-a presupus că a pierdut o sarcină, motiv pentru care ar fi îmbrăcată în doliu. Se spune că soțul ei a adus în încăpere un clovn și o orchestră, reușind astfel să obțină de la ea acea jumătate de zâmbet. Conform altei teorii acea jumătate de zâmbet ar fi rezultatul unei paralizii ușoare care ar fi afectat partea stângă a modelului.  Doamna Loredana știe o altă teorie privind asimetria zâmbetului, potrivit căreia modelul ar fi avut probleme cu dantura. O altă ipoteză se referă la o posibilă semnătură a lui Da Vinci pe decolteul Giocondei.

Le arăt peisajul din fundal al tabloului, cu munți și un drum șerpuit la asfințit, precizându-le că până la Leonardo nici un pictor european nu mai pictase peisaje.

Menționez modalitățile prin care celebrul model al  pictorului a fost omagiat, de la filmul Mona Lisa Smile până la melodia lui Nat King Cole, despre care S. e de părere că sună ca un cântec de leagăn, în vreme ce lui A. i se pare o melodie funebră.

De la admiratorii tabloului trec la detractori și le arăt copiilor imagini cu parodii ale Giocondei: O Mona Lisa cu un pisoi roșcovan în brațe, o alta slabă, îmbrăcată în blugi, alături de Van Gogh îmbrăcat și el în haine moderne, până la MonaliBean, amestec de Mona Lisa și Mister Bean. Alte parodii păstrează doar postura  Giocondei, căreia i-au luat locul Avatar, Jack Sparrow sau Fiona.

Continui prezentarea cu un alt portret feminin realizat de Da Vinci, La Belle Ferronnière, despre care fetele sunt încântate să afle că a lansat o adevărată modă în secolul al XIX-lea printre doamne, și anume, de a purta un lanț cu o piatră prețioasă în centru pe frunte.

Ultimul portret pe care-l descriu este Dama cu hermină, ocazie cu care copiii află câte ceva despre animalul care însoțește modelul: că își schimbă culoarea în funcție de anotimp, fiind alb iarna și maro vara, ca să se camufleze, după cum remarcă o fetiță. Hermina le pare copiilor că seamănă cu o oaie, cu o pisică, ba chiar unul dintre ei îi observă o cocoașă.

Despre model ei presupun că era mai în vârstă decât în realitate, îi dau între 20 și 27 de ani și sunt mirați să afle că avea doar 16 ani la momentul executării portretului.

Închei prezentarea cu Cina cea de taină  pe care copiii o recunosc imediat, una dintre fetițe își amintește de o felicitare muzicală cu această imagine. Le arăt cum Leonardo a surprins  diversitatea de stări sufletești a apostolilor în momentul în care Mântuitorul le spune că unul dintre ei Îl va vinde. Mai mulți dintre cei mici sunt de părere că Iuda este reprezentat râzând.

La final îi invit să scrie pe o foaie ce le-a plăcut din tot ce le-am prezentat și cum ar omagia-o sau parodia-o ei pe Mona Lisa. Unii dintre ei iau postura yoghinilor pentru a-și aduce aminte, e clar că aici, la Centru, sunt permise ghidușiile și nu e ca la școală. Iată răspunsurile lor:

CD:  Leonardo da Vinci era un pictor care a pictat-o pe Mona Lisa. Da Vinci s-a născut în Vinci.  Îmi amintesc că mai era și arhitect, muzician, sculptor, botanist, inventator. Eu o parodiez pe Mona Lisa cu fața lui Mutulică și cu rochia lui Albă-ca-Zăpada.

R.E.:Mie mi-a plăcut că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa. A locuit în orașul Vinci. Mona Lisa, când a pictat-o Da Vinci, era tristă, iar soțul ei a adus o fanfară și un clovn și s-a mai înveselit. Mona Lisa avea sprâncene și gene,  dar au restaurat-o și nu a mai avut gene și sprâncene.

R.A.. Mie mi-a plăcut de doamna care ne-a prezentat și îi mulțumesc că și-a făcut timp pentru a veni la noi și pentru că ne-a prezentat. Eu personal aș omagia-o pe Mona Lisa pentru acea postură minunată pentru că  dintr-o ipoteză s-ar putea să fie mama pictorului. Eu aș parodia-o pe Mona Lisa astfel : blondă, față de maimuță, haine colorate, rujată, machiată.

S.T.: Pe  țestoase le chema Raphael, Michelangelo, Leonardo, Donatello. Tablourile parodiate erau despre Garfield, Mona Lisa și Van Gogh puși în trupuri tinere și Mr Bean pus în corpul Mona Lisei ( Monalibean). Aș parodia-o așa: aș pune o față de bebe în locul feței de Mona Lisa și aș pune jos un scutec.  Se spune că Mona Lisa era în doliu pentru că a pierdut o sarcină și de aceea purta haine de doliu și era tristă. De aceea soțul ei a adus o orchestră și un clovn și ea a zâmbit puțin. Se spune că pe broderia ei era semnătura lui Leonardo da Vinci. Vă mulțumesc. S.T.

M.T. : La Mona Lisa colțurile gurii erau jumătate sus, jumătate jos.

Mi-e greu să aleg dintre atâtea răspunsuri nostime care vor fi cele două premiate cu reproducerile Frumoasa Fierăriță și Dama cu hermină, așa că o rog pe doamna Loredana și pe prietenul meu să voteze și ei. Între timp eu ies afară cu copiii și încing o horă cu ei pe melodia aia antipatizată de atâta lume – Despacito, pe care eu o aud pentru prima dată. Dacă văd că le place atât de mult copiilor, aleg să-mi placă și mie de dragul lor.

Apoi numărăm voturile și de data asta sunt câștigătoare două fetițe, S. și D, facem poze și așa mai trece o zi de atelier la Centru.

20151213_021559 - Copy

Read Full Post »

 

 

În privința voluntariatului, anul 2016 mi-a adus bucuria de a coordona un atelier handmade la ASCOR, filiala Iași,  unde am învățat tineri de vârste diferite(de la liceu la facultate) să creeze figurine din mărgele și sârmă modelatoare.

Despre cel dintâi atelier, desfășurat chiar când îl prăznuim pe Sf. Nectarie, am scris deja în articolul Primul atelier handmade al toamnei și oaspetele său de seamă. Povesteam acolo ceva ce avea să devină un ritual, și anume venirea mai devreme cu o oră pentru a mă bucura de priveliștea sălii T28 și pentru a mă pregăti sufletește de activitatea ce urma.

De-a lungul unui an au ieșit din mâinile noastre figurine specifice Crăciunului, dar și pinguini, papagali, iepurași, semne de carte ori steluțe.

Datorită raportului săptămânal de activitate pe care trebuia să-l trimit coordonatorului voluntarilor, mi-au rămas ca amintire câteva gânduri de-ale participanților despre atelier. Reproduc aici câteva dintre ele:

D.B.:

Aștept cu nerăbdare fiecare miercuri, gândindu-mă că voi merge la atelierul de creație. Aici este un loc liniștit în care mă întâlnesc cu oameni de la care am ce învăța. Ora pe care o petrec aici mă ajută să devin o persoană mai calmă, deoarece lucrăm minuțios și mă relaxează acest lucru. Acest atelier a fost o binecuvântare în viața mea și pentru asta îi mulțumesc din suflet Roxanei.

A.Z.:

Atelierul handmade ar putea fi numit și terapia handmade! Ora de creativitate este necesară în viața fiecărui om ce iubește frumosul. Nu poate promova decât bucuria libertătii în alegerea îmbinării culorilor, a învățării lucrului în detaliu și, mai mult decât atât, încurajarea omului până la urmă de a începe și de a finaliza o idee gândită! Este o oră în care poți deveni mai inspirat, mai iubitor de frumos și creație!

 M.B.:

A fost primul atelier la care am venit și e o activitate relaxantă. Am învățat să fac peștișori din mărgele. Este, într-adevăr, ușor. M-a făcut să-mi sting dorul după vremurile în care făceam handmade. Roxana a avut răbdare să-mi explice. Cu siguranță voi mai veni de acum înainte.

 Astăzi am făcut un iepuraș. Am încurcat cam mult sârmele, iar Roxana a tot trebuit să le descâlcească. Mă bucur că e răbdătoare și sper ca atelierul acesta să se dezvolte cât mai mult, să venim mai mulți și să facem și alte lucruri la fel de frumoase.

 C.H. :

Acest atelier mi se pare foarte frumos și am cu ce să îmi ocup timpul. E frumos aici că învățăm să facem diferite obiecte din mărgele. Eu fiind pasionat de handmade, m-am decis să particip la aceste ateliere. Mă gândesc să  fac și acasă obiecte din mărgele. Aș face o bisericuță din mărgele, oricât de mult ar dura, aș încerca să fac niște obiecte noi. Ar fi frumos să dureze vreo două ore acest atelier.

 Acum, la un an după ce am încheiat acest tip de voluntariat, realizez că nu a contat atât de mult activitatea în sine, cât legăturile stabilite cu tinerii participanți și timpul de calitate petrecut împreună, precum și faptul că mergeam ceva mai des la Mitropolie decât de obicei, pentru a-i cere Domnului să mă ajute să gestionez bine emoțiile în cadrul atelierului.

Ceea ce-mi doream de la învățăceii mei s-a și întâmplat deja, să ducă mai departe meșteșugul învățat de la mine. O participantă, care între timp mi-a devenit prietenă, a învățat-o pe colega ei de apartament cum să realizeze steluțe. Nădăjduiesc ca peste ani, când acești tineri vor avea familia lor, să-și învețe propriii copii cele aflate de la mine.

Cu o parte dintre participanți mai păstrez legătura. I.A. îmi trimite adesea sms-uri duvohnicești. Ne-am întâlnit recent pentru o repetiție înainte de premieră, pe când mă pregăteam vara asta de atelierul Creaturi fantastice în artă dedicat copiilor. A.Z. m-a însoțit la conferința Dragostea povestită copiilor, susținută de psihoterapeutul Ana Armanu. Tot ea e cea care a scos la iveală o parte amuzantă din mine care se manifestă destul de rar. M.B. a preluat atelierul handmade în 2017 și din profa ei i-am devenit învățăcel.

Ca voluntar ASCOR am avut și șansa unui Seminar de formare, intitulat Cărțile care ne-au făcut oameni, unde au fost invitați domnul lector universitar doctor Puiu Ioniţă şi Părintele Nicodim Petre. Ambii invitați ne-au transpus într-o altă realitate, cea a lecturilor lor de suflet. La acea vreme citisem doar Pelerinul rus recomandat de domnul profesor, între timp m-am îmbogățit cu lectura unei alte cărți pomenite de domnia sa, Laur, de Evgheni Vodolazkin, și intenționez să-i citesc și lucrarea de doctorat, Poezie mistică românească. La rândul său, Părintele, după ce a făcut o trecere în revistă a lecturilor care i-au marcat copilăria- Singur pe lume, Misterele Parisului ori Cireșarii, ne-a recomandat să ne intre în pori Noul Testament.

Astfel, plecând de la Înșir-te mărgărite de la atelierul meu, unde am împărtășit un meșteșug unor tineri, am ajuns la lecturile esențiale ale oricărui creștin și în asta cred eu, constă marele câștig al voluntariatului pe care l-am desfășurat la ASCOR în 2016. 🙂

 

Read Full Post »

 

 

Prima parte

Astăzi și în zilele ce vor urma vă voi povesti despre experiența mea de voluntar, ce se întinde pe parcursul a șase ani.

În tot acest timp am făcut mai multe tipuri de voluntariat, de la cel realizat la un after-school, cu copii de clasele I-IV, la cel în care am fost ghid turistic și reporter la o agenție de turism, urmat de un an în care am coordonat un atelier handmade la ASCOR și până la cel din prezent, în care predau artă unor copii de la un centru de cartier.

Indiferent cât de diferite au fost activitățile din toți acești ani, toate au un numitor comun: mi-au umplut viața de povești și mi-au dat un sens.

Cum am început viața de voluntar am mai povestit. În urma unei decepții, o prietenă foarte dragă mi-a sugerat să urmez această cale, pentru a-mi muta gândurile dinspre sine către ceilalți.

La vremea aceea nu înțelegeam rostul unei asemenea preocupări, dar m-am dus la o organizație non-guvernamentală, spunând, mai mult cu gura altuia,  că vreau să fac voluntariat.

 Prima experiență: voluntar la un after-school timp de trei ani și jumătate

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era pe sfârșite și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Habar n-aveam cum o să fac asta, în facultate, din cauza timidității excesive nu făcusem modulul pedagogic, deci nu aveam nici măcar pregătirea necesară pentru a instrui copiii. Pedagogii mi se păreau niște oameni la fel de curajoși ca actorii prin faptul că făceau față expunerii în fața unui public.

De la ONG m-am dus la after-school cu inima cât un purice cu gândul să-i învăț pe copii engleză. Dar cum?

Răspunsul mi-a venit în mod minunat la scurt timp privind  filmul Discursul regelui, despre regele George al VI-lea și logopedul său. Am primit, prin intermediul acelui film, o lecție de logopedie gratis și o sugestie: să rostesc cuvintele rar, cu pauze între ele.

Filmul mi-a dat curaj, mi-am spus că dacă o persoană cu dificultăți serioase de vorbire e capabilă să țină un discurs, eu, care nu sunt decât doar timidă, voi reuși cu siguranță.

Nu-mi amintesc de la prima lecție cu copiii decât că m-am rugat tot drumul spre ei făcând și exerciții de respirație și că m-au primit foarte bine.

Schimbarea

Treptat,  experiența de voluntar a început să-mi modeleze interiorul, începeam să-mi ies din egocentrismul caracteristic de până atunci, să nu mai raportez totul la mine și să nu-mi mai fie indiferenți ceilalți. Pe măsura interacțiunii cu micuții dobândeam treptat conștiința implicării sociale, fapt care nu mă preocupase niciodată înainte de a fi voluntar.

Dobândeam noi valori, începuse să nu mă mai intereseze achiziționarea hainelor elegante, investeam suma modestă pe care o aveam ca salariu în cărți, rechizite și jucării pe care le ofeream copiilor ca premii la concursuri.

Simpla interacțiune cu copiii ramifica ideile într-un mod care nu putea fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmpla când copilul interior întâlnea ceilalți copii depășea chiar și imaginația. Mergeam pe principiul că trebuie să fiu ca un magician: să nu știi niciodată ce scot din joben, să-i  surprind mereu pe copii.

În cei trei ani și jumătate am făcut cu copiii engleză, jocuri de cunoaștere, un atelier handmade, gramatică distractivă, am ținut împreună un jurnal de amintiri frumoase, am creat un blog dedicat copiilor, am finanțat câteva campanii umanitare din propriul salariu de part-timer, dar și ajutată de prieteni inimoși.

Însă ceea ce se petrecea la after-school nu se rezuma doar la predarea unor informații, ci și la crearea unor legături afective puternice între ei și mine, nu de puține ori mă strângeau atât de tare în brațe încât mi se tăia respirația.

Ne și amuzam, îmi amintesc că o fetiță, când a văzut o poză cu motanul meu m-a rugat să facem schimb de motani. Cu altă ocazie, când le vorbeam despre mărul de proporții gigantice din lucrarea lui Magritte Camera interogatoriului o fetiță a exclamat că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg ne-a spus că el l-ar mânca în patru secunde.

Umorul lor, adesea involuntar, îl declanșa pe al meu. Într-o zi ploioasă, ca să nu-mi stric pantofi bej am găsit o soluție în ton cu spiritul ludic al locului: am împrumutat șlapii de interior ai unui băiețel și am mers cu ei prin oraș fără să-mi pese de părerile trecătorilor.

Aș putea scrie la nesfârșit despre cei trei ani și jumătate petrecuți alături de ei, în care nu știu cine pe cine a învățat mai mult.

Voi încheia totuși cu răspunsul pe care l-a dat o fetiță când am întrebat-o care a fost bucuria ei cea mai mare bucurie: cea mai mare bucurie a fost când mi-am făcut permisul la bibliotecă. Eram așa de speriată, dar tot l-am făcut.

Iată o lecție de viață din care noi, ca adulți avem atât de mult de învățat.

( Mulțumesc doamnei învățătoare Cristina Daraban că m-a găzduit la orele domniei sale și că mi-a dat libertate deplină la activitățile cu cei mici.)

Read Full Post »

 

Azi îi întâlnesc pe copii în pauză, chiar după ce au terminat un atelier de muzică.

Se manifestă foarte liber, D. își prinde un balon cu un șnur de cap și se autodeclară Prințesa-Balon, apoi joacă toți Marroco, joc care-mi amintește de propria copilărie, și când se plictisesc de el trec la Darts. D. mă include în jocul lor, îmi prinde balonul de cap cu șnurul și îmi cedează titlul de Prințesa-Balon. Dacă e să mă uit la numărul de kilograme chiar mi se potrivește titlul. :))

Începem atelierul dedicat lui Tonitza și îi intreb ce naționalitate cred ei că are pictorul: italiană, spaniolă sau franceză răspund ei și sunt mirați să afle că e „de-al nostru.”

Când le dezvălui că Tonitza a fost ilustratorul cărții Fram, ursul polar, unul dintre băieți, E., ne povestește că a văzut  piesa, filmul și a citit și cartea. Eu recunosc că am un mare minus la capitolul ăsta pe care-l voi transforma într-un plus într-o bună zi.

Le vorbesc și de scenele biblice pictate de Tonitza la Durău, unde artistul a realizat picturi în ceară printr-o tehnică inedită pentru România pe atunci: a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte, iar după mai multe luni a trecut la pictura propriu zisă. Așa se explică transparența lucrărilor, pentru că în spatele picturii se află ceară.

Nu pot aduce în discuție sfinții artistului fără să amintesc de ochii lor de copii și astfel fac trecerea către portretele de copii realizate de acesta pentru care Tonitza a fost supranumit  pictorul copiilor și al copilăriei.

Le arăt că, exceptând tabloul Katiușa Lipoveanca, în care se vede clar și albul ochilor, în cazul celorlalte portrete de copii ochii sunt reprezentați doar ca niște pete negre.

De asemenea, pictorul și-a mai exprimat dorința de a picta: ochii triști ai copiilor de turci din Dobrogea. Le arăt portretul Cap de copil cu fes, în care modelul e reprezentat cu ochi înguști și cursanții mei își îngustează ochii la unison, imitându-i pe cei din tablou.

Când trec la portretele de femei, copiii constată cu mirare că ochii acestora arată ca în realitate. Sunt impresionați de un tablou, Portret de fată, pentru că modelul din tablou pare să te fixeze cu privirea din orice unghi ai privi.

De la activitatea de portretist a lui Nicolae, cum îi spun copiii, trec la activitatea sa de peisagist și le arăt celor mici picturi de pe plaiul dobrogean, cu Mangalia, Constanța și Balcicul de altădată. Când află că Balcicul era pe vremuri reședința de vară a Reginei Maria, unul dintre copii mă întreabă unde a mai locuit regina. Aici sunt descoperită, mă uit spre domnul director care mă salvează pomenind de Castelul Pelișor de  la Sinaia.

Închei prezentarea operei lui Tonitza cu câteva tablouri cu flori, spunându-le copiilor că nu toate sunt ușor de identificat deoarece el și-a pictat propriile trăiri în legătură cu florile și a fost mai puțin interesat de redarea lor realistă.

La sfârșit îi “chinui” un pic pe copii, rugându-i să scrie pe o foaie ce au reținut din toată prezentarea mea. Iată răspunsurile lor:

R.E.. „ Nicolae Tonitza a pictat chipuri de copil, portrete, tătăroaice cu copil în spate, flori și toate portretele pe care le-a făcut Nicolae Tonitza aveau ochi de copil. Unele aveau și alb pe lângă pupile, dar doar chipuri de femeie. A mai pictat și la Mănăstirea Durău. ”

R.A.: „Nicolae Tonitza a fost un pictor care picta chipuri de copii și de femei. Mai picta flori nu cum arată ele, ci cum le vede el. El practic picta portrete, flori și chiar și-a făcut și un autoportret. El când era mic picta pe ușă, pe dușumea și pe fața de masă. Mie personal mi-a plăcut la această oră de doamna care a prezentat despre acest pictor român și faptul cum ne-a povestit.”

C.D. „ Pe pictor îl chema Nicolae. El picta flori și chipuri de oameni. Nicolae desena ochii copiilor doar ca niște puncte negre, în afară de o fetiță.

Pentru astfel de momente merită să fii voluntar, când îl vezi pe pictorul copiilor chiar prin ochi de copil.

Inspirat de: https://doxologia.ro/documentar/pictura-lui-tonitza-salvat-biserica-manastirii-durau

21032684_10210108582817074_4520332108717848562_n

Read Full Post »

Nimănui, spun eu descurajată, văzând că niciun copil nu a ajuns la atelierul meu de artă.

Când tocmai mă pregătesc de plecare vine o fetiță (D.) și odată cu ea îmi revine și mie buna dispoziție. Intru în vorbă cu ea și aflu că împărtășește pasiunea domnului director pentru acvarii cu pești, că îi plac Tom și Jerry și Garfield.

Cred că etapa asta de apropiere de copii e esențială, e important să intri în universul lor pentru a le vedea preferințele și abia după aceea să-i aduci treptat în universul tău. E o lecție pe care am învățat-o de la profesoara mea de istorie, doamna Lăcrămioara Iordăchescu, lăudat fie-i numele!

Astăzi aloc o oră lui Nicolae Tonitza și vom visa împreună privind portrete de copii și femei, peisaje dobrogene și flori.

Fetița venită la Centru e  inteligentă, nu pare deranjată de multitudinea mea de întrebări. Îi arăt un autoportret al lui Nicolae Tonitza și ea îmi spune că știe că artiștii își făceau portretele privindu-se în oglindă.

Când află că pictorul a ilustrat cartea lui Cezar Petrescu- Fram, ursul polar, îmi spune că a văzut piesa la teatru și că a citit cartea pe jumătate. 1-0 pentru ea, eu n-am citit cartea. Cel puțin nu încă.

În momentul următor îi vorbesc D. despre scenele biblice realizate de Tonitza la Durău și de felul în care acesta le-a românizat, pictând personajele în straie populare cu motive românești ca în scena din Nașterea Domnului în care păstorii au bundiță, ițari și opinci.

Când îi arăt portretele cu copii, fetița își dă seama singură de particularitatea ochilor, că sunt  reprezentați ca niște pete negre rotunde, și nu ca ochii din realitate. Nu pot trece mai departe fără să scriu aici citatul lui Tonitza despre copii: “Nu redam pe pânză decât emoția unui tată”, el îi urmărea pe cei mici la joacă, mâncând, dormind ori visând.

În ceea ce privește portretele de femei, copila observă chipul plecat al Călugăriței contrastând cu al celorlalte tinere, un chip care e aplecat spre cele veșnice.( Viața și opera lui Nicolae Tonitza.)

Îi prezint și activitatea de peisagist a pictorului, arătându-i peisaje din Balcic, Mangalia sau Constanța. Se pare că marea din picturile lui Tonitza e la concurență cu litoralul nostru real, căci unii copii de la Centru sunt plecați la mare.

 Îi arăt o fotografie cu reședința de vară a Reginei Maria, castelul de la Balcic, pe care domnul director l-a vizitat și despre care ne dă anumite detalii: că aici regina avea un tron de marmură pe care stătea când își aștepta iubitul și că turnul palatului e asemănător cu un minaret musulman. De la turnul palatului trec la cel al geamiei, căruia artistul i-a dedicat un tablou și la alte picturi care evocă Balcicul de altădată.

În această zonă Tonitza era atras de exotismul turcilor și al tătarilor, cărora le-a dedicat mai multe lucrări cum ar fi Turcoaica Demira sau Paznicul cimitirului. Moment foarte potrivit să-i dezvălui D. numele meu de familie, în ton cu locuitorii mahalalelor tătărăști pictate de artist.

Închei prezentarea cu o serie de flori realizate de pictor și o întreb pe D. ce a reținut din tot ce i-am povestit, iar ea îmi răspunde că lui Tonitza i-a plăcut marea și că ochii adulților erau pictați normal față de cei ai copiilor.

O întreb ce lucrări i-au plăcut cel mai mult și pentru că îmi răspunde că florile îi promit că data viitoare îi pregătesc o surpriză. Până atunci îi ofer în dar o pictură A4 cu un portret de fetiță.

Plec spre casă cu mulțumirea că am avut o elevă foarte receptivă la oră care face mai mult decât zece copii neatenți și dezinteresați.

20992607_10210059601712577_7029904280440975243_n

Read Full Post »

Asta e concluzia la care a ajuns mama, pe când privea ieri expunerea mea despre Monet de dinaintea celei de la Centru. Mi-am făcut obiceiul acesta, să fac o avanpremieră a prezentărilor fie în fața mamei, fie în fața unei prietene pentru a primi un feedback înainte de lecția de artă propriu-zisă.

Ajunsă la centru le cunosc pe două dintre participantele la atelierul meu, două fetițe surori, S. și M., care-mi povestesc despre lecțiile lor de karate, despre jurnalele lor încuiate cu cheie și despre preferința pentru Scooby Doo și Mr Bean. A treia participantă este D., fetița pe care am premiat-o data trecută cu o reproducere după Vara lui Arcimboldo.

Încep lecția cu genericul filmului Impresioniștii, despre viața și opera lui Monet și a altor pictori impresioniști, pentru a-i introduce pe copii în temele acestora. Secvențele pe care le-am ales fac trimitere la răsăritul de soare, la aburul locomotivelor, la o caricatură realizată de Monet.

În prima parte a filmului, îl vedem pe Monet lucrând în grădina sa de la Giverny la pictura cu podul în stil japonez. Acesta este un prilej pentru mine de a le vorbi copiilor despre un pod similar existent la Grădina Botanică din Cluj și, de a face observația că, deși lucrează cu multe vopsele pe șevalet, costumul lui Monet culoarea untului este impecabil, nici o pată de vopsea nu-l murdărește. 🙂

Le propun apoi fetițelor să deseneze un răsărit de soare ori un lac cu nuferi, fără să le las să-și termine lucrările, pentru a avea un punct comun cu Monet, care părea că-și lasă lucrările neterminate, nefinisate, ca o primă impresie.

Le vorbesc despre obiceiul impresioniștilor de a picta în aer liber, în natură, și nu în atelier, ca predecesorii lor. Le arăt câteva secvențe din film, în care Monet, însoțit de Renoir și de Bazille pictează împreună în Pădurea Fontainebleau. Copiii se amuză când văd că Renoir scapă șevaletul pe jos, tocmai când credea că și-a încheiat lucrarea.

Pun apoi pe șevaletul miniatural pictura Macii sălbatici, în care fetițele identifică toate cele patru personaje, nu două cum s-ar părea de la prima vedere.

Le prezint tema preferată de Monet, captarea luminii, insistând pe faptul că pictorul prefera să realizeze același obiect, același peisaj în anumite momente ale zilei sau în diferite anotimpuri. Fac o analogie cu ursulețul de pluș din filmul Amelie, filmat atât iarna, nins, cât și primăvara, cu flori roșii, pentru a sublinia faptul că în anotimpuri diferite lumina și culorile nu sunt aceleași. La rândul ei S. ne povestește cum la școală a desenat aceiași copaci în momente diferite. Un demers impresionist, așadar!

După ce le arăt un montaj cu căpițe de fân surprinse în mai multe momente ale zilei, dar și în cele patru anotimpuri, le arăt o secvență din filmul Impresioniștii în care Monet își așază nu unul, ci trei șevalete unul lângă celălalt, la care lucrează aproape simultan.

Le spun și că el este celebrul creator al procedeului seriilor, observabil atât la căpițele cu fân, dar și la picturile reprezentând Gara Saint Lazare, sau la cele în care a pictat lacul cu nuferi de la Giverny.

Revedem apoi genericul filmului pentru a observa cum face el referire la arta lui Monet, prin cadrul ce redă un răsărit de soare, care face trimitere la lucrarea Impresie. Răsarit de soare sau la cel face trimitere la aburul locomotivelor.

Ținând cont și de canicula de afară, le arăt picturile Doamnă cu umbreluță de soare, atât eu, cât și ele exprimându-ne dorința să avem  astfel de umbreluțe pe o asemenea vreme.

La final, le rog să scrie ce au reținut din expunerea mea.

Sunt încântată să aflu că ora de artă nu a fost inutilă, S. scrie că tema preferată a lui Claude Monet era lumina și că și-a amenajat o grădină cu un pod japonez, iar D. scrie că Monet este un pictor care picta răsăritul soarelui, gara, fumul, nuferii, căpițele de fân și însoțește răspunsul cu un desen reprezentând o doamnă cu o umbreluță de soare care are lângă ea un băiețel. Chiar dacă nu scrie decât numele pictorului, M. îmi lasă ca amintire versiunea ei de lac cu nuferi.

 

Read Full Post »

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

 

 

 

 

 Viața e mai ușoară când ai un hobby!

 

Vă scriam recent despre cum o fotografie de la grădiniță cu A.A. a reprezentat punctul de plecare în descoperirea unui nou hobby, după o perioadă de preocupări abstracte. Nimic din ce aveam să învăț nu ar fi fost posibil dacă A.A. nu mi-ar fi pus temelia, ajutându-mă să realizez acei copăcei ai vieții.

Ulterior mi-am găsit singură nișa pe youtube și am început să mă bucur de o întreagă grădină zoologică din mărgele, de profi de pretudindeni și de toate vârstele. Nu mai conta că eu aveam peste 30 de ani și ei puteau avea 7, ierarhiile dintre prof și ucenic se răsturnau cu un simplu click.

Mi-am alcătuit și un jurnal de artizan, în care îmi notam:

E o adevărată magie ceea ce trăiesc de vreo două luni încoace. De când am început să mărgelesc  sunt copleșită de iubirea față de meșteșugul în sine, dar mai ales față de cei cărora le sunt destinate aceste mici frânturi din mine.

Bucuria creării micilor obiecte din mărgele topește gândurile negative și atenuează din țintele intangibile.

Sunt două momente care-mi plac atunci când mărgelesc: cel în care privesc materialele, în care obiectul nu e creat încă și cel în care îl finalizez și-l adaug la colecția existentă.

În egală măsură atelierul îmi place pentru că e locul unde se întâlnesc mai multe hobby-uri: atât lucrul cu mâinile, cât și preocuparea pentru limbile străine, căci tutorialele sunt realizate în diferite limbi străine.

Îmi place acest univers mic, mărunt, care-mi iese din mâini: ici un șezlong, colo o steluță…

 Mai important decât a avea ceva e să știi cum să faci acel ceva.

 Și relația cu Dumnezeu e una specială atunci când fac aceste activități, Îl rog să mă ajute la lucru și la final Îi ofer micile creații ca pe niște ofrande.

Crearea acestor figurine e forma mea de iubire față de Dumnezeu, de ceilalți, de mine însămi și față de Creația însăși.

Mi-am dorit să duc acest meșteșug mai departe. I-am învățat pe copiii de la afterschool să realizeze copăcei, pe studenții de la ASCOR să creeze diferite animale și pe tinerii unui grup de terapie să facă ornamente de Crăciun.

Pentru că sunt de părere că dacă știi un meșteșug, oricare ar fi  el, e bine să-l transmiți și altora, și nu să-l păstrezi doar pentru tine.

 

 

Read Full Post »

 

 

Azi vin la cel de-al doilea atelier cu copiii ca să le vorbesc despre Giuseppe Arcimboldo, pictor italian al secolului al XVI-lea care-și găsea inspirația prin…piețe.

Regret că nu am cum să le aduc copiilor niște legume și fructe ca să rețină lecția și cu ajutorul papilelor gustative, dar se pare că nici nu e nevoie. Domnul director vine cu o caserolă cu piersici  care se potrivește la fix cu tema de azi.

Azi sunt prezenți mai mulți copii, sunt 5-6 și încep ora printr-un mini-joc de cunoaștere, întreb numele fiecăruia și fructul preferat. Numărul unu în topul lor sunt căpșunile care, trebuie să recunosc, sunt și preferatele mele.

Îi întreb care sunt principalele noastre simțuri și o fetiță cu pălărie, D., le identifică pe toate. Le spun apoi că o gospodină, printr-o supă de legume sau o salată de fructe, ne încântă gustul și mirosul, dar că, folosindu-se de aceeași materie primă, Arcimboldo ne încântă văzul. Și ce ni-l mai încântă de peste 5 secole încoace!

Anotimpurile pictorului italian

Le prezint seria Anotimpurilor, recunoscând că din cele 80 de tipuri de flori care au fost folosite pentru a contura Primăvara, eu identific doar vreo trei-patru( un crin, un bujor, o margaretă și o floare de căpșună). Sper însă că peste ani măcar unul dintre acești copii va ajunge un botanist capabil să recunoască toate florile.

Vedem o secvență dintr-un desen animat dedicat lui G.A., în care același personaj este de la depărtare Primăvara, iar din apropiere, mai multe plante specifice acestui anotimp.

Cu Vara e mai simplu, pun reproducerea pe șevalet și copiii observă atât fructele, cât și legumele ce alcătuiesc portretul ei. Le spun că tabloul ascunde un secret și le arăt numele artistului și anul realizării tabloului ajutându-mă de o lupă. Nu li se pare cine știe ce secret, iar o fetiță găsește o altă întrebuințare lupei : să observe peștișorii din acvariul domnului director. 🙂

Domnia sa face o minilecție de istorie națională în interiorul lecției de artă, plecând de la anul executării tabloului și ne dezvăluie numele calului lui Ștefan cel Mare, pe care, cu toată rușinea, îl aflu abia acum: Voitiș.

Revenind la artă, în descrierea Toamnei le amintesc copiilor de reprezentările feminine ale acestui anotimp, chiar și de cele patru fiice ale anului din abecedarele de pe vremuri, arătându-le că Arcimboldo a preferat o reprezentare masculină. Identifică încântați cercelul din urechea toamnei, o smochină, și strugurii aflați pe post de podoabă capilară.

Iarna din viziunea lui G.A. nu le place defel, cu toate ornamentele ei realizate din citrice.

Cărți în formă de…bibliotecar

Îi pregătesc pentru o serie de picturi despre profesii, arătându-le un diapozitiv cu Goofy invadat din toate părțile de semne de întrebare. Goofy se întreabă în ce mod poate fi grupat creativ un teanc de cărți, iar probabil că cel mai bun răspuns l-ar da tot Arcimboldo: în formă de Bibliotecar.

La final, mâncăm fiecare câte o piersică, iar eu am speranța că atunci când vor vedea un coș cu fructe și legume să-și amintească de viziunea avută de pictorul italian despre acestea.

Domnul director dă drumul la muzică, spre bucuria copiilor care, oricât ar fi de încântați de o activitate statică, preferă una dinamică. Încep să danseze, au și un lider de grup, de data asta sunt eu învățăcel, mă bâțâi și eu printre ei, chiar dacă dansul nu e punctul meu forte.

Plec de la centru bucuroasă că am făcut un nou pas în a-i apropia pe micuți de Istoria artei. 🙂20245614_505006649840421_6664631849649466716_n

 

COPII20229323_505006493173770_3026834614146641799_n

Read Full Post »

 

 

 

 

Despre asta vreau să le vorbesc azi copiilor. Mai exact despre felul în care licorne, cai acvatici sau înaripați sunt reprezentați în artă. Să nu uit și de alte creaturi fantastice, precum balaurul ucis de Sf. Gheorghe sau șarpele-dragon Uroboros.

Înainte de întâlnirea cu copiii, merg la Sf. Nectarie să-l salut și să-l rog să-mi lumineze mintea când voi susține atelierul de artă. Acolo o întâlnesc pe o tânără din parohia mea, care mă roagă să lipesc niște afișe de promovare a unui concert  religios la care va participa. Nu primesc cu mare bucurie rugămintea ei, căci emoțiile mă gâtuie și nu-mi mai doresc o grijă în plus pe azi, dar nu pot spune nu unei Talpalarițe în casa Sf. Nectarie.

Obiectele din încăpere, o introducere în lumea copilăriei

Ajung mai devreme și îmi încarc sufletul cu decorul Centrului: acvariul cu pești și melci, biblioteca pentru copii, mandale cu arici sau creioane care-mi amintesc de dorința mea mai veche de a colora mandale ca o modalitate de a mă relaxa și a mă elibera de gânduri.

Participanții sau mai bine spus participantele

La emoțiile pe care le am chiar nu-mi doresc să vină foarte mulți copii și Domnul îmi împlinește dorința: vin doar două fetițe, M. într-a IV-a și S., în clasa a II-a. Intru în vorbă cu ele ajutându-mă de un unicorn liliachiu de pluș. Astfel aflu că S. e pasionată de pictură și îi place să cânte la mandolină, iar lui M. îi plac desenele animate, jocul Monopoly și coloniile de creveți ale domnului director.  Domnia sa ne invită să privim peștișorii și văd pentru prima dată în viața mea unul asemănător unui șerpișor.

