Un alt fel de frumusețe

 

Cândva am văzut filmul Dincolo de nori(Al di là delle nuvole) al lui Michelangelo Antonioni, alcătuit din mai multe povestiri, dintre care ultima m-a impresionat cel mai mult. E despre un bărbat foarte frumos(Niccolo) care se îndrăgostește de o tânără atrasă de viața ascetică și care urmează să se ducă la mănăstire. Fata, indiferentă la frumusețea lui, se îndreaptă către o biserică, unde se cufundă în rugăciune. Tânărul o urmează până în biserică, o privește și, după slujbă îi spune: păreai că erai moartă, iar ea îi  răspunde: eram moartă. Când, în cele din urmă Niccolo îi mărturisește dragostea lui, ea  îi spune că sentimentele lui ar fi precum o lumânare aprinsă într-o cameră luminată.

La vremea la care am văzut filmul l-am privit ca pe o poveste frumoasă și atât.

Au trecut anii și am avut ocazia să cunosc câteva măicuțe la Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și povestea mi-a revenit în minte. M-am gândit că maicile au făcut un sacrificiu, acela de a-și nega trupul și că s-au deschis spre un alt gen de frumusețe, acela al iubirii față de Hristos.

La înmormântarea Maicii Rafaela, când am văzut o fotografie cu chipul ei neînsuflețit zâmbind, parcă mi s-a confirmat că există un tip de frumusețe care transcende viața trupească.

Între timp, am cunoscut un băiat care mi-a pus un inel pe deget și care își dorea să rostim repetabila monosilabă la Oficiul Stării Civile.

Doar că, în ultima parte a relației îmi decorasem o tablă școlară cu icoane felurite și, pe măsură ce le priveam, simțeam că acolo e răspunsul pe care-l căutasem de o viață, că acolo e dorința mea cea mai mare, de a fi în preajma lui Hristos, a Maicii Domnului, a Sfântului Nectarie sau  Sfintei Parascheva și că viața mea va dobândi un sens adevărat în solitudine, alături de ei.

Apoi mi-am amintit de filmul lui Antonioni și mi-am dat seama în sfârșit de ce m-a fascinat acea poveste: pentru că ea reflecta în fază latentă dorința mea de a fi cu Hristos, care acum a devenit o certitudine.

Sursa foto:

Scene din filmul Dincolo de nori

 

Publicitate

Read Full Post »

Aniversare la cenaclu

Prin liceu, când eram adolescenta tipică, cuvântul cenaclu nu-mi spunea nimic. Dar acum, când anii mei includ două aniversări de adolescentă, lucrurile stau diferit. De aceea aștept cu sufletul la gură aceste întrevederi în care ne întâlnim cu Hristos prin intermediul poeziei.

Azi e o zi deosebită pentru mine: tocmai am împlinit 35 de ani și…două zile și Talpalarii mei dragi mă sărbătoresc. E greu să spun ce-mi place mai mult, cărțile primite, florile, felicitarea sau îmbrățișările lor. Fiecare dar mă farmecă în felul său și toate la un loc îmi dau foc obrajilor.

Începem cenaclul cu lecturi din cartea de poezii pe care am primit-o, Carte de despărțire, de Savatie Baștovoi, din care eu citesc poemul Cerbul, și continuăm cu texte proprii.

Creațiile sunt scrise pe carnețele modeste, care ar putea fi trecute cu vederea, atât de smerite sunt, la fel ca și participanții. Ceea ce mă surprinde mereu la aceste întâlniri este puritatea sufletească a celor care scriu, găsirea unor analogii cu lumea credinței în aproape tot ce ne înconjoară, și asta pentru că totul e privit cu un ochi înduhovnicit.

Ascultând poeziile Ilenei, resimt o nevoie profundă de a permanentiza aceste momente prin  înregistrarea lor, dar nu îndrăznesc încă să o exprim, având sentimentul că aș tulbura caracterul sacru al momentului.

În cele din urmă îi propun următoarei autoare, Anca-Elena, să o înregistrez și mă bucur mult că acceptă. Așadar, voi putea prelungi aceste clipe într-o eternitate, ascultându-le iar și iar, de câte ori sufletul meu va simți nevoia de primenire.

Ștefan vine cu o serie de poezii aparținând altor autori (Rady Gyr), dar și cu creații proprii. Aș vrea să fac loc și lucrărilor lui pe reportofonul poetic, dar poate e mai bine să nu iau toate darurile odată, să mai las și altor întâlniri ocazia de a aduna astfel de comori.

Îmi vine rândul și mie să citesc un text care-mi aparține. Regret cumva că nu am creații cu tematică religioasă, dar spre surpriza mea, după ce le citesc participanților Papagalul exotic la fereastra mea, îmi dau seama că poate fi citit și într-o astfel de cheie.

Încheiem cenaclul cu o plimbare spre Sfânta Parascheva, unde ne întâlnim cu alți Talpalari dragi și unde ne rugăm împreună.

În drumul spre casă, fetele cântă aproape în surdină Hristos a înviat din morți… E cel din urmă dar al serii. Ascultându-le mă simt binecuvântată!

Read Full Post »

Bătălie pentru rolul de tocilar. Pomul cunoașterii

12 octombrie 2013

Azi, după câteva luni bune de pauză, reîncep Atelierul Fulg de nea la after-school.  Iau cu mine sârmă modelatoare în trei culori, perle de sticlă și multe emoții.

