Mămuca

Zilele astea am decis să mă reîntâlnesc cu Mămuca mea pe calea scrisului, după ce, în urmă cu câteva zile, i-am scris o poezie pe care o voi lăsa pentru finalul textului, ca pe cireașa de pe tort.

Dacă există un crâmpei luminos din copilăria mea, acesta i se datorează ei, într-o foarte mare măsură.

Iernile mai ales erau fermecate – mă plimba cu sania de sărbători în timp ce urători cu coifuri împărătești și mascați se apropiau de mine, încercând să mă sperie, dar eu nu mă temeam, că doar eram cu Mămuca.

În nopțile lungi de iarnă, înfofolite în două rânduri de plăpumi, coseam pe etamină, croșetam sau scărmănam pene. Mămuca îmi citea din Luceafărul într-un fel anume, să mă facă să cred că prea frumoasa fată sunt eu (pe atunci chiar eram 🙂 ). Numai Peneș Curcanul mi-a picat greu, mama i-a spus că trebuie să învăț poezii și dintr-un motiv necunoscut mie Mămuca s-a oprit asupra acestei poezii.

Peste ani, Alecsandri avea să-mi devină prima antipatie literară. Dar Mămuca nu se rezuma numai la Eminescu și Alecsandri. O invita pe nepoțica unei vecine la noi să ne citească din cartea de Citire. Și uite-așa, asistam la un adevărat cenaclu rural, primul din viața mea. Fetița ne-a citit Puiul și în timp ce citea plângeam și eu, plângea și Mămuca, nu mai rețin dacă plângea și fata.

Asta îmi amintește de o altă dată când plângeam, nu se știe de ce și Mămuca mi-a spus să nu mai plâng, iar eu am răspuns Lasă fata să pângă, de parcă aș fi vorbit de o altă persoană.

Primăvara ne bucuram de mirosul zambilelor plantate chiar în fața casei sau de lalele, asta până la somnul de amiază, când intrau țiganii în curte și ne furau mândrețe de flori, îndurerând-o din cale-afară pe Mămuca.

Când începeau căpșunile a se coace mă prezentam în inspecție în grădină cu găleata și le mâncam întocmai cum mânca Nică din Amintiri cireșele: crude, coapte, cum se nimereau.

Puii erau crescuți în căciulă, pisicile le deveneau mai apoi mame adoptive, era o armonie între paseri și feline ca-n Grădina Raiului. Numai o cățea, Regina, tulbura liniștea necuvântătoarelor, mușcându-și puii de ochi. Chiar n-am înțeles niciodată de ce Mămuca nu a renunțat la Regina, că ar fi meritat, așa o mamă degenerată cum era cățeaua. Eu însă am avut noroc cu ea.

Odată, când eram foarte mică, am luat niște pernuțe multicolore cu mine și m-am instalat confortabil în cușca mașterei. Mămuca mă căuta înnebunită peste tot, și în veceu a strigat după mine, până când, eu singură am ieșit din cușca regală. 🙂

De-a lungul anilor s-au perindat mulți câini în gospodăria bunicii, dar ea îi numea invariabil Regina dacă erau femele și Tarzan dacă erau masculi. Peste ani, romanul Un veac de singurătate, prin șirul de personaje care purtau aceleași nume, avea să-mi amintească de legea nescrisă de la țară de a le pune animalelor aceleași nume.

Când tăia câte-o găină, Mămuca îmi lăsa mie partea cea mai bună-copănelele, iar eu îngrășam mâțele cu ele, aruncându-le sub masă pulpele, în timp ce  mâncam mămăliga cu ulei.

Nu era foarte pricepută în ale gătitului bunica mea, îmi spunea că face clătite, însă clătitele ei arătau și aveau gust de turte, dar pentru nepoată erau bune și așa, că doar erau făcute de Mămuca. Cel mai mult îmi plăcea când făceam amândouă păsărele din aluat și le puneam pe plită la copt.

Vara ne duceam cu căprițele în pădure, la păscut. Ce nu știa Mămuca era că în meniul lor se aflau și niște delicatese cum ar fi praf de oranjadă și bomboane de ananas. Nu pot să uit privirea aceea îndrăzneață a căprițelor când îmi mâncau din palmă zaharicalele! În pădure alergam după libelule, fără să reușesc să le prind însă.

Mămuca era fericită cu mine, de aceea îmi cânta adesea romanțe din tinerețea ei: La căsuța albă și Trurli, Trurli, dragă…

Se întâmpla uneori și câte un incident, ca atunci când voiam să-mi fac o căsuță și mi-a căzut o piatră în cap. Când m-a văzut bunica mea cu fruntea toată însângerată mi-a acordat primul ajutor imediat, improvizând și legându-mă cu o izmană în lipsa unor pansamente. 🙂

Făceam multe pozne, nu degeaba Mămuca mă alinta Satană. Satană-nesatană, când a venit preotul de sărbători la noi eu m-am ascuns “pa soba” (după sobă, adică) și n-am ieșit de acolo decât după ce a plecat.

Toate poveștile astea m-au înveselit, mi-au amintit de cea mai frumoasă perioadă a copilăriei mele, cea petrecută la Mămuca.

Închei textul despre aceste momente magice cu o poezie pe care am scris-o acum câteva zile pentru draga mea bunică pe care parcă o văd  împletind ciorăpei de lână pentru nepoata nărăvașă.

 

Ciorăpeii-s gata!

Mămuca
împletește
copilăria mea:
un ochi pe față
unul pe dos.
Destramă ghemul în
bulgări de nea,
oameni de zăpadă
și
sanie cu zurgalăi.

Adaugă
multă dragoste
între andrele.

Ciorăpeii-s
gata!

Ilustrație: https://pesare.deviantart.com/art/Knitter-166092633

I  give my special thanks to Mr Pete Revonkorpi who allowed me to post one of his marvelous works on my blog.

Read Full Post »

„Conștiința morții ne face să iubim mai mult!”

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »