Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Să văd un film foarte bun, atât de bun încât să simt că pe parcursul celor două ore de vizionare am câștigat un an de viață.
Să simt că am crescut în două ore cât alții într-un an întocmai ca un personaj din povești sau ca pâinița rumenă pe care o scoate mama din cuptor. Să simt că evoluez și eu odată cu povestea, cu personajele.
Să simt fluturași și când privesc un film, la fel ca atunci când admir un tablou, când citesc cartea preferată sau când ascult o melodie.
Să locuiesc fără chirie în acel film, la fel cum locuiesc fără chirie și în unele picturi.
Să vreau să le spun tuturor despre el, fără a dezvălui nimic din poveste pentru ca și alții să aibă parte de o experiență similară.
Să-mi doresc să-i cuprind într-o îmbrățișare pe toți membrii echipei ca pe cei mai buni prieteni.
Să vreau să scriu despre acel film, în loc de mulțumesc, dar să nu mai scriu nimic căci o pagină albă spune tot…
clipe de reverie 