După ce folosesc unicornul de pluș ca modalitate de anulare a barierei și de apropiere de copii mă ajut de el și  ca să-i introduc in tema de azi, Creaturi fantastice în artă.

Le vorbesc despre geanta lui Newt Scamander plină de animăluțe fantastice și fac trecerea către geanta mea plină de alte lighioane fantastice.

Când le spun fetițelor legenda despre balaurul care mânca de două ori pe zi copii glumesc întrebându-le dacă le-ar fi frică să fie prânzul sau cina unui balaur,  dar S. răspunde curajoasă că nu s-ar teme defel.

De la o oaie la un critic de artă

Un alt moment comic al atelierului are loc când aceeași fetiță confundă licorna lui Rafael cu o oaie. Astfel de situații îmi sunt foarte dragi, căci mă ajută să văd lucrurile cu ochi de copil. Probabil eram de vârsta lor când răsfoiam un album de pictură de Dürer și dădeam note tablourilor, după un criteriu foarte clar: cele color primeau nota maximă, iar cele alb-negru note sub 8.

După ce le vorbesc despre caii nepotcoviți ai lui Neptun, de Walter Crane, aflăm de la domnul director de ce se potcovesc caii. Iată o întrebare care ar putea fi adăugată la proiectul meu mai vechi despre întrebări pe care să le pun copiilor!

Închei activitatea cu Uroboros, șarpele care-și devorează propria coadă și fac un bilanț: am muulți cai, un balaur, un șarpe în tablou și unul în acvariu.

Îmi amintesc de rugămintea fetei din parohia mea și mă duc să lipesc afișe la biserici. Intru la biserica Sf. Vineri, unde nu mai fusesem, și o stare binecuvântată mă cuprinde.

Grija inițială se transformă în bucurie și îi mulțumesc în gând fetei că mi-a dat o astfel de sarcină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

12243500_1516187955370095_8271936233331896287_n

 

Primul atelier handmade al toamnei și oaspetele său de seamă

Astăzi,  9 noiembrie, când  îl prăznuim pe Sfântul Nectarie, încep un nou voluntariat, prin cel dintâi atelier handmade al toamnei pe care îl coordonez la ASCOR, filiala Iași.

Iată în sfârșit momentul în care voi împărtăși cu alți tineri din tainele mărgelitului. Și mă bucur că această zi coincide cu cea în care Sfântul este sărbătorit pentru că sunt sigură că mă va ocroti și acum.

Sala

Înainte de venirea participanților, îmi ofer răgazul de a-mi destinde sufletul cu minunata priveliște pe care o oferă sala T28 a Facultății de Teologie: mai multe icoane, o mică bibliotecă, fotografii de artă pe pereți, tavanul decorat cu figurine din hârtie. Deci, un spațiu numai bun pentru o activitate creativă. De pe un alt perete, voluntarii din fotografii zâmbesc parcă acestui gând.

 Atelierul propriu-zis

Vin participanții  și începem lucrul-propriu-zis. Realizăm împreună șase figurine din mărgele reprezentându-l pe Moș Crăciun, pe care le grupez ca pe niște petale, rezultatul fiind, o floare. Așadar, fiecare lucrează la o parte din întregul pe care cu toții îl alcătuim.

Cinci tineri, cinci povești

Dincolo de povestea despre niște moși-petale se conturează  altele, mult mai frumoase, ale celor cinci tineri, ce au ca liant comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți.

I.A. e o fată cultivată, care m-a sprijinit anterior într-o campanie destinată copiilor defavorizați și care se oferă și acum să mă ajute cu organizarea activității.

C. e  tânărul din mâinile căruia se ridică, în timpul liber,  biserici miniaturale.

N. e  fata care dă pietricelelor formă de sfinți prin mozaicurile bisericești pe care le realizează.

G. e studentul la Teologie fermecat de cântecul fluierului.

O. e iubitorul de cărți religioase care se poate desprinde de ele pentru a le oferi în dar.

Voi uita poate, într-o zi, meșteșugul cu mărgele, dar nu-i voi uita, cu siguranță, pe oamenii cunoscuți de ziua Sfântului Nectarie și prezența Lui discretă printre noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

teapot

Acum vreo trei ani, pe când le predam engleză copiilor de la after-school, am făcut un experiment și m-am dus la ei cu pliculețe de ceai de scorțișoară pentru a-i ajuta să-și extindă maniera de învățare a unei limbi străine dincolo de ceea ce li se predă în mod obișnuit la școală.

Pliculețele, pe care scria mare CINNAMON, ofereau 2 grame de cunoaștere pentru toate simțurile clasice. Copiii își puteau însuși în acest mod echivalentul englezesc al cuvântului scorțișoară privind ceaiul, degustându-l, mirosindu-l, auzindu-l curgând în cană sau atingându-l.

Găsisem în acest mod o cale de a scoate un cuvânt din dicționar și de a-l asocia unei experiențe care-i angaja pe copii în totalitate, fâcându-l mult mai greu de uitat decât dacă l-aș fi scris simplu pe tablă.

În articolele viitoare, voi urmări să dezvolt această idee, care implică toate cele cinci simțuri aristotelice în învățarea unei limbi străine.

 

Read Full Post »

 

 

Azi le propun copiilor un nou exercițiu de imaginație. Ne închipuim, în plină zi, cum arată o noapte înstelată. Le arăt câteva fotografii cu stele și o pictură de-a lui Van Gogh cu a lui Nuit étoilée.

Apoi ne alegem fiecare câte o stea. Îi dăm un nume. O desenăm. Eu, neavând talent la desen, și nici imaginația lor, mă salvez cu o brumă de literatură, recitând două versuri din La steaua și apelând la Mihail Sebastian pentru a-mi boteza astrul, cum altfel decât Steaua fără nume?

Stelele lor sunt galbene, portocalii, multicolore, cu buline, cu picățele, zâmbitoare, cu cinci și chiar unsprezece colțuri. Da, le-am numărat! 🙂

Cât despre numele pe care cei mici le-au dat acestora, ele variază de la amuzante la poetice până la…îndrăgostite: Colorici, Înțelepciune, Octombrie, Norocul omului, Steaua norocoasă, Laila, Laria, Mirko, Drăguțica, Steaua de aur, SpongeBob, Înflăcărata, Anca, Stela, Rază, Clitas, Lucky și un al doilea Luceafăr.

Le arăt apoi niște ilustrații cu o fetiță care ține în brațe o stea și astfel fac trecerea spre minilecția de gramatică de azi. Le prezint forma corectă să stea la persoana a treia singular și plural în opoziție cu cea greșită să steie, insistând pe analogia cu astrul ceresc pentru ca ei să rețină prima variantă. Îi implic din nou în mod direct, sugerându-le să creeze propriile propoziții cu forma să stea.

Reproduc aici o parte din exemplele lor: M. și surioara ei de cinci ani, A.: A. încearcă să stea pe o stea. S.: Mama nu trebuie să stea la vorbă când face treabă. Să stea nedumerit toată viața? A.: El încearcă să stea treaz. El vrea să stea în grădină. E.: Ea vrea să stea în cireș. R.: Mihai vrea să stea pe o acadea. Să stea pe o canapea din Atlantida…

Spre seară, când particip la o conferință în care se aduc în discuție miliardele de stele din galaxia noastră, îmi spun că, începând de azi, există în Univers câteva noi corpuri cerești, cele create și denumite de copilașii de la after-school.

Sursa foto:

http://www.wallcoo.net

http://www.wallcoo.net/cartoon/Lovely_children_vector/wallpapers/1024×768/illustration_art_of_children_B10-PSD-022.html

 

 

Read Full Post »

Până nu demult, activitățile pe care le coordonam la after-school erau cele de genul atelierelor de creație sau  depre arta lumii. Au fost, în primul an, și ore de engleză. Copiii au îndrăgit cel mai mult micile creații hand-made pe care le duceau acasă ca pe niște trofee.

Un proiect la care am lucrat recent m-a făcut să înțeleg însă, că, dacă vreau să investesc în viitorul ștrumfilor, va trebui să introduc și niște ore de gramatică, chiar dacă ei ar fi poate mai încântați de tot regnul animal sau vegetal care le-ar răsări din mâini la orele de atelier decât de niște reguli aride.

Dând peste site-ul http://scriebine.com/, am găsit acolo o idee vizionară, și anume, dacă ar fi să considerăm literele oameni, şi ele au fraţi sau surori.  Din acel moment mi s-a declanșat în minte o adevărată revoluție, astfel că azi am revenit la after-school cu gândul de a ține o lecție de gramatică distractivă.

En garde!

Image

Având ca punct de plecare ideea de pe site, i-am întrebat pe copii câți frați au, cum se înțeleg cu ei și am ajuns pe neobservate la frații gramaticali datorită/mulțumită aflați în rivalitate cu alți frați, numiți din cauza și din pricina. Am născocit și un motiv al rivalității dintre ei, primii sunt ca personajele pozitive din povești sau desene animate, exprimă ideea de bucurie, fericire, recunoștință, iar cei din a doua categorie sunt asemenea personajelor negative și exprimă supărarea, nemulțumirea și nefericirea.

Aflată sub impresia animației Finding Nemo revăzute de curând, le-am dat două exemple de contexte legate de aceste personaje Disney, și anume: Datorită lui Dory, Marlin l-a găsit pe Nemo. Din cauza rechinilor, Marlin și Dory erau în pericol de moarte.

Apoi i-am invitat pe copii să găsească exemple plecând de la personajele preferate din cărți, desene animate ori filme pentru a vedea dacă au înțeles cine cu cine se duelează pe teren lingvistic.

Răspunsuri de pitici

S: Datorită Motanului încălțat, copilul morarului a devenit rege. Mulțumită zânei, tăietorul de lemne și-a recăpătat toporișca. Mulțumită papagaliței mele, mi-am găsit bucuria. Din pricina dragonului, prințesa Vanda a fost luată de lângă familia ei. Din pricina caprelor, Ionică a avut păduchi. Din pricina tatălui, fetița cu chibrituri a stat în frig. Din pricina mâței am o zgârietură.

A.: Datorită albinuței, eu voi mânca miere dulce. Datorită florii, camera miroase frumos. Datorită mie, fluturele a scăpat. Mulțumită dragonului, prințesa a fost salvată. Din pricina albinei eu am o bubă pe nas. Din pricina șopârlei am tras o sperietură pe cinste. Din pricina bufniței, șoricelul a fost mâncat. Din pricina gândacului mama a țipat tare.

A.: Datorită mamei am viață. Datorită mie, Roxana nu și-a stricat papucii. Datorită doamnei Roxana, am înțeles ce înseamnă pozitiv și negativ. Din cauza ploii cu rechini au murit o grămadă de oameni. Datorită lui T. mi-am descoperit talentul în actorie.

L: Datorită lui Belle, Bestia devine un prinț. Mulțumită lui T. sunt la teatru. Din cauza lui Diego, inima fetei a fost spulberată.

A.  Datorită Cenușăresei, am învățat să mă port frumos. Datorită zăpezii, eu și sora mea facem oameni de zăpadă. Din pricina glodului mama nu poate ieși din gârlă cu mașina.

A.: Mulțumită lui T. fac teatru. Din cauza lui Ș. am luat un satisfăcător.

D.: Datorită Francescăi, Violetta a găsit un doctor. Din cauza lui Tom, Jerry a fost strivit.

M.: Datorită lui Colț- Alb, stăpânul nu a fost împușcat. Din cauza ei ne-am bătut.

D.: Datorită mamei m-am născut. Mulțumită lui Spider-Man, America a fost salvată de hoți. 

R: Mulțumită lui Batman, infractorii sunt la închisoare. Datorită lui Spider-Man lumea este în siguranță. Datorită fructelor noi suntem sănătoși. Datorită ninsorii putem să ne jucăm cu bulgări de zăpadă. Din cauza lui I. am fost pedepsit.

D: Datorită lui Batman lumea este salvată. Din cauza lui Tom, Jerry era să fie mâncat.

M: Datorită voluntarilor am învățat să scriem. Datorită lui Tarzan maimuțele au fost salvate.

Chiar dacă oficial am desemnat o singură câștigătoare pe baza răspunsurilor date, prin acest articol îi premiez pe toți participanții.

Sunteți încă o dată personaje pe blogul meu, dragilor!

456Picture5Picture6

Read Full Post »

Azi merg din nou la picii de la after-school, după două săptămâni de pauză în care ei au avut vacanță.

Când pătrund în clasă, din toate părțile văd venind spre mine copii cu chipuri vesele dornici de a oferi și a primi afecțiune.

C., voluntara cu care împart ora, și care între timp a devenit o bună prietenă, începe cu mult entuziasm activitățile printr-un joc de cunoaștere, prin care copiii sunt încurajați să-și exprime preferințele. E interesant faptul că la aceeași întrebare, niște micuți de 8-9 ani răspund fie cu mintea, dezvăluindu-ne obiectele de studiu favorite ( ca matematica), fie cu inima( precizând care e animalul de companie preferat). Un răspuns uimitor din partea unei fetițe (M.), mie îmi place totul, cuprinde în el însăși esența copilăriei.

După ce prietena mea le captează atenția, intru eu în joc, cu geanta mea plină de cunoaștere gata să fie împărtășită.

Pentru început, desenăm diverse figuri geometrice, din care realizăm oameni și case.

În continuare fac trecerea către tema de azi, incursiunea în lumea artei lui Pablo Picasso. Pentru a-i familiariza pe cei mici cu opera acestui pictor am la mine un instrument foarte util, și anume albumul Arta pentru copii, cu un șevalet miniatural pe care l-am mai adus când le-am vorbit despre suprarealism.

Ceva-ceva își amintesc ei,  A. face referire la „șaletul”pe care instalez pictura Femeie șezând. N-o fi reținut băiatul bine cuvântul, dar își arată perspicacitatea în clipa următoare. Îi întreb cu ce joc seamănă modalitatea lui Picasso de a combina formele geometrice pentru a realiza portrete, iar A. răspunde tangram, joc ce se apropie într-adevăr de cubism mai mult decât puzzle-ul sugerat de autorii albumului de artă.

Lucrarea stimulează imaginația copiilor, fiecare văzând altceva în ea, un urs, o floare ori un labirint.

Pun o nouă pictură pe șevalet, Portret de femeie. Le arăt legătura dintre ofertele la șampon( două într-unul) și tehnica pictorului de a realiza simultan două chipuri în același portret, unul văzut din față, iar celălalt din profil. Și, să nu uit de gluma care circula despre artist, ferească Dumnezeu să-ți facă portretul Picasso! Într-adevăr, pentru o fată ori o femeie, toate asimetriile portretelor nu sunt tocmai un compliment.

De la figurile geometrice ale cubiștilor trec la cele pe care le folosim azi la atelier, un semicerc și un cerc. La acestea adăugăm forma unei mâini. Veteranii, cu care am realizat anul trecut un curcan din forma mâinilor și a tălpilor, își dau seama imediat că rezultatul va fi o rățușcă.

(Am prevăzut că se va întâmpla acest lucru și inițial nu mă prea încânta ideea că se va pierde surpriza. Dar în cele din urmă m-am gândit că e spre folosul dezvoltării lor să realizeze conexiuni între activități, așa că am rămas la ideea de a crea rățușca.)

Le împart prichindeilor ochișori mobili de plastic care să le însuflețească lucrarea. Vin spre mine cu mâinele făcute căuș. Un băiețel îmi spune comic „vreau ochi”, iar eu glumesc un pic și-i zic: „ai deja ochi, ce-ți mai trebuie alții?”. Mă privește nedumerit și-i dau pace, oferindu-i ochișori pentru rățușcă.

La final îi întreb dacă le-au plăcut activitățile și ei îmi răspund: daaa, mult! 

Read Full Post »

18 octombrie 2013

Azi încep Atelierul și cu cei de clasele I-III, după ce săptămâna trecută am avut prima activitate cu a IV-a. Cu cei care mă cunosc deja, lucrurile sunt simple, vin la mine, ne manifestăm afecțiunea pe rând, fapt care a devenit deja un ritual la after-school.

Prichindeii nou-veniți însă îmi aruncă priviri iscoditoare, sunt mai distanți, iar eu la rândul meu îi cercetez cu privirea și mă întreb dacă o să-i cuceresc la fel de ușor ca și pe veterani. Rămâne de văzut.

În ceea ce mă privește, subscriu spuselor lui Robert Brault, lumea redevine nouă cu fiecare copil care intră în viața noastră, și aștept ca propriu-mi univers interior să dobândească alte și alte nuanțe prin prezența noilor pitici.

Ca de obicei, înainte de a începe Atelierul propriu-zis, aloc o parte din timp unei istorisiri din care picii mei să învețe un mod corect de comportament față de ceilalți.

Astăzi le spun o întâmplare la care eu însămi am asistat recent, într-un autobuz, pe când mă întorceam de la lucru. Un om al străzii în vârstă a urcat și s-a așezat pe un scaun. Un nene mare-mare, cu înfățișare de macho, s-a legat de el, spunându-i să se dea jos de pe scaun, numindu-l gunoi și în multe alte feluri. La început, bătrânul a opus rezistență, dar văzând că bădăranul devenea tot mai agresiv, s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă, așteptând să coboare la stația următoare. Din locul în care mă aflam, îl vedeam pe omul străzii din profil. Lacrimi mari îi inundau fața, în timp ce rămânea tăcut. La fel de tăcută era și revolta mea, nu puteam spune nimic, fără să aibă consecințe negative. Așa că am găsit o altă cale de a protesta față de un comportament agresiv : am luat din geantă un bon de masă, i l-am dat bătrânului, la care el mi-a răspuns făcându-și cruce. Am avut grijă și de agresor, l-am privit urât, apoi am coborât.

Nu a stat în puterea mea să schimb destinul acelui om amărat, dar sper cel puțin că i-am schimbat măcar cât de cât starea pe care grobianul i-o provocase. M-am bucurat că, față de alte dăți, când rămâneam împietrită în momentele în care ar fi fost nevoie de ajutorul meu, acum am avut viteză de reacție.

După ce le povestesc această întâmplare copiilor, le spun ceea ce mi s-a imprimat adânc din lecturile lui Pera Novacovici, și anume, că rostul nostru este să facem lumea mai bună. Apoi îi întreb cum fac ei lucrul acesta. Răspunsurile variază de la să dăm altora lucrurile cu care nu avem ce face la să dăruim săracilor din ce avem noi mai bun. Să nu uităm că vorbim aici de niște copii care la rândul lor vin din medii defavorizate!

Dintre toate răspunsurile lor cel mai mult mă impresionează cel al unui băiețel nou-venit la Centru, care spune să nu dăm badjocură celor săraci, [sic], fapt care mă duce la concluzia că au înțeles mesajul povestirii mele.

Continui cu atelierul,  unde, din foi dreptunghiulare facem un pătrat, din pătrat trei triunghiuri, decupăm, chinuim hârtiile (cum ar spune o prietenă de-a mea) pentru ca la sfârșit să rezulte niște minunății de stele.

Cei de clasa I sunt mai stângaci, de aceea trebuie să lucrez cu fiecare în parte. Când văd că unii se descurajează îi întreb dacă vor să le spun un secret și ei îmi răspund în cor: daaaa! Le mărturisesc că, la rândul meu, am încercat de mai multe ori până mi-au ieșit figurinele și că dacă nu ne ies din prima, merită să încercăm până reușim. De altfel, nu e prima dată când îmi arăt propria vulnerabilitate în fața copiilor, pentru a-i încuraja. Nu, noi adulții nu suntem nici pe departe niște Dumnezei atoateștiutori cărora le iese totul bine. Suntem ca și ei. Și e bine ca ei să știe asta!

Încheiem atelierul cu o ședință foto, unde ne fotografiem cu creațiile de azi, cu salata noastră de stele, cum remarcă o fetiță. O alta își pune ghiduș steaua pe cap, pe post de pălărie, un băiețel își face un fel de mască din ea care-i acoperă fața, iar eu, stimulată de imaginația lor, pozez având două stele care să-mi acopere ochii.

Înainte de a pleca, avem parte de o surpriză. Ne vizitează un șir indian de mici cofetari, având pe cap bonete de hârtie și în mâini farfurii cu salam de biscuiți. Sunt colegii de-a IV-a care, în timp ce noi realizam un atelier dedicat văzului, ei participau la un atelier dedicat papilelor gustative.

Trebuie să recunosc că, în fața așa unor delicatese, chiar și stelele noastre pălesc!

Plec de la after-school cu gândul că, poate, într-o zi, voi schimba materia primă din prezent– hârtia, sârma modelatoare și mărgeluțele- cu una mai…comestibilă.

Read Full Post »

12 octombrie 2013

Azi, după câteva luni bune de pauză, reîncep Atelierul Fulg de nea la after-school.  Iau cu mine sârmă modelatoare în trei culori, perle de sticlă și multe emoții.

Ajung destul de devreme, sunt venite doar câteva fetițe, dintre care două noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Una dintre cele cu care am făcut atelierul anul trecut, Y., îi spune la ureche colegei ei ceva, arătând spre mine. La asemenea gest, eu am reacția de disc zgâriat a adultului, spunându-i lui Y. că nu-i frumos ce face. Nu mică mi-e mirarea când cele două copile îmi oferă felicitări realizate de ele, pe care au scris Bine ați venit la noi, că v-am așteptat!

Până la sosirea celorlalți școlari, fetițele îmi povestesc de alte ateliere, mai  rurale, unde bunicii le-au învățat să facă păpuși din…păpușoi, dar unde au pătruns și niscaiva americanisme, de genul dovlecilor crestați de Halloween.

De la bunicii din dotare, discuția alunecă spre…bunicuța sexy, văzută de o fetiță  la o emisiune tv.  În paranteză fie spus, sintagma, neașteptată pentru o non consumatoare de televizor  ca mine, îmi amintește de un seminar la care am fost mai demult, numită Ai copil ? Învață să fii părinte!, unde invitata, psihoterapeutul Cristina Trepcea,  avertiza că lăsarea copilului în compania celei mai ieftine bone, televizorul, este o formă de violență pasivă, afectând discernământul copilului aflat în perioada de formare.

Poate de aceea, așa cum pentru copii există after-school, așa ar trebui să existe programe after-work pentru părinți, în care aceștia să fie, la rândul lor, instruiți în privința alegerilor optime pentru copiii lor.

Însă la after-school nu avem prea mult timp pentru asemenea considerații, căci, odată cu venirea altor kinderi, aflu cu încântare că există totuși oameni în viața lor care să le cultive gustul pentru frumos, cum ar fi, de exemplu, un învățător care îi învață pictarea unor icoane pe sticlă, îndeosebi a Sfintei Parascheva, prăznuită zilele astea la Iași. Nu știu ce însemnătate are pentru vârsta lor această activitate, dacă îi înțeleg componenta sacră, dar dacă nu acum, poate acest lucru se va întâmpla peste ani, privind retrospectiv către copilărie.

Cât despre atelierul nostru de azi, el e precedat de un joc de-a școala și tocilarii, prin care urmăresc reevaluarea școlii dintr-o perspectivă pozitivă.

Pentru a le capta atenția, port ca accesoriu niște ochelari de plastic supradimensionați, despre care un băiat spune că se potrivesc unui sumo și le propun ca pentru o zi toți să fie tocilari dacă vor să împrumute ochelarii gigantici. Condiția e să dea ca exemplu o activitate plăcută pe care o desfășoară la școală, și, cu ochelarii pe nas, să o scrie la tablă.  Le surâde ideea, chicotesc de se prăpădesc când ies la tablă și își scriu ideile purtând ochelarii de Gargantua. Trebuie să fie niște ochelari magici, căci, dintr-un loc plictisitor, școala devine locul unde ne distrăm, unde ne jucăm, unde învățăm ARTĂ sau unde învățăm să fim mai buni. Doar pentru un băiețel ghiduș ochelarii par să nu aibă pe deplin efect, căci răspunsul lui e școala e locul unde ne batem! Evident că pedagogul din mine ripostează, spunând că le-am cerut ca exemplu o activitate plăcută, la care același băiat spune răspicat : pentru băieți e o activitate plăcută. Dacă e să mă gândesc la Chuck Palahniuk cu al lui Fight Club trebuie să recunosc: he has a point !

Încântată de acest joc de roluri, o fetiță mă întreabă: Aici o să facem tot timpul lucrurile într-un mod amuzant ? Tresar și abia acum conștientizez că încercarea mea de a face activități altfel a trecut testul și de data asta.

Urmează partea propriu-zisă de atelier, unde îi învăț să facă un copăcel hand made cu două ramuri. La rândul meu am fost învățăcel în crearea pomilor hand made acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a îndrumat  pas cu pas în realizarea lor într-o cafenea ce încurajează atelierele de creație, numită Sage.

