Azi, la ora de artă sunt foarte răcită și de aceea o rog pe unica elevă participantă, B., să citească prezentarea powerpoint despre René Magritte în locul meu, iar din când în când, atât cât îmi permite glasul, mai fac niște adăugări explicative.
Pe B. o cunosc de la o lecție anterioară despre Rafael, când a observat niște detalii care mie îmi scăpaseră despre tabloul Madona Sixtină, și anume, prezența mai multor îngerași de consistența norilor în partea stângă a picturii.
Prezentarea se deschide cu o fotografie a pictorului belgian care poartă pe cap binecunoscutul său melon, cu susul în jos însă, fapt ce ne sugerează predispoziția ludică a artistului.
După o planșă care arată poziționarea Belgiei pe harta Europei urmează una cu picturi cu trei uși care se deschid spre lumea imaginației lui Magritte, dintre care una ne surprinde cu un nor ce pătrunde într-o încăpere prin ușa lăsată întredeschisă.
Planșa următoare îl situează pe artist în contextul epocii sale, Magritte fiind unul dintre artiștii suprarealiști, dar care se diferențiază de aceștia prin faptul că lumea sa nu este una fantastică, el nu este inspirat de lumea viselor, ci pictează obiecte obișnuite amplasate în situații neobișnuite.
Pictura care a influențat foarte mult viziunea belgianului a fost Cântecul iubirii, de Giorgio de Chirico, în care sunt alăturate obiecte ce nu au nicio legătură unele cu altele. Aceeași abordare o vom vedea ulterior în tablourile lui Magritte.
Artistul este îndeosebi renumit pentru tablourile-alfabete, în care inserează cuvinte scrise caligrafic într-o manieră școlărească, prin care urmărește să arate că nu există o legătură logică între obiect și numele lui. De altfel, în textul său Les mots et les images( Cuvintele și imaginile), el scrie: Obiectele nu țin atât de mult la numele lor ca să nu fie posibil să le găsim un altul.
De pildă, în Trădarea imaginilor, sub pipa desenată Magritte scrie Aceasta nu este o pipă. Ce trebuie să înțelegem din acest comentariu este că nu vedem o pipă adevărată, ci reprezentarea ei vizuală.
Privind tabloul Dorul de casă, B. e surprinsă la vederea unui înger negru, despre care e de părere că nu există cu adevărat, dar și de faptul că leul nu-l atacă pe acesta.
Am întrebat-o pe B. ce vede în tabloul următor și am avut surpriza să primesc un dublu răspuns care probabil că i-ar fi plăcut și lui Magritte însuși: fie un om cu patru mâini, fie o persoană care are mai mulți oameni în spatele său.
Planșa următoare oferă cheia tabloului încă din titlul său:
În Regatul luminii, coexistă două momente temporale opuse: ziua și noaptea. În partea de sus a tabloului, prin cerul cu nori, Magritte creează impresia de zi, iar în partea de jos a picturii, prin clădirea iluminată artificial, artistul creează impresia de noapte.
În timp ce privim planșa cu siluete aflate cu spatele către privitor, o întreb pe B. de ce crede ea că artistul a optat pentru această modalitate de a-și picta personajele, iar răspunsul ei, pentru a creea o notă de mister, mă face să conchid că a înțeles foarte bine mesajul pe care l-a trimis artistul belgian. În plus, observă o imposibilitate logică în tabloul cu bărbatul ce se privește în oglindă. Este aici tot o opțiune spre joc a pictorului, oglinda ar fi putut să dezvăluie chipul bărbatului, dar el alege ca și reflexia acestuia să fie redată tot cu spatele.
Și în tablourile din planșa următoare, pictorul belgian se joacă de-a v-ați ascunselea cu personajele sale, chipul fiind acoperit de un buchet cu viorele, în cazul femeii din Marele Război, ori de un porumbel, și respectiv un măr, în cazul bărbatului cu melon. De altfel, așa cum scrie în nr. 114 al revistei Mari Pictori dedicat lui Magritte, acesta propune o altă definiție a portretului, privând personajul de personalitatea lui și de orice semne particulare.
Îi propun lui B. un joc de imaginație și o întreb cum crede ea că arată personajele cu spatele, iar ea îmi dă un răspuns destul de surprinzător pentru cei zece ani pe care-i are, și anume că au o expresie facială artistică.
Inspirată de artistul belgian, am realizat cândva un powerpoint denumit Mici momente de fericire, în care am alăturat o fotografie personală cu chipul acoperit de lăcrămioare cu pictura Marele război a lui Magritte, în care este reprezentată o femeie cu fața acoperită de viorele. Când le-am arătat planșa respectivă copiilor de la after-school unul dintre băieți m-a întrebat dacă mă mușcase câinele de față, el explicându-și în acest fel faptul că-mi acoperisem chipul.
Personajul recurent al picturii lui Magritte, bărbatul cu melon, fie că apare cu spatele spre noi, fie că ne privește, este probabil un autoportret al artistului însuși.
Deși opera sa cuprinde multe personaje, se pare că lui Magritte i-a plăcut mai mult să picteze diferite obiecte, unele dintre ele supradimensionate. Îmi amintesc că atunci când am avut ora despre Magritte la copiii de la after-school, la vederea mărului gigantic din Camera interogatoriului, o fetiță a spus că ar putea mânca din acel măr o lună întreagă, iar un băiat, spre a nu fi mai prejos, a afirmat că îl poate mânca într-o secundă. Desigur, atunci nu le-am vorbit copiilor despre diferența dintre un măr și reprezentarea sa plastică așa cum am făcut azi.
În privința tabloului Oglindă falsă, în care este reprezentat un ochi cu un cer plin de nori, B. are trei interpretări: se poate vedea fie un ochi în care se reflectă imaginea cerului, fie un ochi ce are o viziune sau care poate visează cu ochi deschiși.
Mulțumită de felul cum a decurs ora, o premiez cu trei reproduceri după picturile lui Magritte și așa mai trece o oră de Istorie a artei.
Bibliografie:
Mari Pictori- René Magritte nr 114
Sitografie:
https://artavizuala21.wordpress.com/tag/rene-magritte/
http://adevarul.ro/cultura/arte/rene-magritte-pictorul-opere-celebre-poata-furate-1_59b683735ab6550cb810015f/index.html
clipe de reverie 