Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘David Lynch’

12 mai 2013

 

Azi plec spre after-school cu o geantă plină de amintiri la propriu, căci în interior se află jurnalul colectiv al năzdrăvanilor mei, cu cele câteva amintiri frumoase pe care le-au scris până acum, dar și frânturi din jurnalele mele de pe vremea când eram exact de vârsta lor.

M-am hotărât să le aduc câteva file din propria-mi poveste de școlăriță pentru că, așa cum am mai spus, nu toți copilașii au înțeles foarte bine ideea de jurnal.  Cele două fetițe care au spart gheața încercând să creeze unul au lipit câteva fotografii personale pe care apoi le-au comentat, dar într-o manieră care nu arăta a jurnal.

Totodată, m-am gândit că unele spicuiri din însemnările proprii îi vor ajuta să o cunoască pe Roxana, cea din clasa a III-a, care gândea mult mai asemănător cu felul în care gândesc ei decât adultul pe care-l văd astăzi în fața lor.

Luând contact cu textele mele, copiii se arată în special interesați de persoanele care apar în jurnal, de partenerii mei de joacă, întrebând cine e, de exemplu, Lenuța sau cine e Cristi. Un băiețel mă întreabă dacă mai am soldățelul roșu primit în dar, eu îi răspund că nu, dar că-l păstrez în amintire. Apoi, băieții vibrează când citesc că-mi plăceau filme ca Rocky ori cele cu Bud Spencer, pe care le vedeam la cinema și de câte 10 ori.

Ca întotdeauna la afterschool, se strecoară și câte un detaliu care arată statutul de copii defavorizați al micuților, căci un băiat găsește în jurnal un cuvânt nemaiîntâlnit de el până acum, care nu e altul decât….ecler.  Cu toată zarva și veselia din jur, mă întristez la gândul că un copil de 9 ani nu a savurat vreodată această prăjitură. Ca să nu cad în melancolie, îmi spun că poate a mâncat, dar că nu știa cum se numește.

(E ăsta însă un gând corect? Să ignor faptul că din realitatea unor oameni lipsesc anumite bucurii care pentru noi sunt accesibile? Mai ales că e vorba de copii?)

De la amintirile anilor 90, facem un salt în timp și îi îndemn pe copii să-mi împărtășească niște pozne pe care le-au făcut și apoi să le consemneze în Jurnalul colectiv de amintiri frumoase.

Protagoniștii întâmplărilor lor sunt în special din lumea celor care nu cuvântă. Din greșeală,  doi câini au primit câte un șut în fund, iar unul a fost tras de coadă. Impresionant e gestul unei fetițe(E.) de a lua în brațe cățelușa lovită și de a o masa, pentru a nu mai simți durerea. Apoi, după cum ne spune ea, cățelușa s-a băgat repede în pătuțul ei, iar eu în al meu. R, un băiat, ne povestește cum, la țară fiind, a dărâmat un cuib de rândunele fără să vrea, și cum rândunelele au zburat, iar el le-a ajutat să-și facă un alt cuib. Și uite-așa, cei doi copii au transformat pozna într-o faptă bună! O altă fetiță, S., ne povestește cum elibera papagalii din colivie, amintindu-mi de gestul sublim al lui Leonardo Da Vinci de a cumpăra păsări în colivii și de a le reda acestora libertatea.

Urmează un moment în care eu le scriu adresa mea de e-mail pe filele mele de jurnal, în speranța că mă vor contacta când vor mai crește pentru a le trimite toate materialele adunate pentru ei, de la Portretul chinezesc la tot setul de fotografii editate în Photomania. E cadoul cel mai de preț pe care pot să li-l ofer, și anume întâlnirea , peste ani, cu ei înșiși, cei aflați la această vârstă.

Pentru a nu se plictisi între timp, le propun să cânte ceva și ei încep să cânte Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând,  oferindu-mi la rândul lor un dar, căci alegerea lor sanctifică clipele petrecute împreună. Așadar, nu suntem doar noi aici, copii și voluntari deopotrivă, e alături de noi însuși Iisus.

 Treptat, fac trecerea către activitatea de atelier, la care-i am drept complici pe doi voluntari care mă ajută cu decuparea unor cartoane colorate în formă de cerc. Fiecare copil primește câte patru astfel de cercuri de diverse culori, care până la finalul atelierului se vor transforma în….ce oare?

“Un fluture?”, “o râmă?, “un viermișor?”, “un înger?”, „un semafor?”, „?”un înger?”, „mărgele?”, „o morișcă?”, „o zână?, „o albină?”„un cățel?”„planete?”, „mingi?”,”beculețe?”„oameni?”, „capuri?”, „un șarpe?”, ”un șoarece?”

A devenit deja o tradiție la orele noastre acest exercițiu de stimulare a curiozității și a imaginației deopotrivă. Poate dacă ar ști de la început ce vom confecționa, interesul lor nu ar mai fi atât de viu. Trebuie, ca-n viață, puțin suspans, o notă de imprevizibil.  De aceea, cred că un pedagog ar trebui să fie asemenea unui magician, să nu știi niciodată ce scoate din joben pentru a-și anima ucenicii.

Pe de altă parte, magia vine chiar din răspunsurile lor, pentru că eu, ca adult, privind patru cercuri nu pot vedea decât…patru cercuri. Aici sunt de acord cu David Lynch, care spunea, că, pe măsură ce devenim adulți, suferim de o îngustare a imaginației.  Antidotul meu? Atelierul Fulg de nea!

Pentru mine e o încântare să le văd imaginația la lucru prin accesoriile pe care le aduc creațiilor, depășind de departe modelul găsit pe internet.

Unim cele patru cercuri, facem și piciorușe și ne trezim cu o crescătorie de omizi.Dar nu orice fel de omizi, căci una are o coroană împărătească, alta are o creastă de punker, iar domnișoarele-omizi au gene luuungi.

Și cine știe, poate până la noua zi de atelier omizile se vor transforma în fluturi!

 

Reclame

Read Full Post »