Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘singurătatea’

persephone dante gabriel rossetti

Unui Hades

Îmi vorbești

în dialectul

tăcerii.

 

SANYO DIGITAL CAMERA

Câți ochi crezi că am?

Trupul meu

E o gingie

enormă

din care

străpung

mereu

alți

și

alți

ochi:

de lapte,

de minte,

de Tiresias.

 

reme

Pregătiri de bal

Îmi pun

la gât

un șirag

de albine

și în picioare

tocurile cui

ale cuvintelor.

 

1280px-John_Everett_Millais_-_Ophelia_-_Google_Art_Project

Opheliei lui Millais

Doi şi alţi doi

plonjează

în repetabila

monosilabă.

Doar tu te plimbi

singură

prin verde

Şi e bine…

 

The_Planets___Saturn_by_InertiaK

Poeții

 vin

de pe o planetă

logodită cu ea însăși.

 

lovers

Magie

Dincolo

de țărmul

Tavanului

Planetar

Foile redevin

 copaci

și poezia

se citește

 doar din

priviri.

 

brandon scott-green-moon-blue-green

Fiii nopții

Am copii muți

Cu tone de ochi

cusuți.

Fiecăruia îi dau un nume,

îi mai las o vreme

să se joace singuri

până într-o zi

când vor vedea

lumina

și vor cunoaste

junghiul,

iar eu îi voi uita

pentru alți copii muți

cu tone de ochi

cusuți.

 

apple-adam-and-eve-graphic-painted

Super ofertă

Adam donează coastă

să alunge

singurătatea.

Mănâncă pâinea

Evei

Şi-mi întinde

mărul.

 

lucien levy dhurmer the gust of wind

Carnivorul

Îmi place carnea

de pe tejghelele din piețe

și cea din gară,

 ambalată în stambă ieftină.

Dar cum n-am bani

 nici de una, nici de alta

intru într-o expoziție de pictură

fiindcă oricum în artă

 e mai multă carne

Decât în orice măcelărie.

 

Autofagie

Cu fiecare vers

mă mir

că mâinile au tot zece degete.

Imaginile:

  1. Dante Gabriel Rossetti-Persephone
  2. Fotografie personală
  3. Remedios Varo- Toward the Tower
  4. Sir John Everett Millais- Ophelia
  5. Inertiak-Saturn
  6. Magritte-Lovers
  7. Brandon Scott- Latte luna
  8. Apple Adam and Eve graphic painted
  9. Lucien Lévy-Dhurmer- The Gust of Wind

 

Reclame

Read Full Post »

Textul ce urmează va fi diferit de cele publicate până acum pe blog pentru că azi nu voi mai scrie despre realizări și bucurii, ci despre un mare eșec din viața mea pe care mi l-am asumat abia după 15 ani, mai exact zilele trecute.

Ce a declanșat schimbarea de abordare ? Sugestia unei bloggerițe (Ioana Budeanu) de a scrie și despre latura noastră vulnerabilă, dintr-un gest de sinceritate față de cititori, dar mai ales față de noi înșine. Am rezonat foarte mult cu recomandarea ei, unde găseam, aproape uitat, crezul meu de la after-school: să ne arătăm copiilor așa cum suntem, nu ca niște zei atotștiutori.

Revenind la experiența de bursier în Finlanda, sau Friglanda, cum o alint eu, am crezut, până zilele trecute, că nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice.

La cei 22 de ani pe care-i aveam, am plecat de acasă cu niște așteptări imense, care nu au coincis deloc cu realitatea. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, în schimb m-am transformat într-o mașină de făcut referate. În prima parte a zilei scriam temele pe hârtie, iar în restul zilei mă luptam să le scriu în word. Abia învățam să utilizez computerul, lucrurile decurgeau cam așa: A…unde-i A-ul? Dar S-ul? Cu S-ul e mai simplu, apare de două ori, acum caută I-ul și așa mai departe până scrii amărâtul ăla de ASSIGNMENT. În cel mai bun caz plecam de la internet în toiul nopții, alteori rămâneam acolo până dimineață, când venea femeia de serviciu și mătura printre picioarele mele. Și apoi, la cursuri. Fresh.

