Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2013

22 mai 2013

 Pe când finalizam articolul despre atelierul de data trecută, când spuneam în glumă că toate drumurile duc spre arta suprarealistă, mi s-a conturat o idee asupra a ceea ce voi face azi cu ștrumfii la after-school. Iau cu mine o minune de carte, Arta pentru copii, și două reviste despre doi pictori suprarealiști,  Dali și Magritte.

Ca de obicei, nu ascult  timpul probabil( pentru că oricum e doar probabil)și mă îmbrac cât se poate de nepotrivit pentru cerul înnorat: cu noii mei pantaloni bej de la SH și niște pantofi de piele întoarsă asortați. Tot drumul cu autobuzul mi se plimbă prin minte idei realiste, despre cum îmi voi face praf pantofii dacă va ploua, și suprarealiste, dar într-o variantă cuminte, pentru copii, fără aiurelile paranoide ale lui Dali.

Ajunsă la after-school, după sesiunea de îmbrățișări care a devenit o tradiție a casei, le aduc aminte kinderilor că azi era ziua în care urmau să-mi facă o surpriză. Îi tachinez, căci știu că trăind mereu în prezent, au uitat de atunci. Ș. confecționează repede și-mi oferă o lalea origami, salvând onoarea clasei.

Apoi îi invit pe copii să ne povestească niște vise pe care le-au avut. Sau visuri?( Fac mereu confuzie între astea două, între ce aspirăm ziua și ce visăm noaptea. Nu că nu s-ar putea și invers, să visăm ziua și să aspirăm noaptea.)

Spre surprinderea mea, unele din visele copiilor sunt foarte apropiate de realitate, cum ar fi acela de a se juca cu prietenii lor, de a cânta pe o scenă(la Românii au talent, evident) de a merge la mare sau de a purta o rochie de prințesă.

Dar sunt și altele apropiate de lecturile SF, de proza fantastică sau de pictura suprarealistă:

S: Eu am visat că am găsit o minge cu dorințe și mi-am dorit să nu se mai termine dorințele mele.

A: Eu am visat că existau două Terra, una era Terra Pământ și alta Terra extraterestră și Terra extraterestră a izbit Terra Pământ și a rămas doar România din tot Globul pământesc.

 R: Eu am visat că am mers la pescuit și am prins un pește foarte, foarte mare și dup-aia am prins două știuci care erau pe jumătate om.

 E: Eu am visat că tot ce îmi doream se împlinea. Mama și tata se chinuiau să facă casa. Eu, văzând că se chinuie, mi-am dorit să fie gata. Când am văzut camera mea m-am minunat. Am zis că mai lipsește ceva și mi-am dat seama. Mi-am dorit să am o cadă fierbinte în cameră și s-a întâmplat.

 Am mai visat că în drum spre biserică am călcat într-o piatră magică. Atunci mi-am dorit să pot zbura. A fost minunat, până când m-am pocnit(!) de un copac. Mi-am revenit și am continuat să merg. Era amuzant. Mi-aș dori să se întâmple asta și în realitate. Asta am gândit eu când m-am trezit.

 I: Eu am visat că sunt un super erou. Era țeavă. (:)

După această introducere în lumea propriilor vise, le vorbesc despre suprarealism  ca despre  o pictură inspirată de vise, amintiri, mituri.

Le captez atenția asamblând un șevalet miniatural pe care ei inițial îl confundă cu litera A. Apoi, când află la ce folosește, își exprimă dorința să construim și noi la atelier unul.

Le expun pe șevalet picturile Metamorfoza lui Narcis și Lebede reflectându-se ca elefanți, realizate de Dali, apoi le vorbesc despre preferința suprarealiștilor pentru imagini ambigue, cum e celebra canapea în formă de buze, creată de Dali, dar și prințesa și preotul care întorși cu susul în jos se transformă într-o femeie urâtă și, respectiv un pirat.

Îi aloc și lui Magritte puțin timp, insistând pe ideea că, în cazul său, inspirația vine din situarea unor obiecte obișnuite în contexte neobișnuite, cum e cazul mărului gigantic din Camera interogatoriului. La vederea unui fruct de asemenea proporții, o fetiță exclamă că ar putea mânca din acel măr o viață întreagă, la care un coleg îi spune că el l-ar mânca în patru secunde. Nu știu cu ce vor rămâne ei peste ani din ora asta, dar în ce mă privește, remarcile lor mi-au schimbat modul de a privi celebrul măr al lui Magritte. Le arăt și soneriile plutitoare din Vocea eterică, căreia îi inspiră unei fetițe niște ochi închiși, dar și acea stâncă plutitoare în aer deasupra căreia se află Castelul din Pirinei.

Închei ora de suprarealism, căci la after-school e invitată o doamnă voluntar din Honduras, care le vorbește copiilor în spaniolă, învățându-i denumirea fructelor și a unor numere. Intru și eu în joc și număr, ceea ce e un first time pentru mine. Se pune ca a treia limbă în CV dacă am numărat până la 30? Nu? Hm…

La plecare, ploaie în luna lui…mai, iar eu îmi reamintesc de pantofii bej de piele întoarsă.  Și cum la after-school nu ducem niciodată lipsă de idei, împrumut șlapii de schimb ai unui băiețel și ies să înfrunt ploaia cu ei…

Feels like Singing in the rain: Try walking in my shoes….

 

Anunțuri

Read Full Post »

16 mai 2013

Azi e joi, zi în care la after-school vine de obicei o doamnă psiholog  și îi sprijină pe voluntari cu sugestii pentru activitățile terapeutice de care beneficiază copiii.  Mă învoiesc de la serviciu o oră pentru a ajunge încă de la începutul întâlnirii și plec însuflețită foarte la gândul că voi afla tot felul de strategii pe care să le aplic la ora mea de terapie cu micuții.

De ceva vreme, prefer varianta asta de a afla idei folositoare, interacționând cu persoane reale decât câutându-le prin cărți, apelând astfel la o bibliotecă vie, ca să folosesc un termen la modă.

Având o memorie afectivă de elefant, absorb ca un burete cuvintele interlocutorului, fapt ce grăbește asimilarea ideilor în comparație cu situația în care citesc o carte, când informația se fixează în minte abia la a treia lectură.

Ajunsă însă la after-school, aflu că, din păcate, doamna psiholog s-a îmbolnăvit și nu a mai reușit să ajungă. Să-i dea Domnul sănătate și să ne revedem cu bine altădată.

Am parte de o discuție  compensatorie cu asistenta socială, care-mi creionează câteva puncte de plecare privind activitatea aceasta nouă, în  care mă implic deocamdată cu pași timizi, pentru că nu sunt suficient de documentată în privința psihoterapiei școlarilor.

Asistenta socială îmi oferă și un răspuns la una din întrebările  care mă tot preocupă de ceva timp, cum să-i ajut pe cei doi copii foarte introvertiți din grupa mea să se deschidă, să îndrăznească să se exprime, verbal și scris. Ea îmi sugerează ca în jocurile de rol să-i pun în postura de lideri ai echipei lor. Buuun. Am un punct de plecare.

Una din voluntare propune vizionarea unor filmulețe motivaționale, de genul celui de pe youtube numit Boomerangul amabilităților, în care întâlnești oameni atenți la nevoile celor din jurul lor, în care fiecare ajută pe cineva și acel cineva ajută la rândul lui pe altcineva.

Mai vorbesc puțin cu asistenta socială despre surpriza pe care le-o pregătesc de 1 Iunie celor mici și apoi merg la grupa mea de copii. Bucuroși nevoie mare că ne revedem mă iau la îmbrățișat simultan, mai mai  să mă dea jos.

Îi dezamăgesc puțin spunându-le că de data asta nu am venit pentru atelier, dar că o să stau cu ei până ce își vor termina temele.

Cât își scriu ei lecțiile, răsfoiesc o revistă cu Scooby Doo în vizită la Taj Mahal, și asist, din când în când, la o epidemie de îmbrățișări din partea copiilor.

Citisem undeva că  omul are nevoie de minimum 7 îmbrățișări pe zi pentru a fi echilibrat emoțional.  N-am prea luat în serios ideea, căci o cifră așa de precis calculată e puțin ridicolă pentru evaluarea nevoilor noastre afective. Și dacă sunt 6? Și dacă sunt 8? Totuși, intru în joc și le spun copiilor despre această idee, la care o fetiță dintr-a doua, D., vine și mă strânge în brațe de două ori și apoi spune: „au mai rămas 5.” Pe parcursul întregii ore vine de mai multe ori la mine și mă ia în brațe și la un moment dat spune victorioasă:7!  Preluându-i modelul, vin din nou toți să mă îmbrățișeze, atât de strâns încât simțeam că nu mai pot respira. Un băiețel ghiduș numără încet: 35, 36, 37, 38, 39….

Le propun ca data viitoare să-mi pregătească ei mie o surpriză și toți îmi răspund în cor: daaa! Unii copiluți sunt mai nerăbdători și confecționează de pe acum o barcă, o fetiță face solnițe din ce în ce mai mici și mă învață și pe mine cum să le fac, iar o alta(A) îmi oferă o surpriză într-un plic confecționat de ea, dar pe care uit să-l desfac.

În drumul spre casă, în autobuz ascult John Lennon  cu Imagine, și pentru prima dată în viață sunt cu adevărat atentă la versuri: No hell below us/ Above us only sky. Sunt copleșită de mesaj, căci e în concordanță cu starea de plutire pe care o am după ce vin de la copii.

Ajunsă acasă, desfac plicul de la A. și, ce să vezi? O hartă cu lacuri și palmieri, un drum pe care merge un om și care ajunge la un cufăr plin cu obiecte prețioase. Alături, era scris: eu aș vrea să găsiți o comoară cum a găsit acest omuleț…

Draga de ea, nici nu bănuiește că eu am găsit deja acea comoară în sufletele lor curate.

Read Full Post »

15 mai 2013

Într-adevăr, azi la atelier ne-au invadat fluturii, nu doar galbeni, ca în romanul lui Marquez, ci de toate culorile.  Am ales să corelez tema de astăzi cu de cea de data trecută-crearea omizilor, pentru că-mi place să fac legături mai evidente sau mai subtile între lucruri, dar și pentru a le îmbogăți copiilor vocabularul cu un nou cuvânt- crisalidă, desemnând perioada aceea intermediară între omidă și fluture. Spre bucuria mea, o fetiță(S.) știe deja răspunsul și pronunță victorioasă cuvântul.

(Acum, scriind pe blog, îmi dau seama că voluntariatul, activitățile de la afterschool, au fost pentru mine un fel de trecere de la starea de omidă (cea a depresiilor) la cea de fluture care sunt când mă aflu în preajma celor mici.)

Pe lângă confecționarea fluturilor, azi le propun un exercițiu pentru a testa gradul de încredere pe care-l au unii față de alții și toți față de mine. Exercițiul constă în împărtășirea unui secret de față cu toată lumea. Unii sunt entuziasmați de idee, alții se uită cu un aer poznaș la mine și-mi spun că nu vor să împărtășească nimănui secretele lor. Când îi asigur că le voi dezvălui la rândul meu un secret, miza jocului crește și devin mai dispuși să se deschidă, dar nu în totalitate.  Îmi trece prin minte să le spun despre o zi petrecută la Atelier, când am uitat cum să confecționez un monstru de hârtie și m-am dus în biroul învățătoarei să mă uit repede pe youtube și să-mi amintesc. Dar, gândindu-mă că nu e un exemplu bun de urmat pentru că se aseamănă cu trișatul la lucrări și teze, am optat în cele din urmă pentru un exemplu din copilărie, când tatăl meu îmi impunea să mănânc borș, ceea ce mie nu-mi plăcea, și cum am găsit o strategie, un truc, pentru a scăpa de așa un supliciu, și anume, turnând borșul într-un pahar și ascunderea lui în bibliotecă, în spatele cărților. Acum, că am dezvăluit secretul meu, haideți să vedem care sunt răspunsurile lor.

Cheltuirea unor bani în alt scop decât cel indicat de părinți, de obicei pe suc sau înghețată, aruncatul unui pisoi într-un butoi cu apă rece, îndrăgostirea unei fetițe de clasa a II-a și alte câte-n lună și-n stele.

După dezvăluirea reciprocă a secretelor, continui cu o activitate inspirată de cartea lui Steve Chandler, 100 de căi spre automotivare. Autorul povestește cum fiica lui de 12 ani a participat la un cenaclu unde fiecare dintre  elevi trebuia să creeze un poem minciună despre cât erau ei de grozavi. Le propun copiilor crearea unui astfel de poem, în care ei să-și imagineze cele mai nebănuite calități, care să treacă și de barierele realului. Ca sugestie, le amintesc de capacitatea savanților din Călătoriile lui Gulliver de a extrage raze de soare din castraveți, idee la care ei râd la unison.

Reproduc aici răspunsurile lor pline de savoare.

S: Eu aș putea călări un cal cu 10 capuri, 100 piciuare(!) și trei cozi care poate merge pe curcubeu și e omnivor și poate trăi 1000 de ani și e verde cu buline mov. 

Aș putea să mă duc pe soare fără să mă ard și l-aș mânca, apoi aș fi eu soarele.

 Aș putea să fiu un doctor care face experimente pe animale ca să fac, de exemplu, un porc cu cap de dinozaur.

 

D: Eu aș putea călări o vacă de 100 de m, dar dacă nu m-ar lăsa s-o călăresc aș bate-o. Măr!

 

M: Eu când o să fiu mare o să mă fac profesoară de balet și o să sară elevele până la stele. Eu sunt capabilă să fac cursuri când voi fi în clasa a VI-a și să fiu foarte bună la balet. Să ajung până la cer și pe nori, dar nu pe nori negri. Sper că o să fac și balet pe gheață și să dansez pe un cal cu 100 de ochi.

 

?Când o să am 10 ani o să locuiesc la mare. Acolo o să mă joc cu prietenele mele și cu prietenii mei. Când am rămas cu prietena mea am sărit geamul și ne-am dus să sărim pe mașini.

 

L: Pot să zbor. Să scot un iepure din gât. Pot să sar din casă în casă. Pot să înot până la 50 de m. Pot să scot diamante prin ochi. Pot să fac lumea din dulciuri. Pot să fac telefoane.

 

S: Să scot dintr-o roșie un ac. Să scot un „claon” dintr-o cutie mică. Să scot un fluture dintr-o pungă cu fasole.  Să scot 5 iepuri din pălărie. Să scot dintr-o pungă mică un topor.

G: Eu cred că voi fi astronaut și chir acum sunt, îmi pornesc nava spațială și am ajuns în spațiu, am văzut o stea galbenă și foarte strălucitoare și băgat-o în nava spațială. Apoi am ajuns la planeta Juliver(!),am coborât din navă și am văzut un extraterestru foarte verde și extraterestrul a vrut să mă fure, dar eu am fugit în navă și am plecat acasă cu gândul că nu mai merg niciodată  în spațiu. Sfârșit.

 

A: Să fumez 2000 de țigări pe minut. Să alerg 20 000 de km. Să mănânc un infinit de pizze.

 

A:Eu m-am bătut cu un câine turbat și l-am învins, iar eu nu aveam nicio zgârietură,apoi m-am bătut cu un monstru cu 10 000 de ochi, 30 000 de gheare, 100 de cozi, 9999 picioare și dintr-o atingere l-am pus la pământ pe acel monstru imens, gigant, foarte, foarte mare, iar eu eram pe lângă el un microbel (!) mic și l-am învins foarte ușor, dar, sincer, i-am scos toți ochii pe care îi avea în cap singură,fără ajutor.

 

Apoi le spun că, de vreme ce și-au imaginat că sunt capabili de lucruri mărețe, ei chiar sunt capabili, chiar dacă doar în sfera realului. Le-am sugerat să-și caute un hobby căruia să le dedice cel puțin o oră pe zi pentru că în timp vor  deveni foarte buni în a face acel ceva ales de ei.

 Acum în încheiere, reluând în minte cele trei teme abordate azi la atelier, îmi vine o idee năstrușnică ca data viitoare să le îmbinăm pe toate trei, rezultatul fiind un poem minciună în care cineva spune un secret despre o invazie de fluturi. Pe moment nu văd niciun motiv  pentru a propune o astfel de activitate, decât unul poate pur ludic, dar revin asupra ideii și-mi spun că poate fi un exercițiu util de a lega între ele lucruri fără nicio legătură cu alta…

Și uite-așa toate drumurile duc spre arta  suprarealistă….

 

Read Full Post »

12 mai 2013

 

Azi plec spre after-school cu o geantă plină de amintiri la propriu, căci în interior se află jurnalul colectiv al năzdrăvanilor mei, cu cele câteva amintiri frumoase pe care le-au scris până acum, dar și frânturi din jurnalele mele de pe vremea când eram exact de vârsta lor.

M-am hotărât să le aduc câteva file din propria-mi poveste de școlăriță pentru că, așa cum am mai spus, nu toți copilașii au înțeles foarte bine ideea de jurnal.  Cele două fetițe care au spart gheața încercând să creeze unul au lipit câteva fotografii personale pe care apoi le-au comentat, dar într-o manieră care nu arăta a jurnal.

Totodată, m-am gândit că unele spicuiri din însemnările proprii îi vor ajuta să o cunoască pe Roxana, cea din clasa a III-a, care gândea mult mai asemănător cu felul în care gândesc ei decât adultul pe care-l văd astăzi în fața lor.

Luând contact cu textele mele, copiii se arată în special interesați de persoanele care apar în jurnal, de partenerii mei de joacă, întrebând cine e, de exemplu, Lenuța sau cine e Cristi. Un băiețel mă întreabă dacă mai am soldățelul roșu primit în dar, eu îi răspund că nu, dar că-l păstrez în amintire. Apoi, băieții vibrează când citesc că-mi plăceau filme ca Rocky ori cele cu Bud Spencer, pe care le vedeam la cinema și de câte 10 ori.

Ca întotdeauna la afterschool, se strecoară și câte un detaliu care arată statutul de copii defavorizați al micuților, căci un băiat găsește în jurnal un cuvânt nemaiîntâlnit de el până acum, care nu e altul decât….ecler.  Cu toată zarva și veselia din jur, mă întristez la gândul că un copil de 9 ani nu a savurat vreodată această prăjitură. Ca să nu cad în melancolie, îmi spun că poate a mâncat, dar că nu știa cum se numește.

(E ăsta însă un gând corect? Să ignor faptul că din realitatea unor oameni lipsesc anumite bucurii care pentru noi sunt accesibile? Mai ales că e vorba de copii?)

De la amintirile anilor 90, facem un salt în timp și îi îndemn pe copii să-mi împărtășească niște pozne pe care le-au făcut și apoi să le consemneze în Jurnalul colectiv de amintiri frumoase.

Protagoniștii întâmplărilor lor sunt în special din lumea celor care nu cuvântă. Din greșeală,  doi câini au primit câte un șut în fund, iar unul a fost tras de coadă. Impresionant e gestul unei fetițe(E.) de a lua în brațe cățelușa lovită și de a o masa, pentru a nu mai simți durerea. Apoi, după cum ne spune ea, cățelușa s-a băgat repede în pătuțul ei, iar eu în al meu. R, un băiat, ne povestește cum, la țară fiind, a dărâmat un cuib de rândunele fără să vrea, și cum rândunelele au zburat, iar el le-a ajutat să-și facă un alt cuib. Și uite-așa, cei doi copii au transformat pozna într-o faptă bună! O altă fetiță, S., ne povestește cum elibera papagalii din colivie, amintindu-mi de gestul sublim al lui Leonardo Da Vinci de a cumpăra păsări în colivii și de a le reda acestora libertatea.

Urmează un moment în care eu le scriu adresa mea de e-mail pe filele mele de jurnal, în speranța că mă vor contacta când vor mai crește pentru a le trimite toate materialele adunate pentru ei, de la Portretul chinezesc la tot setul de fotografii editate în Photomania. E cadoul cel mai de preț pe care pot să li-l ofer, și anume întâlnirea , peste ani, cu ei înșiși, cei aflați la această vârstă.

Pentru a nu se plictisi între timp, le propun să cânte ceva și ei încep să cânte Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând,  oferindu-mi la rândul lor un dar, căci alegerea lor sanctifică clipele petrecute împreună. Așadar, nu suntem doar noi aici, copii și voluntari deopotrivă, e alături de noi însuși Iisus.

 Treptat, fac trecerea către activitatea de atelier, la care-i am drept complici pe doi voluntari care mă ajută cu decuparea unor cartoane colorate în formă de cerc. Fiecare copil primește câte patru astfel de cercuri de diverse culori, care până la finalul atelierului se vor transforma în….ce oare?

“Un fluture?”, “o râmă?, “un viermișor?”, “un înger?”, „un semafor?”, „?”un înger?”, „mărgele?”, „o morișcă?”, „o zână?, „o albină?”„un cățel?”„planete?”, „mingi?”,”beculețe?”„oameni?”, „capuri?”, „un șarpe?”, ”un șoarece?”

A devenit deja o tradiție la orele noastre acest exercițiu de stimulare a curiozității și a imaginației deopotrivă. Poate dacă ar ști de la început ce vom confecționa, interesul lor nu ar mai fi atât de viu. Trebuie, ca-n viață, puțin suspans, o notă de imprevizibil.  De aceea, cred că un pedagog ar trebui să fie asemenea unui magician, să nu știi niciodată ce scoate din joben pentru a-și anima ucenicii.

Pe de altă parte, magia vine chiar din răspunsurile lor, pentru că eu, ca adult, privind patru cercuri nu pot vedea decât…patru cercuri. Aici sunt de acord cu David Lynch, care spunea, că, pe măsură ce devenim adulți, suferim de o îngustare a imaginației.  Antidotul meu? Atelierul Fulg de nea!

Pentru mine e o încântare să le văd imaginația la lucru prin accesoriile pe care le aduc creațiilor, depășind de departe modelul găsit pe internet.

Unim cele patru cercuri, facem și piciorușe și ne trezim cu o crescătorie de omizi.Dar nu orice fel de omizi, căci una are o coroană împărătească, alta are o creastă de punker, iar domnișoarele-omizi au gene luuungi.

Și cine știe, poate până la noua zi de atelier omizile se vor transforma în fluturi!

 

Read Full Post »

8 mai 2013

O zi binecuvântată cu alese daruri!

Azi mă revăd cu micuții mei după vacanța de Paște. Ca să mai păstrez puțin atmosfera de sărbătoare, o să-i învăț la atelier cum să confecționeze un iepuraș, și respectiv un puișor. Ideea mi-a fost sugerată atât de frumos de Maria, prin felicitarea hand-made pe care mi-a trimis-o. Cele două simboluri pascale sunt reprezentate în combinația aia fermecătoare de stângăcie și simplitate specifică lucrărilor realizate de copii.

Ca de obicei plec de acasă spre copilași cu toate ustensilele pentru atelier, mult entuziasm și o idee-două în minte. Nici nu trebuie să mă pregătesc prea mult, căci afterschool-ul e scena mea de improvizație.

Simpla interacțiune cu copiii ramifică ideile într-un mod care nu poate fi niciodată prevăzut sau chiar imaginat. Fiindcă ceea ce se întâmplă când copilul interior întâlnește ceilalți copii depășește chiar și imaginația.

Azi e o zi specială, pentru că, pe lângă lighioanele pe care vom învăța să le realizăm, vom mai face și altceva.

-Ce anume, doamna?

-Aveți răbdare, știți doar că nu vă spun din prima…

-Așa…Ce avem aici?

-O balanță, răspund toți în cor.

-Și astea două, de o parte și de alta a tijei din mijloc?

Aici e aici. Ne prindem urechile alea de iepuraș pe care o să-l confecționăm azi la atelier. ( Fraza cu iepurașul o spun aici, căci la after-school nu mă abat de la obiceiul de a nu divulga până la sfârșit ce vom confecționa.)

Să revin. Hai să scriu pe tablă. Balanța are două…și voi completați răspunsul. Încep să curgă răspunsurile, unul mai comic decât altul: farfurii, ligheane, linguri, tigăi, castroane, platouri, ceaune, ceasuri, cercuri, dopuri, sfere, scrâncioburi (!), roți, pahare, capace, kilograme, furculițe(!!!!).

Buun. Acum, după ce v-am trezit curiozitatea în privința celor două componente ale balanței, iată cuvântul magic, la singular și la plural, talger, respectiv talgere și cu ocazia asta bifăm și partea cu îmbogățirea vocabularului.

Și acum vine momentul cel mai important: puneți pe un talger ceea ce doriți voi de la ceilalți și pe celălalt talger ceea ce vreți să oferiți celorlalți.

Spre surpriza mea totală, răspunsurile lor dau dovadă de o mare inteligență emoțională, nelimitându-se la alegeri tipice copiilor, de genul jucării și dulciuri.

Astfel, în primul caz cântăresc greu respectul, fericirea, banii, dragostea, bucuria, pacea, cadourile, sinceritatea, liniștea, prietenia, învățătura.

În al doilea caz balanța se înclină cu cadouri, jucării, bunătate, fericire, felicitare, flori( trandafiri, ghiocei), surprize, pupici, inimioare, adevăr, bani, mâncare, secrete, sentimente,apreciere, încredere. Și, un răspuns HH și off the record din partea unui băiețel de 9 ani:gagici, care, întrebat fiind ce ar face cu ele a răspuns misterios: secret!

Realizez acest joc cu balanța pentru a le dezvolta altruismul, pentru a-i învăța să facă alegeri de tip câștig-câștig, să știe să ofere, dar și să primească și astfel să existe un echilibru între ce vor de la ceilalți și ce sunt ei dispuși să ofere.

Apoi începem atelierul, ne murdărim de lipici, formăm ovale galbene și albe, facem gheruțe și cioculețe și la sfârșit ies, culmea, nu din ouă, ci din mâinile noastre niște puiuți de găină. La care se adaugă și iepurași.

Fiecare copil își personalizează dihania prin diverse accesorii: un pui are o fundiță roșie, cum tot roșie e și băscuța unui iepure.

Îi invit să-și lase semnătura de artist pe fiecare lucrare și apoi începe ședința foto a creaturilor. La final, o poză de familie, eu îmbrățișată de micii mei artizani.

Și așa mai trece o zi de voluntariat la un afterschool cu ferestrele pictate.

Un bonus pentru cititori:

Ana Blandiana- Balanța cu un singur talger

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat,
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Dușmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învățat să le țip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Și faptele mele, oricât de bune,
Nu vor reuși să mențină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine și rău
Va fi balanța din urmă,
Ci între a fi fost și a nu fi fost.

Read Full Post »