Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘conștiința morții’

76-gaetano-bellei
Voiam de multă vreme să scriu despre bunica mea paternă, chiar înainte de a scrie despre Îngerii mei, dar cumva credeam că amintirile legate de ea sunt mult prea personale pentru a fi publicate pe blog.

M-am răzgândit însă când am descoperit povestirile unei blogerițe, Scriitordinpopor, care-și păstrează vii amintirile despre bunica ei scriind despre ea.

În descrierile ei o văd pe bunica mea și și o citesc sperând să recuperez din propriile amintiri despre Mămuca, cum la fel cred că li se întâmplă și celorlalți cititori.

Când am descoperit blogul scriitordinpopor cu multe texte despre bunica autoarei am plâns cuminte la toate istorisirile despre Buna, căci ele se suprapuneau peste rememorările mele, le stârneau, le căutau.

Atunci când Lucuța a mers pentru prima dată la o înmormântare și a dobândit conștiința propriei morți și a bunicii, vorbele Bunei au fost cântec de alinare: Nu-ț’ hie frică, puică. Dumnezău are grijă și de puiul ceal de șarpe…

Tot Buna era cea care o ducea duminica la biserică primenind-o frumos cu rochiță albă și colțuni, și care avea grijă ca nepoțica să aibă papucii de lac șterși de colb la intrarea în sfântul locaș.

În altă povestire Luminița scrie despre plita lor cu bunătăți care îmi evocă plita noastră pe care puneam amândouă aluatul de forma unor păsărele, plimbările ei cu bunica prin pădure îmi aduc aminte de mersul cu Mămuca în dumbravă, când fugeam după libelule și mă necăjeam că nu le pot prinde.

Povestirile Luminiței despre o bunică și-o nepoată rămân cu mine multă vreme după ce le-am citit și le rememorez  în cele neașteptate momente.

Eram într-o zi la cinematograf și vedeam un film despre viața și opera sculptorului Rodin și într-una dintre scene personajul Rodin scrie o scrisoare la lumina lămpii de gaz. Scena aceasta m-a dus imediat cu gândul la iernile Lucuței și ale bunicii sale petrecute la lumina lămpii cu gaz și la ritualul din prezent al nepoatei, care o aprinde din când în când de dorul unei suflet de bunică.

Aș putea continua să povestesc despre Lucuța și împărăteasa ei, dar condeiul meu nu e atât de priceput și e mai bine să citiți voi despre ele direct de pe blogul https://popesculuminia.wordpress.com.

Pictură: Bunică și copil, Gaetano Bellei (1857-1922)

 

Reclame

Read Full Post »

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »