Și totuși, dacă aș vorbi doar despre partea luminoasă a handmade-ului aș fi nesinceră.
Mărgelitul a apărut pe fondul unor imense frustrări într-o perioadă în care stima mea de sine era pe minus infinit, căci la job eram mereu oaia neagră care nu-și atingea targetul, în vreme ce la after-school primeam aplauze. Mă întrebam de ce se întâmpla asta și mai în glumă, mai în serios îmi spuneam: ca să cunosc dualitatea. 🙂
Aveam sentimentul că am ajuns într-o fundătură concentrându-mă mereu pe studii teoretice și neavând nici un pic de inteligență practică. De altfel, când am făcut testul inteligențelor multiple, dexteritatea a ieșit pe ultimul loc, lucru care n-ar fi mirat pe nimeni dacă judecai după câte căni cu apă, ceai, cola am vărsat pe tastatură de-a lungul timpului. 🙂
Rezultatul testului, previzibil de altfel, m-a întristat la culme pentru că stătea în calea visului meu de a crea lucruri palpabile și de ce nu, de a deveni un artizan.
Am avut însă marea șansă să o întâlnesc pe A.A., care m-a învățat, cu infinită răbdare, să fac copăcei din mărgele și sârmă modelatoare.
Apoi am aflat de pe youtube că poți realiza o sumedenie de animăluțe din aceste materiale, atât plate, cât și 3D.
Cu figurinele plate lucrurile erau destul de simple chiar și pentru copii de 8-10 ani. Am avut momente de bucurie autentică realizându-le, cu atât mai mult cu cât îi învățam și pe ceilalți ceea ce știam.
Pentru avansați erau modelele 3D care îmi provocau reale insomnii. Nu mai eram eu la multinațională, dar tot mă chinuiam, căci stăteam și câte 8 ore la un model, fără apă sau mâncare. Cu fiecare bufniță, iepuraș, cățeluș, vază sau coș pot spune că făceam o adevărată armată prin testele de răbdare pe care le treceam.
Așa au trecut vreo trei ani și jumătate, timp în care mă bucuram doar în momentul în care era gata figurina și nu pe măsură ce lucram la ea. Eram orientată pe rezultat, și nu pe drumul în sine. Doream să am animăluțele acelea ca pe niște trofee care să-mi hrănească cât de cât stima de sine foarte joasă. Lucram numai după model, nu eram capabilă să experimentez. Simțeam că ar trebui să pun punct, dar nu îndrăzneam.
Am citit însă undeva cuvintele astea salvatoare: talentul fără muncă se irosește, iar munca fără talent nu rodește. Asta era! Asta trăiam eu, muncă fără rod autoimpusă. Imediat ce am înțeles un adevăr atât de simplu, am schimbat macazul și am început să scriu.
Și scriu, și scriu, și scriu!
clipe de reverie 