Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘orașe’ Category

Dragii mei cititori, azi voi publica răspunsurile ” Cărților Ploieștiului” la chestionarul Portretul chinezesc. Spor la citit!

 

1. Dacă aș fi o carte aș fi ”Monografia orașului Ploiești”.

abcbe5cd2b39adc29177a2585093db07-3798491-1000_1000

 

2. Dacă aș fi un personaj dintr-o carte aș fi Domnul Goe.

Dl-Goe

 

3. Dacă aș fi un film artistic/ un desen animat/ un film serial aș fi ”Terminator.”

The-Terminator

 

4. Dacă aș fi o țară aș fi Polonia.

polonia-2018-varsovia-si-cracovia-36122-185555

 

5. Dacă aș fi un oraș aș fi Ploiești.

ploiesti

 

6. Dacă aș fi un instrument muzical aș fi tobă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

7. Dacă aș fi un cântăreț/ cântăreață/actor/actriță Aurelian Temișan.

aurelian_87884400

 

8. Dacă aș fi un fenomen al naturii aș fi caniculă.

canicula

 

9. Dacă aș fi un pictor/o pictoriță aș fi praf .😀

praf

 

10. Dacă aș fi o pictură aș fi ”Carul cu boi”.

carul cu boi

 

11. Dacă aș avea o super putere aceasta ar fi telepatia.

telepatie

 

12. Dacă aș fi o personalitate istorică aș fi Mihai Viteazul.

mihai

 

13. Dacă aș fi un animal aș fi cal.

horse_by_breathope

 

14. Dacă aș fi o floare aș fi păpădie.

papadie

 

15. Dacă aș fi o poezie aș fi ”Somnoroase păsărele.”

somn

 

16. Dacă aș fi un curent literar-artistic aș fi dadaism.

64b47117964231.55f45573078e0

 

17. Dacă aș fi un motto aș fi ”Ceea ce nu te omoară te face mai puternic!”

mental-puternic

 

18. Dacă aș fi un sentiment aș fi speranță.

 

2016_hope-1030x686

 

19. Dacă aș fi un verb aș fi a fi.

32324_474541979264820_24516152_n1.jpg

 

20. Dacă aș fi o calitate aș fi optimism 😛

optimism

 

Dacă doriți să vizitați blogul său, aveți aici link: Cărţile Ploieştiului.

Sursa foto:

https://www.okazii.ro/cautare/monografia+orasului+ploiesti.html

https://lecturi-scolare.blogspot.com/2013/05/dl-goe-1.html

http://www.filme-bune.net/the-terminator-terminatorul-filme-online-subtitrat-in-romana/

Vacanta in Varsovia la 99 euro/p (zbor direct + 4 nopti de cazare)

http://rcaobligatoriu.ro/asigurari-rca-ploiesti/

Curs gratuit de percuție – tobe la Centrul Cultural Mioveni

Aurelian Temişan, probleme grave de sănătate. Medicii chirurgi au intervenit de urgenţă. De ce suferă artistul FOTO

Alimente care trebuie evitate pe timp de caniculă

https://i.ytimg.com/vi/XW0a8blbznU/maxresdefault

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/car-cu-boi-ilustrarea-unei-lumi-idilice

Fenomenul prin care unii oameni pot influenţa visele celor care dorm, utilizând telepatia. VIDEO

Mihai Viteazul a trecut prin sabie (și) târgul Buhuși

https://www.deviantart.com/art/horse-62962666

http://magdaracoviteanu.ro/?p=71

http://www.mybuni.com/poezii/Somnoroase-pasarele.php

http://safiisanatos.ro/sanatate-mentala/9-obiceiuri-esentiale-ale-persoanelor-cu-un-mental-puternic/

https://futureoflife.org/wp-content/uploads/2016/12/2016_hope-1030×686. jpg?x57718

https://drumuricatretine.wordpress.com

Pozitivismul – optimism nesăbuit sau arta recunoaşterii limitelor ?

Read Full Post »

cute-question-marks-clipart-12

Dragii mei, din dorința de a vă cunoaște mai bine vă propun să completați chestionarul numit Portretul chinezesc,  în care să răspundeți la întrebări de genul: dacă aș fi…aș fi…

În cazul în care vor fi mai multe persoane care să răspundă acestei invitații, eu voi găzdui răspunsurile voastre pe blogul meu în ordine cronologică, în funcție de ordinea în care ați dat curs invitației mele și voi posta săptămânal câte un interviu. Abia aștept să văd ce o să iasă.

Iată întrebările selectate de mine:

  1. Dacă aș fi o carte aș fi…
  2. Dacă aș fi un personaj dintr-o carte aș fi…
  3. Dacă aș fi un film artistic/ un desen animat/ un film serial aș fi…
  4. Dacă aș fi o țară aș fi…
  5. Dacă aș fi un oraș aș fi..
  6. Dacă aș fi un instrument muzical aș fi…
  7. Dacă aș fi un cântăreț/ cântăreață/actor/actriță
  8. Dacă aș fi un fenomen al naturii aș fi..
  9. Dacă aș fi un pictor/o pictoriță aș fi…
  10. Dacă aș fi o pictură aș fi…
  11. Dacă aș avea o super putere aceasta ar fi…
  12. Dacă aș fi o personalitate istorică aș fi…
  13. Dacă aș fi un animal aș fi…
  14. Dacă aș fi o floare aș fi…
  15. Dacă aș fi o poezie aș fi…
  16. Dacă aș fi un curent literar-artistic aș fi…
  17. Dacă aș fi un motto aș fi…
  18. Dacă aș fi un sentiment aș fi…
  19. Dacă aș fi un verb aș fi..,
  20. Dacă aș fi o calitate aș fi…

 

Acestea sunt întrebările, dacă veți dori să răspundeți și de ce ați ales anumite răspunsuri, voi fi cu atât mai bucuroasă. Să vedem….cine va fi primul?

Sursa imagine:

http://clipground.com/cute-question-marks-clipart.html

Read Full Post »

În textul precedent dedicat Muzeului Iluziilor vă spuneam că ar fi minunat dacă aș putea să-l revizitez pentru că, din cauza aglomerației am ratat experimentele de fizică și nu am avut nici destui bani la mine pentru a cumpăra și alte suveniruri.

Am trimis articolul meu de promovare organizatorilor (Asociația Astronomică Pluto” din Cluj) și am primit un email în care domnul coordonator Adrian Filpișan mă felicita pentru text și ne invita la muzeu, pe mine și pe prietenii mei, în mod gratuit.

Nu vă spun ce mare bucurie  mi-a făcut domnia sa, chiar mă gândeam că între motivele de recunoștință ale lui 2018 acesta e unul dintre cele mai consistente.

Așa că am revenit la Muzeul Iluziilor acum două zile însoțită de cea mai bună prietenă a mea, mama. La intrare, mi-am dat jos căciula și aceasta mi s-a electrizat. Spre surpriza mea, acest fapt urma să aibă legătură cu unul dintre experimentele la care am asistat în acea zi.

Față de vizita anterioară, turul muzeului a început cu experimentele de fizică, exact cu partea pe care nu reușisem să o văd de prima dată.

La intrare, ghidul nostru, domnul Dan Colțea, ne-a dezvăluit pe un ton glumeț biografia unei fetițe de zece ani care levita. Aceasta ar fi petrecut 7 ani în Tibet, 7 în China, 7 în India, unde ar fi învățat să plutească în aer.  La întrebarea dacă ea chiar plutește în aer sau aceasta este doar o iluzie  școlarii nu au putut fi păcăliți și au răspuns în cor: este o iluzie!

Ne-au fost prezentate pe rând o iluzie de tip mecanic, două care implicau electricitatea, două care prespuneau jocul cu apa, precum și una cu un dragon care te fixa cu privirea dacă te mișcai în dreapta și în stânga. Toate experimentele au fost însoțite de explicații.

În ce mă privește, cel mai mult mi-au plăcut experimentele în care s-a folosit generatorul Van De Graaff, prin care au putut fi aduse fulgerele în cameră.

Ghidul a dat un exemplu accesibil copiilor pentru a ilustra descărcările electrostatice, și anume situațiile în care dăm jos o haină de pe noi și apar niște steluțe, niște luminițe.

O fetiță cu părul lung a cunoscut avantajul de  a fi proaspăt spălată pe cap, căci a fost implicată într-un astfel de experiment, în urma căruia părul i s-a electrizat.

Punctul culminant al experimentelor l-a constituit prezentarea thereminului, inventat de omul de știință rus cu același nume în urmă cu o sută de ani. Așa cum a precizat domnul Dan Colțea, savantul a vrut să inventeze un instrument cu o antenă cu care  să depisteze mișcarea inamicului pe front. În schimb, Theremin a inventat acest instrument, cu două antene, care a început să cânte. A creat fără să-și dea seama primul instrument electronic de cântat care ne permite să cântăm la el fără să-l atingem.

După ce am asistat la expunerea pe ton ludic a ghidului nostru, mama și cu mine am mers în camera oglinzilor anamorfotice, prilej pentru ea de a-și aminti că la vârsta de șase ani a văzut astfel de oglinzi la un parc de distracții din București.

Nu puteam să ratăm încăperea cu holograma piramidală, în care am făcut mai multe fotografii decât prima dată, și sala cu tablouri 3D, unde i-am făcut mamei o poză cu un tigru, iar ea m-a fotografiat cu un vultur ale cărui aripi dădeau impresia că ies din tablou.

Dintre suveniruri am cumpărat o carte cu imagini în mișcare pentru prietena mea și un glob celest asamblabil pentru mine.

Acasă, după un pic de efort, am reușit să îmbin părțile din care era alcătuit globul cu constelații și să-l depun ca pe un trofeu pe masa cu cărți.

Sursa foto:

Fotografii personale

Read Full Post »

bufnita

La ultima întâlnire cu copiii de la Centru le-am vorbit acestora despre Bufnița Alexa, mascota Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar înainte de aceasta le-am explicat ce înseamnă o mascotă și le-am propus să aleagă una pentru școala lor. Iată ce răspunsuri au dat cei mici:

Mascota școlii noastre este un urs ce are un tricou roșu pe care care scrie numărul 10. Pantalonii sunt verzi, iar culoarea blănii este maro. (Ș.G.)

Mascota școlii noastre ar fi o hartă cu o săgeată care pornește din România și ajunge până în Germania, Spania, Italia, Polonia și Grecia. Legătura: școala noastră participă  la un proiect european lung și sunt în școlile din țările enumerate și toate au același nume ca al școlii noastre. (V. S.)

Mascota școlii mele este în formă de coroană de culoare mov, portocaliu și albastru, are ochi maro și o guriță roz și drăguță. (D.-G. C.)

Mascota noastră este formată dintr-o minge drept cap și e îmbrăcată într-o poartă de fotbal și o cheamă Goleta ( de la gol). ( M. Ș. L.)

Mascota imaginată de mine este bazată pe fotbal. Ea arată ca un iepure, are părul albastru, dar în loc de cap are o minge cu doi ochi. Când este un meci de fotbal și dă gol echipa noastră ea sare în sus de bucurie. (F. P.)

Eu cred că mascota școlii mele ar trebui să fie un om îmbrăcat asemănător cu o minge deoarece școala mea participă la multe campionate. ( A. E.)

După ce fiecare copil și-a descris propria mascotă, le-am povestit celor mici despre Bufnița Alexa, îmbrăcată în robă academică albastră, ce a fost creată în 2005, când a fost aleasă ca primă mascotă a unei universități românești în urma unui concurs studențesc.

La acesta au participat 32 de persoane care au venit cu 35 de propuneri, printre care s-au aflat  șoricei, stilouri, cârtițe, veverițe și chiar personaje literare. Am adăugat și faptul că există o versiune de pluș a mascotei pe care doritorii o pot avea acasă.

Copiii au fost impresionați de faptul că studentul câștigător al concursului a primit 2000 de lei premiu, ceea ce cred eu îi va motiva pe viitor să participe la rândul lor la diferite competiții școlare sau studențești când vor fi mai mari.

Le-am spus că atunci când vor fi studenți vor putea să se fotografieze cu Bufnița Alexa, la care un băiețel de clasa a III-a a obiectat, spunând că nu se știe dacă acest personaj va exista  și pe vremea studenției lor. Nu mi-a rămas decât să îi dau dreptate.

La finalul orei, am dorit să știu cu ce au rămas copiii din ceea ce le-am povestit și am organizat un concurs ce avea ca premiu chiar o fotografie cu mascota mult discutată. Premiul l-a dobândit același băiețel care s-a întrebat dacă Alexa va mai exista și peste vreo zece ani. Reproduc în rândurile următoare răspunsul său:

Bufnița Alexa este mascota Universității Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost prima universitate din țară. În 2005 a fost făcut un concurs pentru mascota universitatea. (!) La concurs au participat 32 de concurenți cu 35 de idei. Ideea câștigătoare a fost Bufnița Alexa. Cel care a creat această idee a primit 20.000(!) de lei. Haina pe care o poartă se numește robă academică.  Mascota are două versiuni, una mai mare și una mai mică. Versiunea mare se prezintă la început și la sfârșit de an, iar cea mai mică este în formă de pluș. (S.V.)

Până la vremea studenției lor este însă o cale lungă, iar în prezent copiii, aflați în etapa ludică,  sunt mai preocupați de joacă decât de studiu, ceea ce este și firesc.

Surse:

http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/jurnalul-old/bufnita-alexa-mascota-de-la-cuza-52820.html

https://www.bzi.ro/bufnita-de-la-cuza-printre-cele-mai-cunoscute-mascote-din-tara-269013

Sursa foto:

http://vechi.uaic.ro/uaic/bin/view/Photos/Alexamascotauniversitatii?diapo=7

 

Read Full Post »

Mic moment de fericire 11: când întâlnesc părinți cu har.

11

Mic moment de fericire 12: când descopăr un nou artist.

12

Mic moment de fericire 13: când te urci pe o clădire înaltă și admiri orașul de sus.

14

Mic moment de fericire 14: când desfaci o portocală și mirosul ei se răspândește în toată camera.

15

Mic moment de fericire 15: când întâlnesc oameni frumoși.

16

Mic moment de fericire 16: când în sfârșit bei un pahar cu apă după ce ai umblat o zi întreagă prin soare.

17

Mic moment de fericire 17: când admiri marea și accesoriile ei.

17 (2)

Mic moment de fericire 18: când ajungi pe vârful unui munte și admiri priveliștea aflată la poale.

18

Mic moment de fericire 19: când auzi o melodie din adolescența ta și te simți din nou licean.

19

Mic moment de fericire 20: când văd copii împreună cu animale.

20

Sursa foto:

http://browse.deviantart.com/?

https://www.deviantart.com/art/Our-Town-72536024

https://www.deviantart.com/art/Birthday-Morning-49096299

q=by+the+fireplace#/d4ktckrhttp://browse.deviantart.com/?q=sotron#/dzgy09https://www.facebook.com/media/set/?set=a.488108284286.264796.44869749286&type=3http://browse.deviantart.com/?q=bubbles+child#/d2ghfdchttp://browse.deviantart.com/?q=kites&offset=48#/dv791k://www.musicalpainter.com/original%20paintings.htmlhttp://browse.deviantart.com/?q=music#/d19ewgehttp://browse.deviantart.com/?q=tulips&offset=24#/deg59xhttp://browse.deviantart.com/?q=happiness&offset=48#/d2n8yv1http://browse.deviantart.com/?q=share&offset=120#/d2uvbg6

Proiect inspirat de Uptitude și Lidia Dogaru.

Va urma

Read Full Post »

Copoul de altădată

I

Ieri, de Sfântul Andrei, am inițiat un alt proiect dedicat copiilor,  numit Mici turiști în propriul oraș prin care îi ajut pe aceștia să cunoască poveștile Iașului. Începând de astăzi le voi vorbi câteva minute despre  anumite legende și obiective turistice importante ale orașului nostru, urmând ca la finalul activităților să-i întreb ce au reținut din aceste povești.

Pentru început le-am prezentat legenda denumirii Copou, potrivit căreia în timpul unei invazii tătare, soția lui Vasile Lupu, doamna Tudosca, s-ar fi refugiat în pădure și s-ar fi ascuns într-o scorbură. După ce s-au retras inamicii, domnitorul și-ar fi găsit soția cu ajutorul unui câine de vânătoare (un copoi), iar zona respectivă a primit numele câinelui.

Iată ce au reținut micuții:

Când Parcul Copou era pădure, iar acea pădure nu avea nume și un conducător se confrunta cu un război al tătarilor, soția domnitorului s-a ascuns într-o scorbură în pădure ca să n-o găsească tătarii. După război, domnitorul a luat niște copoi și și-a căutat soția. El și-a găsit soția într-o scorbură din pădure.  (V.)

Regina s-a ascuns în scoarța unui copac și regele a venit și a luat-o de acolo cu un câine. (E.)

Denumirea de Copou vine de la pădurea în care a fost căutată soția unui domnitor. (F.)

Copou vine de la o pădure care în ziua de azi este bulevard. ( A.)

Bibliografie:

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/legendele-iasului-de-unde-se-trag-numele-cartierelor-din-municipiu–12292.html

Va urma

 

Read Full Post »

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cinevaPărinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Read Full Post »

 

 

În vara lui 2011 am trăit o experiență cel puțin surprinzătoare, pe care o voi împărtăși cu voi.

În luna iunie, pe când vizitam Muzeul de Istorie din Varna, în calitate de translator al nanei mele,  am fost atât de impresionată de expunerea ghidului de acolo, încât mi-am dorit să devin, la rându-mi, ghid turistic.

Revenită în țară, în aceeași lună am aflat de inițiativa unei agenții de turism de a organiza tururi de oraș gratuite și de a înființa un club de ghizi. Vedeam în acest proiect o oportunitate de a-mi împlini visul exprimat timid în Bulgaria.

A urmat un fel de școală de vară foarte frumoasă, în care în fiecare zi de miercuri descopeream noi fațete nebănuite ale orașului Iași, devenind turist și pelerin în propriul oraș.

După o perioadă de acumulări, am devenit ghid turistic voluntar pe traseul Piața Unirii – Palatul Culturii și de-a lungul Bulevardului Copou, dar și reporter de texte despre obiectivele religioase importante adunate sub titlul Pelerin în propriul oraș.

Acest voluntariat a presupus o mică trădare față de copiii de la after-school pentru câteva luni în care nu i-am mai vizitat, ci m-am specializat pe tururi ghidate pentru copii tocmai pentru a le fi tot lor ghid într-o bună zi.

Am avut șansa să fiu ghid pe Copou pentru un grup de elevi veniți din toate colțurile țării la Olimpiada de matematică, pentru un grup de mici șahiști din Republica Moldova, dintre care unul a remarcat tramvaiul cu pachești din orașul nostru și în cele din urmă pentru copilașii mei de la after-school, moment ce a coincis cu ieșirea mea din Clubul de Ghizi pentru a mă dedica mai departe ștrumfilor.

În ultima vreme mi-am propus să scriu despre acea perioadă, dar pentru că a trecut atât de mult timp de atunci, amintirile s-au estompat și paginile s-au încăpățânat să rămână albe.

Tot ce-mi amintesc e că am gândit tururile pentru copii în așa fel încât să le fie antrenate mai toate simțurile : le-am adus fotografii cu Iașul de altădată, le-am pus Fanfara Liceului Costache Negruzzi la reportofon, le-am vorbit despre Iașul papilelor gustative, de cozonacii oferiți de cucoana Marghiolița săracilor, de cofetăria de pe Cuza Vodă unde Eminescu se delecta cu prăjituri sau de cofetăriile de pe  Ulița Sârbească.

Însă zilele trecute am văzut că ghizii de la o agenție locală de turism organizau un tur pietonal ghidat pe fosta Uliță Mare a boierilor și m-am hotărât să particip pentru a-mi reactiva amintirile uitate despre istoria și arhitectura Iașului meu drag.

Am ajuns în fața Palatului Culturii cu vreo zece minute înainte de ora de întâlnire și m-am așezat pe o bancă, privindu-i pe ceilalți ieșeni sau turiști de pe bănci, încercând să ghicesc care sunt organizatorii. I-am identificat imediat: două tinere și doi tineri, dintre care fetele aveau la ele foi, în cazul în care ar fi avut vreun lapsus pe traseu.

Domnișoarele (I. și A.) și-au început expunerea despre Palatul Culturii, dându-ne o veste bună: că turnul Palatului va putea fi vizitat, fapt care nu era posibil pe durata ghidăriei mele, când edificiul era închis pentru lucrări de reabilitare. Am aflat și o întâmplare cu iz anecdotic,  și anume că în noaptea inaugurării turnului cu ceas arhitectul Berindei și cu copiii săi au tot încercat să regleze ceasul și astfel toată noaptea s-a auzit în oraș Hora Unirii.

Încă din primele minute ale turului am realizat că fetele reprezintă acel model ideal de ghid despre care-mi vorbea domnul Emil Bejan, de la Catedrala Catolică Fecioara Maria Regină. În interviul Un ghid, o poveste pe care mi l-a acordat, domnia sa spunea că trebuie să te îndrăgostești de locul pe care-l prezinți, astfel încât să se creeze o simbioză între  ghid și obiectiv.

