Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Eminescu’

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Publicitate

Read Full Post »

download

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »