Azi merg din nou la picii de la after-school, după două săptămâni de pauză în care ei au avut vacanță.
Când pătrund în clasă, din toate părțile văd venind spre mine copii cu chipuri vesele dornici de a oferi și a primi afecțiune.
C., voluntara cu care împart ora, și care între timp a devenit o bună prietenă, începe cu mult entuziasm activitățile printr-un joc de cunoaștere, prin care copiii sunt încurajați să-și exprime preferințele. E interesant faptul că la aceeași întrebare, niște micuți de 8-9 ani răspund fie cu mintea, dezvăluindu-ne obiectele de studiu favorite ( ca matematica), fie cu inima( precizând care e animalul de companie preferat). Un răspuns uimitor din partea unei fetițe (M.), mie îmi place totul, cuprinde în el însăși esența copilăriei.
După ce prietena mea le captează atenția, intru eu în joc, cu geanta mea plină de cunoaștere gata să fie împărtășită.
Pentru început, desenăm diverse figuri geometrice, din care realizăm oameni și case.
În continuare fac trecerea către tema de azi, incursiunea în lumea artei lui Pablo Picasso. Pentru a-i familiariza pe cei mici cu opera acestui pictor am la mine un instrument foarte util, și anume albumul Arta pentru copii, cu un șevalet miniatural pe care l-am mai adus când le-am vorbit despre suprarealism.
Ceva-ceva își amintesc ei, A. face referire la „șaletul”pe care instalez pictura Femeie șezând. N-o fi reținut băiatul bine cuvântul, dar își arată perspicacitatea în clipa următoare. Îi întreb cu ce joc seamănă modalitatea lui Picasso de a combina formele geometrice pentru a realiza portrete, iar A. răspunde tangram, joc ce se apropie într-adevăr de cubism mai mult decât puzzle-ul sugerat de autorii albumului de artă.
Lucrarea stimulează imaginația copiilor, fiecare văzând altceva în ea, un urs, o floare ori un labirint.
Pun o nouă pictură pe șevalet, Portret de femeie. Le arăt legătura dintre ofertele la șampon( două într-unul) și tehnica pictorului de a realiza simultan două chipuri în același portret, unul văzut din față, iar celălalt din profil. Și, să nu uit de gluma care circula despre artist, ferească Dumnezeu să-ți facă portretul Picasso! Într-adevăr, pentru o fată ori o femeie, toate asimetriile portretelor nu sunt tocmai un compliment.
De la figurile geometrice ale cubiștilor trec la cele pe care le folosim azi la atelier, un semicerc și un cerc. La acestea adăugăm forma unei mâini. Veteranii, cu care am realizat anul trecut un curcan din forma mâinilor și a tălpilor, își dau seama imediat că rezultatul va fi o rățușcă.
(Am prevăzut că se va întâmpla acest lucru și inițial nu mă prea încânta ideea că se va pierde surpriza. Dar în cele din urmă m-am gândit că e spre folosul dezvoltării lor să realizeze conexiuni între activități, așa că am rămas la ideea de a crea rățușca.)
Le împart prichindeilor ochișori mobili de plastic care să le însuflețească lucrarea. Vin spre mine cu mâinele făcute căuș. Un băiețel îmi spune comic „vreau ochi”, iar eu glumesc un pic și-i zic: „ai deja ochi, ce-ți mai trebuie alții?”. Mă privește nedumerit și-i dau pace, oferindu-i ochișori pentru rățușcă.
La final îi întreb dacă le-au plăcut activitățile și ei îmi răspund: daaa, mult!
clipe de reverie 