Când fetele au vorbit despre expozițiile temporare care au loc la Palat aș fi vrut să intervin să le sugerez participanților să viziteze Mașinile lui Leonardo da Vinci, cu replici ale fabuloaselor sale mașini zburătoare și reproduceri după picturi, dar timiditatea a învins și de data asta și am tăcut mâlc.(Pentru cei interesați invențiile sale vor fi în continuare expuse aici până în ianuarie 2018).

În prezentarea statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, domnișoara A. a amintit de acele elemente de heraldică despre care le vorbeam și eu copiilor pe când eram ghid, și anume, că felul în care sunt reprezentate picioarele calului oferă indicii despre moartea călărețului.

La Biserica Sf. Nicolae Domnesc am fost impresionată că domnișoara I. știa integral textul pisaniei și un citat din Dimitrie Cantemir despre obiceiul ungerii cu mir al domnitorilor, după stilul ungerii împăraților bizantini.

Casa Dosoftei a fost un prilej pentru mine de a-mi aminti de o extraordinară vizită de documentare aici, unde domnul muzeograf Mirel Cană ne-a dezvăluit că Mitropolitul Dosoftei e primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi. Tot dumnealui, vorbind despre o carte care a aparținut lui Ștefan cel Mare, a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând petele de pe acea carte.

În prezentarea domnișoarei I. despre Gheorghi Asachi am apreciat că nu s-a limitat doar la a descrie statuia acestuia, ci a punctat și principalele contribuții ale cărturarului la dezvoltarea culturii române. Am aflat cu uimire că la primul spectacol susținut în limba română la lumina a câtorva lumânări a participat chiar și Mitropolitul Veniamin Costache. De ce cu uimire? Pentru că la vremea aceea fețelor bisericești nu le era permisă participarea la astfel de evenimente. Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care diaconul Creangă a fost exclus din cler a fost acela că mergea la teatru.

La Biserica Trei Ierarhi am remarcat pentru prima dată brâul de marmură neagră, asta și pentru că pe vremea în care eram eu ghid voluntar clădirea era încă în construcție. Mi-am amintit cum la unul dintre tururile cu copii o fetiță și-a luat notițe scriind cu verde despre acest edificiu că este o biserică foarte veche.

A urmat apoi prezentarea a două construcții care se privesc față în față ( Mitropolia și Palatul Roznovanu) și care au în comun același arhitect, pe Gustave Freiwald.

La Palatul Roznovanu, domnișoara I. a adus în discuție minunata magnolie din fața acestei construcții, prilej pentru mine de aducere aminte a unui tur ghidat care s-a încheiat în fața magnoliei înflorite și în care o doamnă profesoară de franceză venită cu elevii ei să redescopere Iașul m-a servit cu prăjituri. Tot aici rememorez povestea de dragoste ilicită dintre Nicolae Roznovanu și Cucoana Marghiolița și vizita pe care am făcut-o cândva în interiorul Primăriei, pe locul unde se țineau faimoasele baluri.

La Catedrala Mitropolitană ghizii ne-au povestit despre influența Renașterii italiene în realizarea acestei construcții și brusc mi-am amintit cum le arătam copiilor o fotografie cu celebra biserică Trinita del Monte din Roma, cu care Mitropolia se aseamănă într-o oarecare măsură. Tot aici le arătam celor mici o fotografie superbă cu mozaicul hramului Întâmpinarea Domnului, la vremea ceea imposibil de văzut din cauza lucrărilor de reabilitare.

Turul ghidat s-a încheiat în fața Teatrului Național, iar când fetele au vorbit despre cortina cu alegoria celor trei vârste ale omului în centru și cu Unirea Principatelor la dreapta m-a cuprins un dor de a revedea interiorul teatrului.

Seara s-a terminat în aplauzele pe deplin meritate de A. și I., doi ghizi autentici de la care chiar ai ce învăța, care au jonglat cu o mare ușurință cu termeni din arhitectură și cu date istorice, atingând măiestria și dând dovadă de umor și de abilități de comunicare deosebite. Felicitări ghizilor! Aștept cu drag un nou tur. 🙂

Read Full Post »

Dragii mei, știți că trec prin momente foarte grele cu mama, dar am promis să redistribui articolele despre orele de artă în fiecare zi de 20 și încerc pe cât posibil să mă țin de promisiune.

Reproduc azi lecția din  9 septembrie, 2017.

La atelierul de azi îmi fac multe griji, așa că vin însoțită de un prieten. Așteptăm afară să se încheie ora de muzică împreună cu o doamnă voluntară și doi băieți veniți special pentru Istoria artei.

De la lumea desenului animat la cea a artei

Încep prezentarea despre Leonardo da Vinci arătându-le copiilor un desen cu Țestoasele Ninja, care poartă numele celor patru mari artiști renascentiști : Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael.

De la comicii luptători în stil japonez, trec la desenul cu o  colivie goală, din care ies în zbor mai multe păsări și îi întreb pe copii ce legătură ar putea avea aceasta cu Leonardo da Vinci. Judecând după cheia în formă de inimă a coliviei, unul dintre cei mici presupune că artistul a fost întemnițat în închisoarea dragostei, dar o fetiță- D. se apropie de răspunsul corect – acela că artistul mergea prin târguri și elibera păsările din colivii.

Fotografia următoare e una cu orașul Vinci, prilej pentru mine de a le spune copiilor că Leonardo da Vinci înseamnă în traducere Leonardo din  Vinci.  

Vorbindu-le despre multitudinea de domenii în care s-a remarcat artistul, R.A. e foarte mirat că Leonardo a avut atâtea meserii.

Pun pe șevaletul miniatural o reproducere după Mona Lisa și le prezint numeroasele ipoteze privind identitatea modelului : de la soția neguțătorului florentin Francesco del Giocondo,  la un portret imaginar și simbolic ce reflectă imaginea eternă a femeii, până la însuși autoportretul lui Da Vinci sau imaginea ideală a mamei sale. Dacă această ultimă teorie s-ar confirma, R.A. i-ar mulțumi mamei lui Leonardo pentru că a dat viață acestui om minunat și deosebit. Toate mulțumirile din lume i s-ar aduce mamei sale( dacă ar fi ea din tablou).

Cosmetică florentină sau greșeală?

Le arăt un prim plan cu Gioconda și îi întreb dacă li se pare ceva ciudat la chipul ei. Una dintre fetițe observă imediat lipsa genelor și a sprâncenelor și eu le dezvălui cele două teorii privind acest subiect : după unii autori exista o modă în Florența ca femeile să-și smulgă sprâncenele, după cum se mai spune că  lipsa genelor și a sprâncenelor ar fi cauzată de o eroare făcută de restauratorii tabloului.

Teoriile privind Mona Lisa nu se încheie aici, s-a presupus că a pierdut o sarcină, motiv pentru care ar fi îmbrăcată în doliu. Se spune că soțul ei a adus în încăpere un clovn și o orchestră, reușind astfel să obțină de la ea acea jumătate de zâmbet. Conform altei teorii acea jumătate de zâmbet ar fi rezultatul unei paralizii ușoare care ar fi afectat partea stângă a modelului.  Doamna Loredana știe o altă teorie privind asimetria zâmbetului, potrivit căreia modelul ar fi avut probleme cu dantura. O altă ipoteză se referă la o posibilă semnătură a lui Da Vinci pe decolteul Giocondei.

Le arăt peisajul din fundal al tabloului, cu munți și un drum șerpuit la asfințit, precizându-le că până la Leonardo nici un pictor european nu mai pictase peisaje.

Menționez modalitățile prin care celebrul model al  pictorului a fost omagiat, de la filmul Mona Lisa Smile până la melodia lui Nat King Cole, despre care S. e de părere că sună ca un cântec de leagăn, în vreme ce lui A. i se pare o melodie funebră.

De la admiratorii tabloului trec la detractori și le arăt copiilor imagini cu parodii ale Giocondei: O Mona Lisa cu un pisoi roșcovan în brațe, o alta slabă, îmbrăcată în blugi, alături de Van Gogh îmbrăcat și el în haine moderne, până la MonaliBean, amestec de Mona Lisa și Mister Bean. Alte parodii păstrează doar postura  Giocondei, căreia i-au luat locul Avatar, Jack Sparrow sau Fiona.

Continui prezentarea cu un alt portret feminin realizat de Da Vinci, La Belle Ferronnière, despre care fetele sunt încântate să afle că a lansat o adevărată modă în secolul al XIX-lea printre doamne, și anume, de a purta un lanț cu o piatră prețioasă în centru pe frunte.

Ultimul portret pe care-l descriu este Dama cu hermină, ocazie cu care copiii află câte ceva despre animalul care însoțește modelul: că își schimbă culoarea în funcție de anotimp, fiind alb iarna și maro vara, ca să se camufleze, după cum remarcă o fetiță. Hermina le pare copiilor că seamănă cu o oaie, cu o pisică, ba chiar unul dintre ei îi observă o cocoașă.

Despre model ei presupun că era mai în vârstă decât în realitate, îi dau între 20 și 27 de ani și sunt mirați să afle că avea doar 16 ani la momentul executării portretului.

Închei prezentarea cu Cina cea de taină  pe care copiii o recunosc imediat, o fetiță își amintește de o felicitare muzicală cu această imagine. Le arăt cum Leonardo a surprins  diversitatea de stări sufletești a apostolilor în momentul în care Mântuitorul le spune că unul dintre ei Îl va vinde. Mai mulți dintre cei mici sunt de părere că Iuda este reprezentat râzând.

La final îi invit să scrie pe o foaie ce le-a plăcut din tot ce le-am prezentat și cum ar omagia-o sau parodia-o ei pe Mona Lisa. Unii dintre ei iau postura yoghinilor pentru a-și aduce aminte, e clar că aici, la Centru, sunt permise ghidușiile și nu e ca la școală. Iată răspunsurile lor:

CD:  Leonardo da Vinci era un pictor care a pictat-o pe Mona Lisa. Da Vinci s-a născut în Vinci.  Îmi amintesc că mai era și arhitect, muzician, sculptor, botanist, inventator. Eu o parodiez pe Mona Lisa cu fața lui Mutulică și cu rochia lui Albă-ca-Zăpada.

R.E.:Mie mi-a plăcut că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa. A locuit în orașul Vinci. Mona Lisa, când a pictat-o Da Vinci, era tristă, iar soțul ei a adus o fanfară și un clovn și s-a mai înveselit. Mona Lisa avea sprâncene și gene,  dar au restaurat-o și nu a mai avut gene și sprâncene.

R.A.. Mie mi-a plăcut de doamna care ne-a prezentat și îi mulțumesc că și-a făcut timp pentru a veni la noi și pentru că ne-a prezentat. Eu personal aș omagia-o pe Mona Lisa pentru acea postură minunată pentru că  dintr-o ipoteză s-ar putea să fie mama pictorului. Eu aș parodia-o pe Mona Lisa astfel : blondă, față de maimuță, haine colorate, rujată, machiată.

S.T.: Pe  țestoase le chema Raphael, Michelangelo, Leonardo, Donatello. Tablourile parodiate erau despre Garfield, Mona Lisa și Van Gogh puși în trupuri tinere și Mr Bean pus în corpul Mona Lisei ( Monalibean). Aș parodia-o așa: aș pune o față de bebe în locul feței de Mona Lisa și aș pune jos un scutec.  Se spune că Mona Lisa era în doliu pentru că a pierdut o sarcină și de aceea purta haine de doliu și era tristă. De aceea soțul ei a adus o orchestră și un clovn și ea a zâmbit puțin. Se spune că pe broderia ei era semnătura lui Leonardo da Vinci. Vă mulțumesc. S.T.

M.T. : La Mona Lisa colțurile gurii erau jumătate sus, jumătate jos.

Mi-e greu să aleg dintre atâtea răspunsuri nostime care vor fi cele două premiate cu reproducerile Frumoasa Fierăriță și Dama cu hermină, așa că o rog pe doamna Loredana să voteze și ea. Între timp eu ies afară cu copiii și încing o horă cu ei pe melodia aia antipatizată de atâta lume – Despacito, pe care eu o aud pentru prima dată. Dacă văd că le place atât de mult copiilor, aleg să-mi placă și mie de dragul lor.

Apoi numărăm voturile și de data asta sunt câștigătoare două fetițe, S. și D, facem poze și așa mai trece o zi de atelier la Centru.

Read Full Post »

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Citat-Henry-Ford

Read Full Post »

Azi îi întâlnesc pe copii în pauză, chiar după ce au terminat un atelier de muzică.

Se manifestă foarte liber, D. își prinde un balon cu un șnur de cap și se autodeclară Prințesa-Balon, apoi joacă toți Marroco, joc care-mi amintește de propria copilărie, și când se plictisesc de el trec la Darts. D. mă include în jocul lor, îmi prinde balonul de cap cu șnurul și îmi cedează titlul de Prințesa-Balon. Dacă e să mă uit la numărul de kilograme chiar mi se potrivește titlul. :))

Începem atelierul dedicat lui Tonitza și îi intreb ce naționalitate cred ei că are pictorul: italiană, spaniolă sau franceză răspund ei și sunt mirați să afle că e „de-al nostru.”

Când le dezvălui că Tonitza a fost ilustratorul cărții Fram, ursul polar, unul dintre băieți, E., ne povestește că a văzut  piesa, filmul și a citit și cartea. Eu recunosc că am un mare minus la capitolul ăsta pe care-l voi transforma într-un plus într-o bună zi.

Le vorbesc și de scenele biblice pictate de Tonitza la Durău, unde artistul a realizat picturi în ceară printr-o tehnică inedită pentru România pe atunci: a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte, iar după mai multe luni a trecut la pictura propriu zisă. Așa se explică transparența lucrărilor, pentru că în spatele picturii se află ceară.

Nu pot aduce în discuție sfinții artistului fără să amintesc de ochii lor de copii și astfel fac trecerea către portretele de copii realizate de acesta pentru care Tonitza a fost supranumit  pictorul copiilor și al copilăriei.