Lucrul  nostru e întrerupt de venirea neașteptată a unei noi voluntare, moment în care copiii abandonează totul pentru o sesiune de îmbrățișări cu ea.  De altfel, e o lege nescrisă aici ca orice activitate să fie eclipsată de sosirea unui voluntar, oricât de atractivă ar fi acea activitate. Copiii ierarhizează corect, intuitiv, ceea ce contează cu adevărat : întâi oamenii și  pe urmă celelalte.

 Apoi reluăm lucrul. La vederea atâtor mărgeluțe colorate băieții strâmbă inițial din nas, crezând că o să realizăm niște brățări pentru fete. Ca de obicei, kinderii fac tot felul de presupuneri în privința rezultatelor, de la câini la extratereștri, dar niciuna nu se apropie de realitate.

La final are fiecare câte un copăcel, chiar dacă probabil nu fiecare a plantat încă unul.

Copăcelul nostru e însuși Pomul Cunoașterii. Al cunoașterii unui nou meșteșug.

La sfârșitul orei, aceeași fetiță cu inițiativa de a realiza felicitări pentru mine, îmi mângâie abdomenul cu afecțiune, exclamând, aproape ca-n povestea clasică, Dar ce burtă mare aveți, doamna! Mai mult amuzată decât supărată, îmi trece prin minte un vers de-al Alexandrinei care se potrivește foarte bine contextului: o vorbă m-alină/ Alta mă doare…

Ne luăm rămas bun până la atelierul viitor, ei plecând spre casă cărând pădurea de copaci în ghiozdane, eu îndreptându-mă spre job cu încă un strop de copilărie în suflet.

Read Full Post »

O idee. O mână de oameni care să investească în ea. Un vis împlinit!

Cam ăștia sunt pașii parcurși  pentru concretizarea celor câteva campanii umanitare pe care le-am inițiat până acum pentru kinderi.

Toate proiectele mi-au fost dragi, de toate mă leagă amintiri care-mi încălzesc sufletul, fie că mă refer la campania de colectare de carte, fie la cea de strângere de jucării, fie la căutarea unor sponsori pentru Fotografiază-mi copilăria!

Prima  campanie mi-a dat ocazia să cunosc o familie de oameni generoși care m-au tratat ca pe fiica lor și care le-au donat copiilor, printre altele, multe cărți de  Jules Verne, dar și volume de poezii scrise de fiul lor plecat dintre noi prematur. Am mai cunoscut pe cineva atunci.  Un alt eu, atât de diferit de șoricelul speriat pe care-l știam.  Un eu care bătea la cap reporterii ziarelor locale să-i mediatizeze evenimentul, un eu un pic deplasat, care se trezea vorbind off topic despre campania în derulare la diverse conferințe , în speranța de  a mai găsi donatori, un eu care le-a spus bye bye cărților de beletristică adunate cu atâta sârg în studenție, oferindu-le pentru biblioteca after-school-ului.  Tot de acel eveniment mă leagă amintirea unei mame cu trei copii destul de micuți care a donat multe cărți pe furiș, fără ca fetițele ei să le vadă.

O altă campanie filantropică, numită Să le oferim unor copilași starea de curcubeu!, realizată în preajma sărbătorilor de iarnă, a avut drept scop strângerea de jucării  pentru ștrumfi. Atunci evenimentul a devenit doar un pretext pentru a mă revedea cu prietenii cei mai apropiați,  pe care nu mai reușeam să-i întâlnesc în alte condiții. Pentru a-i bucura pe toți copiii de la after-school, și eu, și mama am pândit din timp multe SH-uri, de unde am luat plușuri cu sacul la prețuri modice. Când în sfârșit am reușit să le ofer copiilor toate jucăriile, o fetiță m-a întrebat: doamna, de unde ați avut bani pentru atâtea jucării?, iar eu am răspuns  cu mândrie: am prieteni generoși.

Cea mai recentă dintre campanii, numită Fotografiază-mi copilăria!, a avut loc la începutul verii care tocmai a trecut și pot spune că e de departe cea mai dragă acțiune pe care am coordonat-o. De data asta mi-am dorit să le ofer altfel de cadouri, mai puțin perisabile  decât cele pe care ei le primesc de obicei. Mi-am dorit pentru ei niște daruri de care să se bucure și peste ani, nu doar acum, pe durata copilăriei.

La atelierul de creație am avut mereu ocazia să surprind instantanee amuzante cu picii mei, fragmente luminoase din copilăria lor nu tocmai ușoară.  Timp de câteva luni mi-am colorat serile realizând colaje fotografice cu fetițe în ipostaze de prințese sau  cu băieți venind din Vestul sălbatic și pentru care se oferea  recompensă de 1 milion de $. Ba, chiar, adăugam efecte speciale, cum ar fi fulgi de zăpadă în clasă, în timpul lecțiilor.

Neavând un număr egal de fotografii pentru fiecare copil în parte, am mers, la sugestia asistentei sociale, într-un parc din apropierea after-school-ului, la o ședință foto. Aici am profitat de ocazie să copilăresc alături de ei, așa că m-am dat în călușei, până când m-am dezechilibrat și am făcut o piruetă nu tocmai de balerină, astfel că la un moment dat eram o…chestie cu un picior în sus și cu capul în jos. Voluntarii au rămas perplecși și în imposibilitatea de a acționa, așa că salvarea a venit din partea celor mici care m-au cules de pe jos și mi-au redat echilibrul. La final, amuzată și un pic încurcată de toată situația, l-am întrebat pe băiețelul salvator: am fost ridicolă?, la care el m-a luat de mână și mi-a spus simplu: nu. Să nu-l adori?

Odată finalizată editarea fotografiilor, am început căutarea sponsorilor fără de care visul meu ar fi rămas doar un proiect. Cu ocazia asta, iar m-am revăzut cu  prietenii mei, care m-au sprijinit financiar, dar am cunoscut și alți oameni care au crezut în cauza mea și i s-au alăturat cu generozitate.

A venit și ziua de 1 iunie și odată cu ea, răsplata muncii mele.  Când am intrat în after-school, pereții clădirii erau înfrumusețați cu fotografiile editate de mine. Am avut un sentiment aparte, că micile mele comori interioare sunt scoase la iveală, pentru a fi văzute și de ceilalți. Emoții, lacrimi abia reținute, și apoi o senzație de electroșoc slab, dar plăcut la auzul aplauzelor pentru inițiativa mea. Aha,  așa s-or fi simțind actorii…

De ziua micuților, când ar fi trebuit să le ofer pozele, mai multe firme s-au luat la întrecere în a-i îndulci și a le oferi jucării. Așa că am mai așteptat câteva zile și abia apoi le-am oferit darul meu.  Reacțiile lor au meritat tot efortul.

Păstrez în minte imaginea lor cu fotografiile în mâini, în drumul spre casă, nevrând să le pună în ghiozdan. Amintirile lor…conținute în amintirea mea!

Read Full Post »

 

22 mai 2013

 Pe când finalizam articolul despre atelierul de data trecută, când spuneam în glumă că toate drumurile duc spre arta suprarealistă, mi s-a conturat o idee asupra a ceea ce voi face azi cu ștrumfii la after-school. Iau cu mine o minune de carte, Arta pentru copii, și două reviste despre doi pictori suprarealiști,  Dali și Magritte.

Ca de obicei, nu ascult  timpul probabil( pentru că oricum e doar probabil)și mă îmbrac cât se poate de nepotrivit pentru cerul înnorat: cu noii mei pantaloni bej de la SH și niște pantofi de piele întoarsă asortați. Tot drumul cu autobuzul mi se plimbă prin minte idei realiste, despre cum îmi voi face praf pantofii dacă va ploua, și suprarealiste, dar într-o variantă cuminte, pentru copii, fără aiurelile paranoide ale lui Dali.

Ajunsă la after-school, după sesiunea de îmbrățișări care a devenit o tradiție a casei, le aduc aminte kinderilor că azi era ziua în care urmau să-mi facă o surpriză. Îi tachinez, căci știu că trăind mereu în prezent, au uitat de atunci. Ș. confecționează repede și-mi oferă o lalea origami, salvând onoarea clasei.

Apoi îi invit pe copii să ne povestească niște vise pe care le-au avut. Sau visuri?( Fac mereu confuzie între astea două, între ce aspirăm ziua și ce visăm noaptea. Nu că nu s-ar putea și invers, să visăm ziua și să aspirăm noaptea.)

Spre surprinderea mea, unele din visele copiilor sunt foarte apropiate de realitate, cum ar fi acela de a se juca cu prietenii lor, de a cânta pe o scenă(la Românii au talent, evident) de a merge la mare sau de a purta o rochie de prințesă.

Dar sunt și altele apropiate de lecturile SF, de proza fantastică sau de pictura suprarealistă:

S: Eu am visat că am găsit o minge cu dorințe și mi-am dorit să nu se mai termine dorințele mele.

A: Eu am visat că existau două Terra, una era Terra Pământ și alta Terra extraterestră și Terra extraterestră a izbit Terra Pământ și a rămas doar România din tot Globul pământesc.

 R: Eu am visat că am mers la pescuit și am prins un pește foarte, foarte mare și dup-aia am prins două știuci care erau pe jumătate om.

 E: Eu am visat că tot ce îmi doream se împlinea. Mama și tata se chinuiau să facă casa. Eu, văzând că se chinuie, mi-am dorit să fie gata. Când am văzut camera mea m-am minunat. Am zis că mai lipsește ceva și mi-am dat seama. Mi-am dorit să am o cadă fierbinte în cameră și s-a întâmplat.

 Am mai visat că în drum spre biserică am călcat într-o piatră magică. Atunci mi-am dorit să pot zbura. A fost minunat, până când m-am pocnit(!) de un copac. Mi-am revenit și am continuat să merg. Era amuzant. Mi-aș dori să se întâmple asta și în realitate. Asta am gândit eu când m-am trezit.

 I: Eu am visat că sunt un super erou. Era țeavă. (:)

După această introducere în lumea propriilor vise, le vorbesc despre suprarealism  ca despre  o pictură inspirată de vise, amintiri, mituri.

Le captez atenția asamblând un șevalet miniatural pe care ei inițial îl confundă cu litera A. Apoi, când află la ce folosește, își exprimă dorința să construim și noi la atelier unul.

Le expun pe șevalet picturile Metamorfoza lui Narcis și Lebede reflectându-se ca elefanți, realizate de Dali, apoi le vorbesc despre preferința suprarealiștilor pentru imagini ambigue, cum e celebra canapea în formă de buze, creată de Dali, dar și prințesa și preotul care întorși cu susul în jos se transformă într-o femeie urâtă și, respectiv un pirat.

Îi aloc și lui Magritte puțin timp, insistând pe ideea că, în cazul său, inspirația vine din situarea unor obiecte obișnuite în contexte neobișnuite, cum e cazul mărului gigantic din Camera interogatoriului. La vederea unui fruct de asemenea proporții, o fetiță exclamă că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg îi spune că el l-ar mânca în patru secunde.

Nu știu cu ce vor rămâne ei peste ani din ora asta, dar în ce mă privește, remarcile lor mi-au schimbat modul de a privi celebrul măr al lui Magritte. Le arăt și soneriile plutitoare din Vocea eterică, căreia îi inspiră unei fetițe niște ochi închiși, dar și acea stâncă plutitoare în aer deasupra căreia se află Castelul din Pirinei.

Închei ora de suprarealism, căci la after-school e invitată o doamnă voluntar din Honduras, care le vorbește copiilor în spaniolă, învățându-i denumirea fructelor și a unor numere. Intru și eu în joc și număr, ceea ce e un first time pentru mine. Se pune ca a treia limbă în CV dacă am numărat până la 30? Nu? Hm…

La plecare, ploaie în luna lui…mai, iar eu îmi reamintesc de pantofii bej de piele întoarsă.  Și cum la after-school nu ducem niciodată lipsă de idei, împrumut șlapii de schimb ai unui băiețel și ies să înfrunt ploaia cu ei…

Feels like Singing in the rain: Try walking in my shoes….

 

 

Read Full Post »

huddling-clipart-group-hug-5

16 mai 2013

Azi e joi, zi în care la after-school vine de obicei o doamnă psiholog  și îi sprijină pe voluntari cu sugestii pentru activitățile terapeutice de care beneficiază copiii.

De ceva vreme, prefer varianta aaceasta de a afla idei folositoare, interacționând cu persoane reale decât câutându-le prin cărți, apelând astfel la o bibliotecă vie, ca să folosesc un termen la modă.