Voiam să evadez din coșmarul ăsta și am plecat cu alți studenți Erasmus într-o excursie de o săptămână în Suedia. În sfârșit vedeam ce se petrece în jurul meu, mă bucuram de oameni, de croaziera pe Marea Baltică, de marea fragmentată de insulițe.  Am  dansat într-o discotecă de pe feribot cum nu o mai făcusem din liceu, m-am îndrăgostit de Stockholm și Linköping, hoinăream pe străzi de parcă era toată lumea numai a mea.

Dar apoi m-am întors în Friglanda. Și m-am trezit că cea mai bună școală din lume are un mod foarte eficient de a combate absenteismul studenților : câte o temă la fiecare obiect pentru fiecare absență. Mi-a ieșit Suedia pe nas, temele m-au cocoșat și mai tare. De aceea când mă întreabă cineva cum a fost în Finlanda, încep să vorbesc despre Suedia, de parcă n-am înțeles întrebarea.

A urmat un stres cât China, o frică permanentă, crunte insomnii, un dor sfâșietor de cei dragi, urlete zilnice ca de lup la lună.

Acolo, în Finlanda, am aflat ce proporții poate lua singurătatea : mă priveam în oglindă ca să am impresia că mai sunt cu cineva în cameră și într-o zi, când am descoperit un păianjen m-am bucurat în sfârșit că am un suflet drept companie. Dorul de Iași era atât de mare încât mă imaginam plimbându-mă pe Ștefan cel Mare. Abia acum vedeam, în amintire, frumusețea arhitecturală a orașului nostru. Ajunsese să-mi fie dor chiar și de părțile lui mai puțin plăcute, gen locul cu țigări țigări și altele de soiul ăsta.

Cu atâtea trăiri negative copleșitoare am dat în patima cumpărăturilor, dădeam toți banii pe haine, până ce rămâneam fără mâncare. Îmi coseam cursurile pentru că un capsator era foarte scump. Să mă duc în nord să văd aurora boreală și pe Moș Crăciun nici nu se mai punea problema.

Și totuși, în noianul ăsta de negru, a existat și ceva bun pentru că așa se întâmplă întotdeauna.

În Finlanda se pune preț pe opinia personală, nu mai eram nevoită să îngurgitez și să regurgitez cursurile ca acasă. Nu mă mai mințeam scriind ceea ce știam că se așteaptă de la mine, ci îndrăzneam să scriu despre experiențele personale. Mă întorceam, prin scris, la vârsta adolescenței, când aveam caiete peste caiete de scriere liberă. Acesta a fost lucrul cel mai de preț care s-a întâmplat pe durata șederii mele acolo.

 Dar de asta mi-am dat seama abia acum, după ce articolul Ioanei mi-a luat un văl de pe ochi. Pe atunci erau doar niște teme împovărătoare, pe care le-am lăsat, la plecare, în camera de cămin, fără să mă uit înapoi.

La întoarcerea în țară, când a trebuit să scriu pentru Universitate un text despre experiența din Scandinavia am scris câteva rânduri despre cât de fain a fost zborul cu avionul, prin care mă vedeam un Călător pe marea norilor, și cam atât. Povestea rămăsese în camera albă de cămin.

 De-a lungul anilor m-am întrebat de multe ori ce voi fi scris acolo și am regretat cu toată ființa mea că nu mai am acces la referate. Până zilele trecute, când am realizat că povestea se scrie în continuare, clipă de clipă, și că nu mai am nevoie de trecut pentru asta.

Acesta a fost pasul spre asumarea eșecului trăit în Finlanda și spre a vedea că tot zbuciumul nu a fost inutil, că acolo am reînvățat să scriu liber.  

Read Full Post »