Le arăt că, exceptând tabloul Katiușa Lipoveanca, în care se vede clar și albul ochilor, în cazul celorlalte portrete de copii ochii sunt reprezentați doar ca niște pete negre.

De asemenea, pictorul și-a mai exprimat dorința de a picta: ochii triști ai copiilor de turci din Dobrogea. Le arăt portretul Cap de copil cu fes, în care modelul e reprezentat cu ochi înguști și cursanții mei își îngustează ochii la unison, imitându-i pe cei din tablou.

Când trec la portretele de femei, copiii constată cu mirare că ochii acestora arată ca în realitate. Sunt impresionați de un tablou, Portret de fată, pentru că modelul din tablou pare să te fixeze cu privirea din orice unghi ai privi.

De la activitatea de portretist a lui Nicolae, cum îi spun copiii, trec la activitatea sa de peisagist și le arăt celor mici picturi de pe plaiul dobrogean, cu Mangalia, Constanța și Balcicul de altădată. Când află că Balcicul era pe vremuri reședința de vară a Reginei Maria, unul dintre copii mă întreabă unde a mai locuit regina. Aici sunt descoperită, mă uit spre domnul director care mă salvează pomenind de Castelul Pelișor de  la Sinaia.

Închei prezentarea operei lui Tonitza cu câteva tablouri cu flori, spunându-le copiilor că nu toate sunt ușor de identificat deoarece el și-a pictat propriile trăiri în legătură cu florile și a fost mai puțin interesat de redarea lor realistă.

La sfârșit îi “necăjesc” un pic pe copii, rugându-i să scrie pe o foaie ce au reținut din toată prezentarea mea. Iată răspunsurile lor:

R.E.. „ Nicolae Tonitza a pictat chipuri de copil, portrete, tătăroaice cu copil în spate, flori și toate portretele pe care le-a făcut Nicolae Tonitza aveau ochi de copil. Unele aveau și alb pe lângă pupile, dar doar chipuri de femeie. A mai pictat și la Mănăstirea Durău. ”

R.A.: „Nicolae Tonitza a fost un pictor care picta chipuri de copii și de femei. Mai picta flori nu cum arată ele, ci cum le vede el. El practic picta portrete, flori și chiar și-a făcut și un autoportret. El când era mic picta pe ușă, pe dușumea și pe fața de masă. Mie personal mi-a plăcut la această oră de doamna care a prezentat despre acest pictor român și faptul cum ne-a povestit.”

C.D. „ Pe pictor îl chema Nicolae. El picta flori și chipuri de oameni. Nicolae desena ochii copiilor doar ca niște puncte negre, în afară de o fetiță.

Pentru astfel de momente merită să fii voluntar, când îl vezi pe pictorul copiilor chiar prin ochi de copil.

Inspirat de: https://doxologia.ro/documentar/pictura-lui-tonitza-salvat-biserica-manastirii-durau

Read Full Post »

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043Varna

Read Full Post »

Prietenia cu A., un  înger de-al meu, a început de la o fotografie de la grădiniță în care stăteam întâmplător una lângă alta. Peste ani am regăsit aceleași trăsături într-o poză de profil pe un site de socializare și fără nicio ezitare am contactat-o.

A. s-a bucurat foarte mult de gestul meu și eu nu mai puțin că am avut curajul să iau legătura cu ea. Așa a început prietenia noastră, care stă sub semnul unor valori comune, cum ar fi voluntariatul, dar și sub semnul unei infinite creativități.

Așa cum aveam să aflu, A. e pasionată de crearea de bijuterii și de copăcei ai vieții. Ea se află în categoria rară a artiștilor care nu păstrează arta doar pentru sine, ci îi învață și pe alții ceea ce știe.

Primele ei workshopuri neoficiale în Sage Cafe

Cel dintâi beneficiar al workshopurilor ei am fost chiar eu. A m-a învățat cu dăruire și pricepere un meșteșug pe care nu-l înțelegeam neam! Cu un talent desăvârșit în a explica pașii, a constatat imediat că modul meu de înțelegere e unul teoretic și mi-a explicat în fraze clare ce aveam de făcut.

Sage Cafe a devenit locul de unde a ieșit din mâinile noastre un întreg regn vegetal sau o brățară cu pietre de magnezit.

Dar mai mult decât figurinele învățate de la ea, A. m-a învățat adevărate lecții de viață: să ofer mai departe ceea ce creez și cunosc, să mă bucur de realizările celorlalți. Recunosc că mi-a fost un pic greu la început, aveam un mare simț al proprietății față de obiectele create, dar în prezent le ofer cu dragă inimă. ( Ei, nu chiar pe toate :)).

Eram atât de fascinată de arta ei, încât i-am și visat creațiile într-o noapte, am luat legătura cu ea și i-am sugerat să apară într-o emisiune locală în care să le  prezinte. Am aflat cu uimire că emisiunea respectivă tocmai a avut loc.

Astfel de sincronicități sunt destul de dese între noi, într-o perioadă în care eu m-am hotărât să colorez motani încălțați, zâne, cai sau fluturi ea mi-a spus că intenționează să scrie o carte despre desene de relaxare pentru adulți.

Ceea ce apreciez cel mai mult la prietenia noastră e felul în care ne întreținem inspirația  reciproc. Suntem două visătoare care lucrăm zi de zi pentru a ne înfăptui visurile. Dacă ea are o perioadă mai creativă, mă întreb ce aș putea face eu să creez ceva. Când sunt creativă eu se mobilizează ea și tot așa.

Acum, privind în urmă către fotografia cu noi de la grădiniță, cred cu tărie că stă înscris în ea un destin: al prieteniei noastre de  peste ani.

În prezent o puteți găsi pe A. la Londra, unde organizează în continuare workshopuri creative, și le inițiază pe doamne într-un meșteșug atât de feminin: acela de a-și crea propriile bijuterii.

 

Read Full Post »

poartă-ți

Azi, în rubrica Îngerii mei voi scrie despre A.D.., cu care am dezvoltat cea mai longevivă prietenie, ce dăinuie de peste douăzeci și cinci de ani. De altfel, nu sunt la prima încercare de a o cuprinde în cuvinte, în gimnaziu am scris o compunere în engleză despre ea pe tema cea mai bună prietenă. Dar cum acele rânduri nu s-au păstrat de-a lungul anilor, voi scrie acum altele dedicate A.

Îmi amintesc perfect începutul interacțiunii noastre: eu eram singură în spatele clasei și doamna dirigintă ne-a mutat în aceeași bancă. A. avea părul blond legat la spate cu o clamă albastră pe care băieții din spatele nostru i-o desfăceau mereu.( Asta, era evident, manifestarea absolută a admirației față de ea.:) )

Tot de perioada aceea mă leagă o amintire amuzantă, în care fiecare ne inspectam igiena nazală a celeilalte cu o seriozitate și o candoare specifice vârstei.

Și, deși a coresponda presupune a scrie cuiva aflat departe, noi făceam departele aproape, scriind pe bancă  despre cîte-n lună și-n stele.

În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.

La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adolescenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată,  interesată doar de petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.

La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.

Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.

De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care  mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce discipline să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.

Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.

Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.

Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele handmade, dar ei au decis să mi le cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.

 În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.

Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!

(Notă: citatul din titlu nu-mi  aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )

Sursa foto: aici

Read Full Post »

Textul ce urmează va fi diferit de cele publicate până acum pe blog pentru că azi nu voi mai scrie despre realizări și bucurii, ci despre un mare eșec din viața mea pe care mi l-am asumat abia după 15 ani, mai exact zilele trecute.

Ce a declanșat schimbarea de abordare ? Sugestia unei bloggerițe (Ioana Budeanu) de a scrie și despre latura noastră vulnerabilă, dintr-un gest de sinceritate față de cititori, dar mai ales față de noi înșine. Am rezonat foarte mult cu recomandarea ei, unde găseam, aproape uitat, crezul meu de la after-school: să ne arătăm copiilor așa cum suntem, nu ca niște zei atotștiutori.

Revenind la experiența de bursier în Finlanda, sau Friglanda, cum o alint eu, am crezut, până zilele trecute, că nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice.

La cei 22 de ani pe care-i aveam, am plecat de acasă cu niște așteptări imense, care nu au coincis deloc cu realitatea. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, în schimb m-am transformat într-o mașină de făcut referate. În prima parte a zilei scriam temele pe hârtie, iar în restul zilei mă luptam să le scriu în word. Abia învățam să utilizez computerul, lucrurile decurgeau cam așa: A…unde-i A-ul? Dar S-ul? Cu S-ul e mai simplu, apare de două ori, acum caută I-ul și așa mai departe până scrii amărâtul ăla de ASSIGNMENT. În cel mai bun caz plecam de la internet în toiul nopții, alteori rămâneam acolo până dimineață, când venea femeia de serviciu și mătura printre picioarele mele. Și apoi, la cursuri. Fresh.

Voiam să evadez din coșmarul ăsta și am plecat cu alți studenți Erasmus într-o excursie de o săptămână în Suedia. În sfârșit vedeam ce se petrece în jurul meu, mă bucuram de oameni, de croaziera pe Marea Baltică, de marea fragmentată de insulițe.  Am  dansat într-o discotecă de pe feribot cum nu o mai făcusem din liceu, m-am îndrăgostit de Stockholm și Linköping, hoinăream pe străzi de parcă era toată lumea numai a mea.

Dar apoi m-am întors în Friglanda. Și m-am trezit că cea mai bună școală din lume are un mod foarte eficient de a combate absenteismul studenților : câte o temă la fiecare obiect pentru fiecare absență. Mi-a ieșit Suedia pe nas, temele m-au cocoșat și mai tare. De aceea când mă întreabă cineva cum a fost în Finlanda, încep să vorbesc despre Suedia, de parcă n-am înțeles întrebarea.

A urmat un stres cât China, o frică permanentă, crunte insomnii, un dor sfâșietor de cei dragi, urlete zilnice ca de lup la lună.

Acolo, în Finlanda, am aflat ce proporții poate lua singurătatea : mă priveam în oglindă ca să am impresia că mai sunt cu cineva în cameră și într-o zi, când am descoperit un păianjen m-am bucurat în sfârșit că am un suflet drept companie. Dorul de Iași era atât de mare încât mă imaginam plimbându-mă pe Ștefan cel Mare. Abia acum vedeam, în amintire, frumusețea arhitecturală a orașului nostru. Ajunsese să-mi fie dor chiar și de părțile lui mai puțin plăcute, gen locul cu țigări țigări și altele de soiul ăsta.

Cu atâtea trăiri negative copleșitoare am dat în patima cumpărăturilor, dădeam toți banii pe haine, până ce rămâneam fără mâncare. Îmi coseam cursurile pentru că un capsator era foarte scump. Să mă duc în nord să văd aurora boreală și pe Moș Crăciun nici nu se mai punea problema.

Și totuși, în noianul ăsta de negru, a existat și ceva bun pentru că așa se întâmplă întotdeauna.

În Finlanda se pune preț pe opinia personală, nu mai eram nevoită să îngurgitez și să regurgitez cursurile ca acasă. Nu mă mai mințeam scriind ceea ce știam că se așteaptă de la mine, ci îndrăzneam să scriu despre experiențele personale. Mă întorceam, prin scris, la vârsta adolescenței, când aveam caiete peste caiete de scriere liberă. Acesta a fost lucrul cel mai de preț care s-a întâmplat pe durata șederii mele acolo.

 Dar de asta mi-am dat seama abia acum, după ce articolul Ioanei mi-a luat un văl de pe ochi. Pe atunci erau doar niște teme împovărătoare, pe care le-am lăsat, la plecare, în camera de cămin, fără să mă uit înapoi.

La întoarcerea în țară, când a trebuit să scriu pentru Universitate un text despre experiența din Scandinavia am scris câteva rânduri despre cât de fain a fost zborul cu avionul, prin care mă vedeam un Călător pe marea norilor, și cam atât. Povestea rămăsese în camera albă de cămin.

 De-a lungul anilor m-am întrebat de multe ori ce voi fi scris acolo și am regretat cu toată ființa mea că nu mai am acces la referate. Până zilele trecute, când am realizat că povestea se scrie în continuare, clipă de clipă, și că nu mai am nevoie de trecut pentru asta.

Acesta a fost pasul spre asumarea eșecului trăit în Finlanda și spre a vedea că tot zbuciumul nu a fost inutil, că acolo am reînvățat să scriu liber.  

Read Full Post »

 

 

Târg de carte la Iași

Prima zi.  Fără creier, legume sau fructe

Mare amatoare de chilipiruri când vine vorba de cărți, nu obișnuiesc să le cumpăr din librării, unde intru ocazional doar să mă adăpostesc de ploaie.

De aceea aștept târgul anual cu multă nerăbdare la gândul că îmi voi lua nu una, ci mai multe cărți, pe cele pe care le-am râvnit în tot cursul anului.

Prima zi de târg începe frumos, sub semnul uimirii: patru căprițe pasc liniștite lângă parcare, amintindu-mi de iezii copilăriei, pe care-i hrăneam cu bomboane. Ne oferim o clipă de răgaz, timp în care mama le fotografiază și apoi ne grăbim să prindem deschiderea LIBREXULUI.

La târg, am în vedere o listă precisă de titluri, încercând să cred că am devenit un cumpărător rațional peste noapte. Să înțelegem creierul, Pedagogia poveștii, poate un album de Arcimboldo, cam ăsta ar fi wishlistu’, ca să nu depășesc bugetul.

Cantitativ, recolta e slabă: n-o să înțeleg creierul nici anul ăsta și n-o să văd nici ce oameni răsar din legume, fructe sau flori. În schimb, mă bucur să găsesc cartea Părintelui Necula, care, calitativ, face cât trei cărți la un loc.

Ca să-mi demonstrez mie însămi că nu sunt împătimită după cărți( ei, nu!) aleg să cumpăr un atlas anatomic pentru prietenul meu, în loc să-mi mai cumpăr mie ceva.

Acasă, mă pun pe cetit și mă întâlnesc din nou cu patru căprițe, de data asta livrești: cu Capra cu trei iezi, din povestea lui Creangă, pe care Părintele Necula ne propune să o recitim în cheie creștină.

Pedagogia-povestii

Read Full Post »

Ador cărțile. Vă amintiți de Holden Caulfield ? Cel care spunea că i-ar da un telefon scriitorului preferat ? Nici eu nu-s departe. Uneori, când îmi place o carte mult de tot, o strâng pentru o clipă la piept, ca pe un bun prieten. Alteori, îmi doresc să-l/o cunosc pe cel/cea care a scris-o.

La fel s-a întâmplat cu cărțile lui Pera Novacovici. Încă de când le citeam visam la o conferință susținută de autor. Anul acesta, în noiembrie, visul mi s-a împlinit, căci Pera a susținut la Iași conferința Descoperă comoara ascunsă din tine.

Care este această comoară? Vocația noastră, acea chemare care există în fiecare dintre noi și căreia dacă îi dăm curs, vom fi fericiți și vom contribui la fericirea celor din jur.

În ceea ce mă privește, mărturisesc că mă aflu printre cei care și-au descoperit de ceva timp vocația, așa că aș fi putut foarte bine să stau acasă și să las locul liber altcuiva care e încă în etapa căutării unui răspuns. Dar am venit pentru că nu puteam rata întâlnirea cu unul din mentorii mei și în plus știam că întrevederea cu el va avea efectul unei doze de Red bull.

Cred că a fost prima conferință la care am participat în care am experimentat trăirea în prezent în mod permanent, asta poate și pentru că i-am studiat materialele dinainte, dar în mod cert și datorită felului în care și-a condimentat invitatul discursul: cu umor, cu citate inspiraționale, cu trimiteri la cărți și filme de referință, dar și cu povești de viață.

Pera ne-a vorbit despre ce nu e vocațianu e un job unde te uiți mereu la ceas și aștepți să-l vezi pe 59 transformat în fix, și despre ce e vocația – cel mai înalt mod de gândire posibil, care face toate lucrurile suportabile. Ea aduce cu sine starea de flow sau de curgere ori de grație pe care o experimentăm atunci când suntem absorbiți de ceea ce facem.

Autorul a găsit un element comun între Iisus, Charlie Chaplin, dar și persoane din anturajul său, acela că fiecare și-a transformat suferința în ceva nobil, că au făcut din aceasta o cale de a îmbunătăți lumea în care au trăit sau trăiesc.

Așadar, suferința poate avea un efect pozitiv, ea fiind uneori cel mai mare bine care ni se poate întâmpla, căci abia atunci ieșim din zona de confort și începem să mișcăm lucrurile. Subscriu la această idee, într-un moment de cumpănă m-am implicat în niște activități de voluntariat care aveau să-mi aducă cea mai mare împlinire.

Am plecat de la conferință cu două trăiri contradictorii: cu speranța că voi păși pe calea mea cât de curând, dar și cu teama că visul mi s-ar putea strecura printre degete. Iar la final, când am ieșit să înfrunt frigul a mai rămas doar întrebarea: am făcut tot ce am putut pentru visul meu?

Read Full Post »

download

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »

 

papion-tricolor-1780-1000x650

1 decembrie 2011

Clubul de Ghizi a sărbătorit Ziua națională printre români autentici vorbind despre români autentici.

La ora 10.00 ne-am adunat, cu mic, cu mare în fața anticariatului domnului Grumăzescu. Pentru că turul meu de oraș era programat la ora 12.00, am mai hoinărit puțin cu Maria(cealaltă fată ghid) pe străzi.

Șirul de momente frumoase a început cu cel în care am văzut-o pe Irina cu grupul ei de copii la anticariatele de pe Lăpușneanu. Mogâldețele nu voiau să se mai desprindă de cărți. Plăcută priveliște asta, copii și cărți alături !

În autobuzul spre Copou, altă întâlnire de bun augur legată tematic de evenimentul organizat de noi: cea cu domnul Mitican. Îmi aduc aminte de ziua în care l-am văzut la televizor pentru prima dată. Eram cu mama și ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Am ajuns în sfârșit în Parcul Copou. Pe la 12 fără 2 minute nici țipenie de om. I-am zis Mariei: îți spun ție două vorbe, tu-mi spui mie două ( legate de traseu, bineînțeles) și ne ducem fiecare pe la casa cui ne are. Dar la fix 12 Maria strigă victorioasă: vin copiii! Și exact ca pe o victorie am trăit momentul.

Copilașii, însoțiți de două doamne profesoare, sunt foarte dezghețați. La întrebarea mea cine a scris textul imnului național îmi răspund aproape în cor. Încep să am concurență însă. La primul meu tur am avut ca rivală foamea copiilor. Acum, ploaia.

Ne adăpostim și continui să le vorbesc despre Iași. Avem parte și de o mostră din „ Copiii spun lucruri trăsnite.” Aflăm astfel că Junimea vine de la Jules Verne. Nu știu cum o să vi se pară mărturisirea pe care o voi face: pentru astfel de momente ador să fiu în preajma celor mici. Pentru acele replici imprevizibile care te binedispun mai ceva decât un actor de comedie premiat de UNITER.

Dar să revin la tur. Ne-am dus să vizităm Muzeul Universității, cu cele două compartimente ale sale, unul dedicat Civilizației Cucuteni și Muzeul Academic. Proaspătul obiectiv m-a impresionat atât de mult, încât aș fi vrut să pot fi un personaj de-al lui Chamisso, să pun muzeul într-un buzunar și să-l iau acasă.

În sala tezaurului am admirat cele 21 de statuete feminine așezate în cerc și ideea de nuit étoilée. La Muzeul Academic am privit exponate despre diversele etape istorice prin care a trecut învăţământul superior ieşean.

Aici, încă o întâmplare pe care acum o privesc ca pe o amintire dragă : în timp ce le vorbeam copiilor despre sigla universității, ghidul de acolo a ținut împreună cu mine fotografia cu sigla. Era simpatic să vezi doi oameni cum țin un singur petic de hârtie. Din momentul acela m-am decis să încep să fac o colecție de…întâmplări frumoase.

La sfârșitul vizitei le-am arătat copiilor comoara mea cea mai de preț: albumul cu picturi de-ale lui Bălașa cu dedicație din partea artistului. Am vrut să compensez astfel faptul că, de ziua României, Sala Pașilor Pierduți era încuiată. După ce mi-am încheiat rolul de ghid, am intrat în pielea celui de turist și am umblat hai- hui prin târg cu ceilalți ghizi, până la epuizare.

Ajunsă acasă, am făcut bilanțul: pierdut umbrela multicoloră, pierdut telefonul, făcut praf albumul cu Bălașa din cauza ploii. Dar, trăind așa o experiență de frumoasă, m-am desprins, asemenea pelerinului rus, de atașamentul de obiecte și nu am lăsat nimic să-mi spulbere bucuria. Pe care angajații de la Hotel Unirea mi-au sporit-o și mai și când m-au ajutat să recuperez telefonul.

Că tot vorbeam azi de români autentici…

Sursa foto:

https://papioane.ro/papion-tricolor-model-4-butterfly-1780.html

Read Full Post »