Ajung destul de devreme, sunt venite doar câteva fetițe, dintre care două noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Una dintre cele cu care am făcut atelierul anul trecut, Y., îi spune la ureche colegei ei ceva, arătând spre mine. La asemenea gest, eu am reacția de disc zgâriat a adultului, spunându-i lui Y. că nu-i frumos ce face. Nu mică mi-e mirarea când cele două copile îmi oferă felicitări realizate de ele, pe care au scris Bine ați venit la noi, că v-am așteptat!

Până la sosirea celorlalți școlari, fetițele îmi povestesc de alte ateliere, mai  rurale, unde bunicii le-au învățat să facă păpuși din…păpușoi, dar unde au pătruns și niscaiva americanisme, de genul dovlecilor crestați de Halloween.

De la bunicii din dotare, discuția alunecă spre…bunicuța sexy, văzută de o fetiță  la o emisiune tv.  În paranteză fie spus, sintagma, neașteptată pentru o non consumatoare de televizor  ca mine, îmi amintește de un seminar la care am fost mai demult, numită Ai copil ? Învață să fii părinte!, unde invitata, psihoterapeutul Cristina Trepcea,  avertiza că lăsarea copilului în compania celei mai ieftine bone, televizorul, este o formă de violență pasivă, afectând discernământul copilului aflat în perioada de formare.

Poate de aceea, așa cum pentru copii există after-school, așa ar trebui să existe programe after-work pentru părinți, în care aceștia să fie, la rândul lor, instruiți în privința alegerilor optime pentru copiii lor.

Însă la after-school nu avem prea mult timp pentru asemenea considerații, căci, odată cu venirea altor kinderi, aflu cu încântare că există totuși oameni în viața lor care să le cultive gustul pentru frumos, cum ar fi, de exemplu, un învățător care îi învață pictarea unor icoane pe sticlă, îndeosebi a Sfintei Parascheva, prăznuită zilele astea la Iași. Nu știu ce însemnătate are pentru vârsta lor această activitate, dacă îi înțeleg componenta sacră, dar dacă nu acum, poate acest lucru se va întâmpla peste ani, privind retrospectiv către copilărie.

Cât despre atelierul nostru de azi, el e precedat de un joc de-a școala și tocilarii, prin care urmăresc reevaluarea școlii dintr-o perspectivă pozitivă.

Pentru a le capta atenția, port ca accesoriu niște ochelari de plastic supradimensionați, despre care un băiat spune că se potrivesc unui sumo și le propun ca pentru o zi toți să fie tocilari dacă vor să împrumute ochelarii gigantici. Condiția e să dea ca exemplu o activitate plăcută pe care o desfășoară la școală, și, cu ochelarii pe nas, să o scrie la tablă.  Le surâde ideea, chicotesc de se prăpădesc când ies la tablă și își scriu ideile purtând ochelarii de Gargantua. Trebuie să fie niște ochelari magici, căci, dintr-un loc plictisitor, școala devine locul unde ne distrăm, unde ne jucăm, unde învățăm ARTĂ sau unde învățăm să fim mai buni. Doar pentru un băiețel ghiduș ochelarii par să nu aibă pe deplin efect, căci răspunsul lui e școala e locul unde ne batem! Evident că pedagogul din mine ripostează, spunând că le-am cerut ca exemplu o activitate plăcută, la care același băiat spune răspicat : pentru băieți e o activitate plăcută. Dacă e să mă gândesc la Chuck Palahniuk cu al lui Fight Club trebuie să recunosc: he has a point !

Încântată de acest joc de roluri, o fetiță mă întreabă: Aici o să facem tot timpul lucrurile într-un mod amuzant ? Tresar și abia acum conștientizez că încercarea mea de a face activități altfel a trecut testul și de data asta.

Urmează partea propriu-zisă de atelier, unde îi învăț să facă un copăcel hand made cu două ramuri. La rândul meu am fost învățăcel în crearea pomilor hand made acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a îndrumat  pas cu pas în realizarea lor într-o cafenea ce încurajează atelierele de creație, numită Sage.

Lucrul  nostru e întrerupt de venirea neașteptată a unei noi voluntare, moment în care copiii abandonează totul pentru o sesiune de îmbrățișări cu ea.  De altfel, e o lege nescrisă aici ca orice activitate să fie eclipsată de sosirea unui voluntar, oricât de atractivă ar fi acea activitate. Copiii ierarhizează corect, intuitiv, ceea ce contează cu adevărat : întâi oamenii și  pe urmă celelalte.

 Apoi reluăm lucrul. La vederea atâtor mărgeluțe colorate băieții strâmbă inițial din nas, crezând că o să realizăm niște brățări pentru fete. Ca de obicei, kinderii fac tot felul de presupuneri în privința rezultatelor, de la câini la extratereștri, dar niciuna nu se apropie de realitate.

La final are fiecare câte un copăcel, chiar dacă probabil nu fiecare a plantat încă unul.

Copăcelul nostru e însuși Pomul Cunoașterii. Al cunoașterii unui nou meșteșug.

La sfârșitul orei, aceeași fetiță cu inițiativa de a realiza felicitări pentru mine, îmi mângâie abdomenul cu afecțiune, exclamând, aproape ca-n povestea clasică, Dar ce burtă mare aveți, doamna! Mai mult amuzată decât supărată, îmi trece prin minte un vers de-al Alexandrinei care se potrivește foarte bine contextului: o vorbă m-alină/ Alta mă doare…

Ne luăm rămas bun până la atelierul viitor, ei plecând spre casă cărând pădurea de copaci în ghiozdane, eu îndreptându-mă spre job cu încă un strop de copilărie în suflet.

Read Full Post »