Azi, pe 4 septembrie 2019, se împlinește exact o lună de când avem un nou locatar, pe motănelul Firicel. Despre modul în care a apărut în viața noastră am mai scris în textul Bucurii de vară 3(2019).
Auzisem un pui de pisică scâncind afară și i-am spus mamei: i-auzi un Kotik care <<pânge>>, iar ea mi-a răspuns lasă-l să <<pângă>>, imitând o formulare din vremea copilăriei mele.
Cu trei ani în urmă un motănel plânsese o noapte întreagă într-un copac și în dimineața următoare l-am salvat și apoi l-am adoptat, dându-i numele Kotik.
De data aceasta știam că nu puteam face ca în cazul motanului – să mă duc să-l salvez căci mama nu ar mai fi de acord să aducem un nou pui de pisică. Și am început să mă rog: Doamne, te rog ca un om milostiv să salveze pisoiul. În cinci minute mama s-a dus afară și a venit cu micuțul, fără să știe de rugăciunea mea. Un motan adult l-a compostat și l-ar fi ucis dacă nu intervenea ea. L-a salvat la timp.
În săptămâna în care a urmat tratamentul am crezut că-l vom ține în regim de foster, până îi vom găsi o familie, dar în acest timp am dezvoltat un atașament atât de mare față de pisoi că mi-ar fi foarte greu să mă despart de el. Cu atât mai mult cu cât asemănarea cu Kotik e izbitoare încât credem că e puiul lui, iar modul duios în care-l tratează motanul adult pare să ne confirme bănuiala. Lemurica e mai ambiguă în atitudinea față de cel mic, oscilează între momente în care-l scuipă și altele în care-l spală.
Micuțul e așa de drăgălaș încât i-am pus, și mama, și eu, porecle din sfera gastronomică: mama îi spune Dovlecel umplut și Papanaș, iar eu îl alint uneori cu apelativul Prăjiturel, dat fiind mirosul lui dulceag. Dar cel mai probabil, dacă vom ajunge cu bine la momentul în care îi vom face carnet de sănătate, îl vom numi oficial Firicel.
Apreciez foarte mult la el faptul că nu are preferințe între mama și mine, cum e cazul pisicilor adulte, ci, asemenea Cocuței pe vremuri, ne implică pe amândouă în jocurile lui.
Dacă noi sau pisicile mari nu suntem disponibile, include în joaca lui orice, de la lumina reflectată de soare pe podea, până la pungi foșnitoare, pixuri sau banale bucăți mototolite de hârtie.
Când mă uit la privirea lui inocentă, când văd că, față de pisicile adulte, el nu se teme de nimic, căci nu știe că în lumea asta există și rele, mă simt un fel de Holden Caulfield care vrea să-i ocrotească inocența cât mai mult timp posibil și să-l apere de orice primedjii.
clipe de reverie 