Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘facultate’

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Read Full Post »