Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘țări’ Category

cute-question-marks-clipart-12

Dragii mei, din dorința de a vă cunoaște mai bine vă propun să completați chestionarul numit Portretul chinezesc,  în care să răspundeți la întrebări de genul: dacă aș fi…aș fi…

În cazul în care vor fi mai multe persoane care să răspundă acestei invitații, eu voi găzdui răspunsurile voastre pe blogul meu în ordine cronologică, în funcție de ordinea în care ați dat curs invitației mele și voi posta săptămânal câte un interviu. Abia aștept să văd ce o să iasă.

Iată întrebările selectate de mine:

  1. Dacă aș fi o carte aș fi…
  2. Dacă aș fi un personaj dintr-o carte aș fi…
  3. Dacă aș fi un film artistic/ un desen animat/ un film serial aș fi…
  4. Dacă aș fi o țară aș fi…
  5. Dacă aș fi un oraș aș fi..
  6. Dacă aș fi un instrument muzical aș fi…
  7. Dacă aș fi un cântăreț/ cântăreață/actor/actriță
  8. Dacă aș fi un fenomen al naturii aș fi..
  9. Dacă aș fi un pictor/o pictoriță aș fi…
  10. Dacă aș fi o pictură aș fi…
  11. Dacă aș avea o super putere aceasta ar fi…
  12. Dacă aș fi o personalitate istorică aș fi…
  13. Dacă aș fi un animal aș fi…
  14. Dacă aș fi o floare aș fi…
  15. Dacă aș fi o poezie aș fi…
  16. Dacă aș fi un curent literar-artistic aș fi…
  17. Dacă aș fi un motto aș fi…
  18. Dacă aș fi un sentiment aș fi…
  19. Dacă aș fi un verb aș fi..,
  20. Dacă aș fi o calitate aș fi…

 

Acestea sunt întrebările, dacă veți dori să răspundeți și de ce ați ales anumite răspunsuri, voi fi cu atât mai bucuroasă. Să vedem….cine va fi primul?

Sursa imagine:

http://clipground.com/cute-question-marks-clipart.html

Reclame

Read Full Post »

smile_by_jordache-d15lka1

1.De ce căpșunari și nu măslinari sau zmeurari?

2.Coliva…un memento mori. Pe care l-am mâncat.

3.Ionuţ mănâncă biscuiţi Dănuţ. Dănuţ mănâncă biscuiţi Ionuţ ?

4.Să fii în aer şi să fii plătit pentru asta. (despre piloți și stewardese)

5. Până la venirea Prințului, Frumoasa din pădurea adormită hibernează ca o marmotă.

6. Măria Sa, televizorul: “ Leonard Doroftei a dat 344 de pumni”….Ce-ar fi ca în nomenclatorul de meserii să existe un job precum cel de numărător de pumni?

7. Un încuiat care s-a încuiat e un încuiat la pătrat?

8. Peştele cel mare înghite peştele cel mic şi face indigestie.

9.Diavolul e cel mai de temut cornut.

10.Melchiade, personajul din Un veac de singurătate, pare sa controleze efectele timpului cu o proteză dentară.

11. La dejun servim ajun. De Crăciun. 🙂

12. Privind un documentar de pe Discovery despre Rusia am urmărit povestea unui şaman care purta un trening marca Puma.

13. Azi, pe când savuram o roşie, mă gândeam cât de mult îmi place şi mi-am dat seama că sentimentul nu era reciproc. 🙂

14. Un fluture e o omidă care și-a făcut operații estetice.

 

Sursa foto: https://www.deviantart.com/art/smile-69870313

Read Full Post »

20840660_1616994415006981_6641187438823734633_n

Ca persoană, prețuiesc cel mai mult libertatea: de mișcare, de a fi, de a crede, de a visa.

Aș vrea să cred că sunt un om liber, dar nu este în totalitate așa. M, dublul meu mai bun, îmi spunea:” tu nu ești liberă, tu ai fragmente de libertate.”

E adevărat, de ceva vreme am pierdut unele frânturi de libertate. Am pierdut în special bucuria de a călători oriunde în lume, în țară sau în străinătate. Sunt cinci ani de când simt adunat praful pe pantofii mei mai mult ca oricând, să nu mai spun de suflet, care a început să aibă riduri.

Libertatea, așa cum o înțeleg  eu, se manifesta în special prin excursiile la care participam în țară și străinătate. Toate ieșirile din Iași au devenit, ca și oamenii dragi, fundația mea, părți din ființa mea.

Într-un colț al sufletului un loc însemnat îl are Marea, nu contează care, mare să fie. Apoi urmează minunile văzute în Europa, pentru care mă simt privilegiată că le-am vizitat. Adoram sentimentul acela că poți să te manifești liber, fie că asta înseamnă să te bălăcești printre niște jeturi de apă din Lyon sau să umbli  desculț prin grădina unui castel de pe Valea Loarei. Adoram acea libertate de a cutreiera fără griji felurite străzi și străduțe exotice pentru ochiul meu.

Această formă de libertate a dispărut din viața mea odată cu anumite probleme financiare. Însă nu acest lucru mă doare cel mai tare, ci acela că, în contextul politic actual a călători fără griji devine din ce în ce mai mult o utopie. Am văzut, invadate de moarte, acele locuri care alcătuiau bula mea de armonie și fericire: Parisul, de mai multe ori, și iată acum și Barcelona.

Când am văzut ceea ce se petrece în Franța și alte țări europene mă rugam egoist, măcar la Barcelona să nu se întâmple, căci nu voiam să asociez această minune de oraș cu atentate teroriste, ci cu frumusețea proiectelor lui Gaudí. Barcelona, pe care o alintam cu drag Barcelina, era pentru mine un fel de pe aicea nu se trece, aici nu se vor întâmpla nenorociri.

Într-un târziu, când am văzut că Barcelona nu are un alt regim decât alte orașe mi-am dat seama că vremea cutreierării fără griji a Europei a apus și odată cu ea s-a schimbat și statutul turistului, din privitor cu admirație al lumii, într-un călător pe al cărui pașaport poate să fie o ștampilă invizibilă care să-l conducă spre teroare și moarte.

Vremea călătoriilor tihnite s-a încheiat.  Peștii răpitori își pândesc prada.

 

Să ne rugăm, pentru o clipă, pentru cei care și-au pierdut viața în atentatele de la Barcelona și de pretutindeni!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043Varna

Read Full Post »

 

Prietenia cu A., un  înger de-al meu, a început de la o fotografie de la grădiniță în care stăteam întâmplător una lângă alta. Peste ani am regăsit aceleași trăsături într-o poză de profil pe un site de socializare și fără nicio ezitare am contactat-o.

A. s-a bucurat foarte mult de gestul meu și eu nu mai puțin că am avut curajul să iau legătura cu ea. Așa a început prietenia noastră, care stă sub semnul unor valori comune, cum ar fi voluntariatul, dar și sub semnul unei infinite creativități.

Așa cum aveam să aflu, A. e pasionată de crearea de bijuterii și de copăcei ai vieții. Ea se află în categoria rară a artiștilor care nu păstrează arta doar pentru sine, ci îi învață și pe alții ceea ce știe.

Primele ei workshopuri neoficiale în Sage Cafe

Cel dintâi beneficiar al workshopurilor ei am fost chiar eu. A m-a învățat cu dăruire și pricepere un meșteșug pe care nu-l înțelegeam neam! Cu un talent desăvârșit în a explica pașii, a constatat imediat că modul meu de înțelegere e unul teoretic și mi-a explicat în fraze clare ce aveam de făcut.

Sage Cafe a devenit locul de unde a ieșit din mâinile noastre un întreg regn vegetal sau o brățară cu pietre de magnezit.

Dar mai mult decât figurinele învățate de la ea, A. m-a învățat adevărate lecții de viață: să ofer mai departe ceea ce creez și cunosc, să mă bucur de realizările celorlalți. Recunosc că mi-a fost un pic greu la început, aveam un mare simț al proprietății față de obiectele create, dar în prezent le ofer cu dragă inimă. ( Ei, nu chiar pe toate :)).

Eram atât de fascinată de arta ei, încât i-am și visat creațiile într-o noapte, am luat legătura cu ea și i-am sugerat să apară într-o emisiune locală în care să le  prezinte. Am aflat cu uimire că emisiunea respectivă tocmai a avut loc.

Astfel de sincronicități sunt destul de dese între noi, într-o perioadă în care eu m-am hotărât să colorez motani încălțați, zâne, cai sau fluturi ea mi-a spus că intenționează să scrie o carte despre desene de relaxare pentru adulți.

Ceea ce apreciez cel mai mult la prietenia noastră e felul în care ne întreținem inspirația  reciproc. Suntem două visătoare care lucrăm zi de zi pentru a ne înfăptui visurile. Dacă ea are o perioadă mai creativă, mă întreb ce aș putea face eu să creez ceva. Când sunt creativă eu se mobilizează ea și tot așa.

Acum, privind în urmă către fotografia cu noi de la grădiniță, cred cu tărie că stă înscris în ea un destin: al prieteniei noastre de  peste ani.

În prezent o puteți găsi pe A. la Londra, unde organizează în continuare workshopuri creative, și le inițiază pe doamne într-un meșteșug atât de feminin: acela de a-și crea propriile bijuterii.

 

 

Pentru cei care doriți să admirați creațiile lui A. vă pun link mai jos:

www.theblissfulart.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Textul ce urmează va fi diferit de cele publicate până acum pe blog pentru că azi nu voi mai scrie despre realizări și bucurii, ci despre un mare eșec din viața mea pe care mi l-am asumat abia după 15 ani, mai exact zilele trecute.

Ce a declanșat schimbarea de abordare ? Sugestia unei bloggerițe (Ioana Budeanu) de a scrie și despre latura noastră vulnerabilă, dintr-un gest de sinceritate față de cititori, dar mai ales față de noi înșine. Am rezonat foarte mult cu recomandarea ei, unde găseam, aproape uitat, crezul meu de la after-school: să ne arătăm copiilor așa cum suntem, nu ca niște zei atotștiutori.

Revenind la experiența de bursier în Finlanda, sau Friglanda, cum o alint eu, am crezut, până zilele trecute, că nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice.

La cei 22 de ani pe care-i aveam, am plecat de acasă cu niște așteptări imense, care nu au coincis deloc cu realitatea. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, în schimb m-am transformat într-o mașină de făcut referate. În prima parte a zilei scriam temele pe hârtie, iar în restul zilei mă luptam să le scriu în word. Abia învățam să utilizez computerul, lucrurile decurgeau cam așa: A…unde-i A-ul? Dar S-ul? Cu S-ul e mai simplu, apare de două ori, acum caută I-ul și așa mai departe până scrii amărâtul ăla de ASSIGNMENT. În cel mai bun caz plecam de la internet în toiul nopții, alteori rămâneam acolo până dimineață, când venea femeia de serviciu și mătura printre picioarele mele. Și apoi, la cursuri. Fresh.

Voiam să evadez din coșmarul ăsta și am plecat cu alți studenți Erasmus într-o excursie de o săptămână în Suedia. În sfârșit vedeam ce se petrece în jurul meu, mă bucuram de oameni, de croaziera pe Marea Baltică, de marea fragmentată de insulițe.  Am  dansat într-o discotecă de pe feribot cum nu o mai făcusem din liceu, m-am îndrăgostit de Stockholm și Linköping, hoinăream pe străzi de parcă era toată lumea numai a mea.

Dar apoi m-am întors în Friglanda. Și m-am trezit că cea mai bună școală din lume are un mod foarte eficient de a combate absenteismul studenților : câte o temă la fiecare obiect pentru fiecare absență. Mi-a ieșit Suedia pe nas, temele m-au cocoșat și mai tare. De aceea când mă întreabă cineva cum a fost în Finlanda, încep să vorbesc despre Suedia, de parcă n-am înțeles întrebarea.

A urmat un stres cât China, o frică permanentă, crunte insomnii, un dor sfâșietor de cei dragi, urlete zilnice ca de lup la lună.

Acolo, în Finlanda, am aflat ce proporții poate lua singurătatea : mă priveam în oglindă ca să am impresia că mai sunt cu cineva în cameră și într-o zi, când am descoperit un păianjen m-am bucurat în sfârșit că am un suflet drept companie. Dorul de Iași era atât de mare încât mă imaginam plimbându-mă pe Ștefan cel Mare. Abia acum vedeam, în amintire, frumusețea arhitecturală a orașului nostru. Ajunsese să-mi fie dor chiar și de părțile lui mai puțin plăcute, gen locul cu țigări țigări și altele de soiul ăsta.

Cu atâtea trăiri negative copleșitoare am dat în patima cumpărăturilor, dădeam toți banii pe haine, până ce rămâneam fără mâncare. Îmi coseam cursurile pentru că un capsator era foarte scump. Să mă duc în nord să văd aurora boreală și pe Moș Crăciun nici nu se mai punea problema.

Și totuși, în noianul ăsta de negru, a existat și ceva bun pentru că așa se întâmplă întotdeauna.

În Finlanda se pune preț pe opinia personală, nu mai eram nevoită să îngurgitez și să regurgitez cursurile ca acasă. Nu mă mai mințeam scriind ceea ce știam că se așteaptă de la mine, ci îndrăzneam să scriu despre experiențele personale. Mă întorceam, prin scris, la vârsta adolescenței, când aveam caiete peste caiete de scriere liberă. Acesta a fost lucrul cel mai de preț care s-a întâmplat pe durata șederii mele acolo.

 Dar de asta mi-am dat seama abia acum, după ce articolul Ioanei mi-a luat un văl de pe ochi. Pe atunci erau doar niște teme împovărătoare, pe care le-am lăsat, la plecare, în camera de cămin, fără să mă uit înapoi.

La întoarcerea în țară, când a trebuit să scriu pentru Universitate un text despre experiența din Scandinavia am scris câteva rânduri despre cât de fain a fost zborul cu avionul, prin care mă vedeam un Călător pe marea norilor, și cam atât. Povestea rămăsese în camera albă de cămin.

 De-a lungul anilor m-am întrebat de multe ori ce voi fi scris acolo și am regretat cu toată ființa mea că nu mai am acces la referate. Până zilele trecute, când am realizat că povestea se scrie în continuare, clipă de clipă, și că nu mai am nevoie de trecut pentru asta.

Acesta a fost pasul spre asumarea eșecului trăit în Finlanda și spre a vedea că tot zbuciumul nu a fost inutil, că acolo am reînvățat să scriu liber.  

Read Full Post »