Având o memorie afectivă de elefant, absorb ca un burete cuvintele interlocutorului, fapt ce grăbește asimilarea ideilor în comparație cu situația în care citesc o carte, când informația se fixează în minte abia la a treia lectură.

Ajunsă însă la after-school, aflu că, din păcate, doamna psiholog s-a îmbolnăvit și nu a mai reușit să ajungă. Să-i dea Domnul sănătate și să ne revedem cu bine altădată.

Am parte de o discuție  compensatorie cu asistenta socială, care-mi creionează câteva puncte de plecare privind activitatea aceasta nouă, în  care mă implic deocamdată cu pași timizi, pentru că nu sunt suficient de documentată în privința psihoterapiei școlarilor.

Asistenta socială îmi oferă și un răspuns la una din întrebările  care mă tot preocupă de ceva timp, cum să-i ajut pe cei doi copii foarte introvertiți din grupa mea să se deschidă, să îndrăznească să se exprime, verbal și scris. Ea îmi sugerează ca în jocurile de rol să-i pun în postura de lideri ai echipei lor. Buuun. Am un punct de plecare.

Una din voluntare propune vizionarea unor filmulețe motivaționale, de genul celui de pe youtube numit Boomerangul amabilităților, în care întâlnești oameni atenți la nevoile celor din jurul lor, în care fiecare ajută pe cineva și acel cineva ajută la rândul lui pe altcineva.

Mai vorbesc puțin cu asistenta socială despre surpriza pe care le-o pregătesc de 1 Iunie celor mici și apoi merg la grupa mea de copii. Bucuroși nevoie mare că ne revedem mă iau la îmbrățișat simultan, mai mai  să mă dea jos.

Îi dezamăgesc puțin spunându-le că de data asta nu am venit pentru atelier, dar că o să stau cu ei până ce își vor termina temele.

Cât își scriu ei lecțiile, răsfoiesc o revistă cu Scooby Doo în vizită la Taj Mahal, și asist, din când în când, la o epidemie de îmbrățișări din partea copiilor.

Citisem undeva că  omul are nevoie de minimum 7 îmbrățișări pe zi pentru a fi echilibrat emoțional.  N-am prea luat în serios ideea, căci o cifră așa de precis calculată e puțin ridicolă pentru evaluarea nevoilor noastre afective. Și dacă sunt 6? Și dacă sunt 8?

Totuși, intru în joc și le spun copiilor despre această idee, la care o fetiță dintr-a doua, D., vine și mă strânge în brațe de două ori și apoi spune: „au mai rămas 5.” Pe parcursul întregii ore vine de mai multe ori la mine și mă ia în brațe și la un moment dat spune victorioasă:7!  Preluându-i modelul, vin din nou toți să mă îmbrățișeze, atât de strâns încât simțeam că nu mai pot respira. Un băiețel ghiduș numără încet: 35, 36, 37, 38, 39….

Le propun ca data viitoare să-mi pregătească ei mie o surpriză și toți îmi răspund în cor: daaa! Unii copiluți sunt mai nerăbdători și confecționează de pe acum o barcă, o fetiță face solnițe din ce în ce mai mici și mă învață și pe mine cum să le fac, iar o alta(A) îmi oferă o surpriză într-un plic confecționat de ea, dar pe care uit să-l desfac.

În drumul spre casă, în autobuz ascult John Lennon  cu Imagine, și pentru prima dată în viață sunt cu adevărat atentă la versuri: No hell below us/ Above us only sky. Sunt copleșită de mesaj, căci e în concordanță cu starea de plutire pe care o am după ce vin de la copii.

Ajunsă acasă, desfac plicul de la A. și, ce să vezi? O hartă cu lacuri și palmieri, un drum pe care merge un om și care ajunge la un cufăr plin cu obiecte prețioase. Alături, era scris: eu aș vrea să găsiți o comoară cum a găsit acest omuleț…

Draga de ea, nici nu bănuiește că eu am găsit deja acea comoară în sufletele lor curate.

Sursa foto:

https://ubisafe.org/explore/huddling-clipart-group-hug/

Read Full Post »

15 mai 2013

Într-adevăr, azi la atelier ne-au invadat fluturii, nu doar galbeni, ca în romanul lui Marquez, ci de toate culorile.  Am ales să corelez tema de astăzi cu de cea de data trecută-crearea omizilor, pentru că-mi place să fac legături mai evidente sau mai subtile între lucruri, dar și pentru a le îmbogăți copiilor vocabularul cu un nou cuvânt- crisalidă, desemnând perioada aceea intermediară între omidă și fluture. Spre bucuria mea, o fetiță(S.) știe deja răspunsul și pronunță victorioasă cuvântul.

(Acum, scriind pe blog, îmi dau seama că voluntariatul, activitățile de la afterschool, au fost pentru mine un fel de trecere de la starea de omidă (cea a depresiilor) la cea de fluture care sunt când mă aflu în preajma celor mici.)

Pe lângă confecționarea fluturilor, azi le propun un exercițiu pentru a testa gradul de încredere pe care-l au unii față de alții și toți față de mine. Exercițiul constă în împărtășirea unui secret de față cu toată lumea. Unii sunt entuziasmați de idee, alții se uită cu un aer poznaș la mine și-mi spun că nu vor să împărtășească nimănui secretele lor. Când îi asigur că le voi dezvălui la rândul meu un secret, miza jocului crește și devin mai dispuși să se deschidă, dar nu în totalitate.  Îmi trece prin minte să le spun despre o zi petrecută la Atelier, când am uitat cum să confecționez un monstru de hârtie și m-am dus în biroul învățătoarei să mă uit repede pe youtube și să-mi amintesc. Dar, gândindu-mă că nu e un exemplu bun de urmat pentru că se aseamănă cu trișatul la lucrări și teze, am optat în cele din urmă pentru un exemplu din copilărie, când tatăl meu îmi impunea să mănânc borș, ceea ce mie nu-mi plăcea, și cum am găsit o strategie, un truc, pentru a scăpa de așa un supliciu, și anume, turnând borșul într-un pahar și ascunderea lui în bibliotecă, în spatele cărților. Acum, că am dezvăluit secretul meu, haideți să vedem care sunt răspunsurile lor.

Cheltuirea unor bani în alt scop decât cel indicat de părinți, de obicei pe suc sau înghețată, aruncatul unui pisoi într-un butoi cu apă rece, îndrăgostirea unei fetițe de clasa a II-a și alte câte-n lună și-n stele.

După dezvăluirea reciprocă a secretelor, continui cu o activitate inspirată de cartea lui Steve Chandler, 100 de căi spre automotivare. Autorul povestește cum fiica lui de 12 ani a participat la un cenaclu unde fiecare dintre  elevi trebuia să creeze un poem minciună despre cât erau ei de grozavi. Le propun copiilor crearea unui astfel de poem, în care ei să-și imagineze cele mai nebănuite calități, care să treacă și de barierele realului. Ca sugestie, le amintesc de capacitatea savanților din Călătoriile lui Gulliver de a extrage raze de soare din castraveți, idee la care ei râd la unison.

Reproduc aici răspunsurile lor pline de savoare.

S: Eu aș putea călări un cal cu 10 capuri, 100 piciuare(!) și trei cozi care poate merge pe curcubeu și e omnivor și poate trăi 1000 de ani și e verde cu buline mov. 

Aș putea să mă duc pe soare fără să mă ard și l-aș mânca, apoi aș fi eu soarele.

 Aș putea să fiu un doctor care face experimente pe animale ca să fac, de exemplu, un porc cu cap de dinozaur.

 

D: Eu aș putea călări o vacă de 100 de m, dar dacă nu m-ar lăsa s-o călăresc aș bate-o. Măr!

 

M: Eu când o să fiu mare o să mă fac profesoară de balet și o să sară elevele până la stele. Eu sunt capabilă să fac cursuri când voi fi în clasa a VI-a și să fiu foarte bună la balet. Să ajung până la cer și pe nori, dar nu pe nori negri. Sper că o să fac și balet pe gheață și să dansez pe un cal cu 100 de ochi.

 

?Când o să am 10 ani o să locuiesc la mare. Acolo o să mă joc cu prietenele mele și cu prietenii mei. Când am rămas cu prietena mea am sărit geamul și ne-am dus să sărim pe mașini.

 

L: Pot să zbor. Să scot un iepure din gât. Pot să sar din casă în casă. Pot să înot până la 50 de m. Pot să scot diamante prin ochi. Pot să fac lumea din dulciuri. Pot să fac telefoane.

 

S: Să scot dintr-o roșie un ac. Să scot un „claon” dintr-o cutie mică. Să scot un fluture dintr-o pungă cu fasole.  Să scot 5 iepuri din pălărie. Să scot dintr-o pungă mică un topor.

G: Eu cred că voi fi astronaut și chir acum sunt, îmi pornesc nava spațială și am ajuns în spațiu, am văzut o stea galbenă și foarte strălucitoare și băgat-o în nava spațială. Apoi am ajuns la planeta Juliver(!),am coborât din navă și am văzut un extraterestru foarte verde și extraterestrul a vrut să mă fure, dar eu am fugit în navă și am plecat acasă cu gândul că nu mai merg niciodată  în spațiu. Sfârșit.

 

A: Să fumez 2000 de țigări pe minut. Să alerg 20 000 de km. Să mănânc un infinit de pizze.

 

A:Eu m-am bătut cu un câine turbat și l-am învins, iar eu nu aveam nicio zgârietură,apoi m-am bătut cu un monstru cu 10 000 de ochi, 30 000 de gheare, 100 de cozi, 9999 picioare și dintr-o atingere l-am pus la pământ pe acel monstru imens, gigant, foarte, foarte mare, iar eu eram pe lângă el un microbel (!) mic și l-am învins foarte ușor, dar, sincer, i-am scos toți ochii pe care îi avea în cap singură,fără ajutor.

 

Apoi le spun că, de vreme ce și-au imaginat că sunt capabili de lucruri mărețe, ei chiar sunt capabili, chiar dacă doar în sfera realului. Le-am sugerat să-și caute un hobby căruia să le dedice cel puțin o oră pe zi pentru că în timp vor  deveni foarte buni în a face acel ceva ales de ei.

 Acum în încheiere, reluând în minte cele trei teme abordate azi la atelier, îmi vine o idee năstrușnică ca data viitoare să le îmbinăm pe toate trei, rezultatul fiind un poem minciună în care cineva spune un secret despre o invazie de fluturi. Pe moment nu văd niciun motiv  pentru a propune o astfel de activitate, decât unul poate pur ludic, dar revin asupra ideii și-mi spun că poate fi un exercițiu util de a lega între ele lucruri fără nicio legătură cu alta…

Și uite-așa toate drumurile duc spre arta  suprarealistă….

 

Read Full Post »

12 mai 2013

 

Azi plec spre afterschool cu o geantă plină de amintiri la propriu, căci în interior se află jurnalul colectiv al năzdrăvanilor mei, cu cele câteva amintiri frumoase pe care le-au scris până acum, dar și frânturi din jurnalele mele de pe vremea când eram exact de vârsta lor.

M-am hotărât să le aduc câteva file din propria-mi poveste de școlăriță pentru că, așa cum am mai spus, nu toți copilașii au înțeles foarte bine ideea de jurnal.  Cele două fetițe care au spart gheața încercând să creeze unul au lipit câteva fotografii personale pe care apoi le-au comentat, dar într-o manieră care nu arăta a jurnal.

Totodată, m-am gândit că unele spicuiri din însemnările proprii îi vor ajuta să o cunoască pe Roxana, cea din clasa a III-a, care gândea mult mai asemănător cu felul în care gândesc ei decât adultul pe care-l văd astăzi în fața lor.

Luând contact cu textele mele, copiii se arată în special interesați de persoanele care apar în jurnal, de partenerii mei de joacă, întrebând cine e, de exemplu, Lenuța sau cine e Cristi. Un băiețel mă întreabă dacă mai am soldățelul roșu primit în dar, eu îi răspund că nu, dar că-l păstrez în amintire. Apoi, băieții vibrează când citesc că-mi plăceau filme ca Rocky ori cele cu Bud Spencer, pe care le vedeam la cinema și de câte 10 ori.

Ca întotdeauna la afterschool, se strecoară și câte un detaliu care arată statutul de copii defavorizați al micuților, căci un băiat găsește în jurnal un cuvânt nemaiîntâlnit de el până acum, care nu e altul decât….ecler.  Cu toată zarva și veselia din jur, mă întristez la gândul că un copil de 9 ani nu a savurat vreodată această prăjitură. Ca să nu cad în melancolie, îmi spun că poate a mâncat, dar că nu știa cum se numește.

(E ăsta însă un gând corect? Să ignor faptul că din realitatea unor oameni lipsesc anumite bucurii care pentru noi sunt accesibile? Mai ales că e vorba de copii?)

De la amintirile anilor 90, facem un salt în timp și îi îndemn pe copii să-mi împărtășească niște pozne pe care le-au făcut și apoi să le consemneze în Jurnalul colectiv de amintiri frumoase.

Protagoniștii întâmplărilor lor sunt în special din lumea celor care nu cuvântă. Din greșeală,  doi câini au primit câte un șut în fund, iar unul a fost tras de coadă. Impresionant e gestul unei fetițe(E.) de a lua în brațe cățelușa lovită și de a o masa, pentru a nu mai simți durerea. Apoi, după cum ne spune ea, cățelușa s-a băgat repede în pătuțul ei, iar eu în al meu. R, un băiat, ne povestește cum, la țară fiind, a dărâmat un cuib de rândunele fără să vrea, și cum rândunelele au zburat, iar el le-a ajutat să-și facă un alt cuib. Și uite-așa, cei doi copii au transformat pozna într-o faptă bună! O altă fetiță, S., ne povestește cum elibera papagalii din colivie, amintindu-mi de gestul sublim al lui Leonardo Da Vinci de a cumpăra păsări în colivii și de a le reda acestora libertatea.

Urmează un moment în care eu le scriu adresa mea de e-mail pe filele mele de jurnal, în speranța că mă vor contacta când vor mai crește pentru a le trimite toate materialele adunate pentru ei, de la Portretul chinezesc la tot setul de fotografii editate în Photomania. E cadoul cel mai de preț pe care pot să li-l ofer, și anume întâlnirea, peste ani, cu ei înșiși, cei aflați la această vârstă.

Pentru a nu se plictisi între timp, le propun să cânte ceva și ei încep să cânte Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând,  oferindu-mi la rândul lor un dar, căci alegerea lor sanctifică clipele petrecute împreună. Așadar, nu suntem doar noi aici, copii și voluntari deopotrivă, e alături de noi însuși Iisus.

 Treptat, fac trecerea către activitatea de atelier, la care-i am drept complici pe doi voluntari care mă ajută cu decuparea unor cartoane colorate în formă de cerc. Fiecare copil primește câte patru astfel de cercuri de diverse culori, care până la finalul atelierului se vor transforma în….ce oare?

“Un fluture?”, “o râmă?, “un viermișor?”, “un înger?”, „un semafor?”, „mărgele?”, „o morișcă?”, „o zână?, „o albină?”„un cățel?”„planete?”, „mingi?”,”beculețe?”„oameni?”, „capuri?”, „un șarpe?”,  ”un șoarece?”

A devenit deja o tradiție la orele noastre acest exercițiu de stimulare a curiozității și a imaginației deopotrivă. Poate dacă ar ști de la început ce vom confecționa, interesul lor nu ar mai fi atât de viu. Trebuie, ca-n viață, puțin suspans, o notă de imprevizibil.  De aceea, cred că un pedagog ar trebui să fie asemenea unui magician, să nu știi niciodată ce scoate din joben pentru a-și anima ucenicii.

Pe de altă parte, magia vine chiar din răspunsurile lor, pentru că eu, ca adult, privind patru cercuri nu pot vedea decât…patru cercuri. Aici sunt de acord cu David Lynch, care spunea, că, pe măsură ce devenim adulți, suferim de o îngustare a imaginației.  Antidotul meu? Atelierul Fulg de nea!

Pentru mine e o încântare să le văd imaginația la lucru prin accesoriile pe care le aduc creațiilor, depășind de departe modelul găsit pe internet.

Unim cele patru cercuri, facem și piciorușe și ne trezim cu o crescătorie de omizi. Dar nu orice fel de omizi, căci una are o coroană împărătească, alta are o creastă de punker, iar domnișoarele-omizi au gene luuungi.

Și cine știe, poate până la noua zi de atelier omizile se vor transforma în fluturi!

 

Read Full Post »

8 mai 2013

O zi binecuvântată cu alese daruri!

Azi mă revăd cu micuții mei după vacanța de Paște. Ca să mai păstrez puțin atmosfera de sărbătoare, o să-i învăț la atelier cum să confecționeze un iepuraș, și respectiv un puișor. Ideea mi-a fost sugerată atât de frumos de Maria, prin felicitarea hand-made pe care mi-a trimis-o. Cele două simboluri pascale sunt reprezentate în combinația aia fermecătoare de stângăcie și simplitate specifică lucrărilor realizate de copii.

Ca de obicei plec de acasă spre copilași cu toate ustensilele pentru atelier, mult entuziasm și o idee-două în minte. Nici nu trebuie să mă pregătesc prea mult, căci afterschool-ul e scena mea de improvizație.

Simpla interacțiune cu copiii ramifică ideile într-un mod care nu poate fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmplă când copilul interior întâlnește ceilalți copii depășește chiar și imaginația.

Azi e o zi specială, pentru că, pe lângă lighioanele pe care vom învăța să le realizăm, vom mai face și altceva.

-Ce anume, doamna?

-Aveți răbdare, știți doar că nu vă spun din prima…

-Așa…Ce avem aici?

-O balanță, răspund toți în cor.

-Și astea două, de o parte și de alta a tijei din mijloc?

Aici e aici. Ne prindem urechile alea de iepuraș pe care o să-l confecționăm azi la atelier. ( Fraza cu iepurașul o spun aici, căci la after-school nu mă abat de la obiceiul de a nu divulga până la sfârșit ce vom confecționa.)

Să revin. Hai să scriu pe tablă. Balanța are două…și voi completați răspunsul. Încep să curgă răspunsurile, unul mai comic decât altul: farfurii, ligheane, linguri, tigăi, castroane, platouri, ceaune, ceasuri, cercuri, dopuri, sfere, scrâncioburi (!), roți, pahare, capace, kilograme, furculițe(!!!!).

Buun. Acum, după ce v-am trezit curiozitatea în privința celor două componente ale balanței, iată cuvântul magic, la singular și la plural, talger, respectiv talgere și cu ocazia asta bifăm și partea cu îmbogățirea vocabularului.

Și acum vine momentul cel mai important: puneți pe un talger ceea ce doriți voi de la ceilalți și pe celălalt talger ceea ce vreți să oferiți celorlalți.

Spre surpriza mea totală, răspunsurile lor dau dovadă de o mare inteligență emoțională, nelimitându-se la alegeri tipice copiilor, de genul jucării și dulciuri.

Astfel, în primul caz cântăresc greu respectul, fericirea, banii, dragostea, bucuria, pacea, cadourile, sinceritatea, liniștea, prietenia, învățătura.

În al doilea caz balanța se înclină cu cadouri, jucării, bunătate, fericire, felicitare, flori( trandafiri, ghiocei), surprize, pupici, inimioare, adevăr, bani, mâncare, secrete, sentimente,apreciere, încredere. Și, un răspuns HH și off the record din partea unui băiețel de 9 ani:gagici, care, întrebat fiind ce ar face cu ele a răspuns misterios: secret!

Realizez acest joc cu balanța pentru a le dezvolta altruismul, pentru a-i învăța să facă alegeri de tip câștig-câștig, să știe să ofere, dar și să primească și astfel să existe un echilibru între ce vor de la ceilalți și ce sunt ei dispuși să ofere.

Apoi începem atelierul, ne murdărim de lipici, formăm ovale galbene și albe, facem gheruțe și cioculețe și la sfârșit ies, culmea, nu din ouă, ci din mâinile noastre niște puiuți de găină. La care se adaugă și iepurași.

Fiecare copil își personalizează dihania prin diverse accesorii: un pui are o fundiță roșie, cum tot roșie e și băscuța unui iepure.

Îi invit să-și lase semnătura de artist pe fiecare lucrare și apoi începe ședința foto a creaturilor. La final, o poză de familie, eu îmbrățișată de micii mei artizani.

Și așa mai trece o zi de voluntariat la un afterschool cu ferestrele pictate.

Un bonus pentru cititori:

Ana Blandiana- Balanța cu un singur talger

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Dușmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învățat să le țip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Și faptele mele, oricât de bune,
Nu vor reuși să mențină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine și rău
Va fi balanța din urmă,
Ci între a fi fost și a nu fi fost.

Read Full Post »

download

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »

 

papion-tricolor-1780-1000x650

1 decembrie 2011

Clubul de Ghizi a sărbătorit Ziua națională printre români autentici vorbind despre români autentici.

La ora 10.00 ne-am adunat, cu mic, cu mare în fața anticariatului domnului Grumăzescu. Pentru că turul meu de oraș era programat la ora 12.00, am mai hoinărit puțin cu Maria(cealaltă fată ghid) pe străzi.

Șirul de momente frumoase a început cu cel în care am văzut-o pe Irina cu grupul ei de copii la anticariatele de pe Lăpușneanu. Mogâldețele nu voiau să se mai desprindă de cărți. Plăcută priveliște asta, copii și cărți alături !

În autobuzul spre Copou, altă întâlnire de bun augur legată tematic de evenimentul organizat de noi: cea cu domnul Mitican. Îmi aduc aminte de ziua în care l-am văzut la televizor pentru prima dată. Eram cu mama și ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Am ajuns în sfârșit în Parcul Copou. Pe la 12 fără 2 minute nici țipenie de om. I-am zis Mariei: îți spun ție două vorbe, tu-mi spui mie două ( legate de traseu, bineînțeles) și ne ducem fiecare pe la casa cui ne are. Dar la fix 12 Maria strigă victorioasă: vin copiii! Și exact ca pe o victorie am trăit momentul.

Copilașii, însoțiți de două doamne profesoare, sunt foarte dezghețați. La întrebarea mea cine a scris textul imnului național îmi răspund aproape în cor. Încep să am concurență însă. La primul meu tur am avut ca rivală foamea copiilor. Acum, ploaia.

Ne adăpostim și continui să le vorbesc despre Iași. Avem parte și de o mostră din „ Copiii spun lucruri trăsnite.” Aflăm astfel că Junimea vine de la Jules Verne. Nu știu cum o să vi se pară mărturisirea pe care o voi face: pentru astfel de momente ador să fiu în preajma celor mici. Pentru acele replici imprevizibile care te binedispun mai ceva decât un actor de comedie premiat de UNITER.

Dar să revin la tur. Ne-am dus să vizităm Muzeul Universității, cu cele două compartimente ale sale, unul dedicat Civilizației Cucuteni și Muzeul Academic. Proaspătul obiectiv m-a impresionat atât de mult, încât aș fi vrut să pot fi un personaj de-al lui Chamisso, să pun muzeul într-un buzunar și să-l iau acasă.

În sala tezaurului am admirat cele 21 de statuete feminine așezate în cerc și ideea de nuit étoilée. La Muzeul Academic am privit exponate despre diversele etape istorice prin care a trecut învăţământul superior ieşean.

Aici, încă o întâmplare pe care acum o privesc ca pe o amintire dragă : în timp ce le vorbeam copiilor despre sigla universității, ghidul de acolo a ținut împreună cu mine fotografia cu sigla. Era simpatic să vezi doi oameni cum țin un singur petic de hârtie. Din momentul acela m-am decis să încep să fac o colecție de…întâmplări frumoase.

La sfârșitul vizitei le-am arătat copiilor comoara mea cea mai de preț: albumul cu picturi de-ale lui Bălașa cu dedicație din partea artistului. Am vrut să compensez astfel faptul că, de ziua României, Sala Pașilor Pierduți era încuiată. După ce mi-am încheiat rolul de ghid, am intrat în pielea celui de turist și am umblat hai- hui prin târg cu ceilalți ghizi, până la epuizare.

Ajunsă acasă, am făcut bilanțul: pierdut umbrela multicoloră, pierdut telefonul, făcut praf albumul cu Bălașa din cauza ploii. Dar, trăind așa o experiență de frumoasă, m-am desprins, asemenea pelerinului rus, de atașamentul de obiecte și nu am lăsat nimic să-mi spulbere bucuria. Pe care angajații de la Hotel Unirea mi-au sporit-o și mai și când m-au ajutat să recuperez telefonul.

Că tot vorbeam azi de români autentici…

Sursa foto:

https://papioane.ro/papion-tricolor-model-4-butterfly-1780.html

Read Full Post »