Arta fabuloasă lui Rob Gonsalves

Pentru ora de artă de astăzi am ales un alt artist creator de iluzii optice, pe lângă Octavio Ocampo și Salvador Dali despre care am vorbit în lecțiile anterioare, și anume canadianul contemporan Rob Gonsalves, care a fost atât arhitect, cât și pictor și muzician.

Înainte ca ora să înceapă, cei doi copii care au venit azi la Centru, M., o fetiță de vreo șase ani, și V., băiatul de nouă ani pasionat de aproape toate domeniilor cunoașterii, sunt foarte implicați în crearea unui orășel din forme geometrice din lemn. M. îl întreabă pe V. „îmi dai și mie un acoperiș mic-mic?”, eu le admir cooperarea frumoasă, dar sunt nevoită să o întrerup pentru a-i face loc lui Gonsalves în program.

V. mă urmează la prezentarea powerpoint, M. rămâne să se joace în continuare de-a arhitectura miniaturală. Construcțiile din figuri de lemn realizate de cei doi copii  par a anticipa discuția despre clădirile ce apar uneori în lucrările lui Rob Gonsalves, pictor a cărui artă a fost influențată de activitatea sa de arhitect.

Îi reamintesc lui V. de ideea de iluzie optică pe care a întâlnit-o la Ocampo și Dali, iar el pomenește de câinele-munte al lui artistului spaniol, desigur referindu-se la tabloul Năluca unei fețe cu platou de fructe pe o plajă.

Gonsalves va fi influențat de arta suprarealiștilor Magritte și Dali  și unii critici îl încadrează și pe el în acest curent.  La fel ca Magritte însă el se diferențiază  de alți pictori suprarealiști prin faptul că  tablourile sale sunt un produs al gândirii conștiente.

Artistul e mai degrabă un reprezentant al realismului magic, care are ca punct de plecare imagini realiste, ce însă pe parcurs se transformă  în iluzii optice. Așa cum observa Gabriel Todică în Iluzii în gradient, spre deosebire de alți artiști creatori  de iluzii optice, la Rob Gonsalves „există <<aparenţa>> inexistenţei iluziei”. Trecerea de la  un decor la altul  se face  treptat, imperceptibil aproape.

Pentru a-l ajuta pe V. să înțeleagă acest lucru, mă folosesc de analogia cu transformarea prin care trece o omidă pentru a deveni fluture, insistând pe ideea că majoritatea tablourilor artistului trec printr-o metamorfoză.

Vederea picturii The Sun Sets Sail, în care un pod se metamorfozează treptat în corăbii, îl determină pe V. să spună că regii ar putea folosi tabloul ca pe un test prin care să identifice gradul de inteligență al supușilor acestora. Privind de la dreapta la stânga, băiatul e de părere că o corabie mare se transformă într-o bărcuță pentru pescari. De altfel, tablourile lui Gonsalves ne oferă această libertate de a le privi de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, de fiecare dată ele putând fi interpretate diferit.

Astfel, în această lucrare podul se metamorfozează treptat în corăbii sau, dacă privim de la dreapta la stânga corăbiile se transformă într-un pod.

În „Light Flurries” un om cu o lanternă apare din partea dreaptă a tabloului. Același Gabriel Todică observă că „ aici iluzia „curge” dinspre decorul oferit de pădure spre „pădurea” de blocuri din stânga imaginii. Iar trecerea dinspre peisajul citadin spre cel forestier (şi invers) se face progresiv, și lent.” Aproape că nu  poți preciza unde se termină pădurea și unde încep zgârie-norii.

Îi explic lui V. noțiunile de peisaj citadin și peisaj forestier și am surpriza ca în ultimul caz el să intuiască în mod corect sensul, prin analogia cu termenul englezesc forest.

În tabloul Imagine a Night, V. observă niște doamne care stau în oglinda apei de la brazi. Ba chiar crede că e vorba de o transformare cronologică de la prima făptură-un bebeluș, la o adolescentă, o doamnă și la final o femeie bătrână.

Tabloul următor ne determină să ne punem întrebarea ce a reprezentat artistul: o cascadă ce se transformă într-un grup de oameni cu glugă sau oameni cu glugă se transformă într-o cascadă? Băiatul vede în două dintre personaje două fantome sau Moartea fără coasă și îmbrăcată în alb. El se gândește că dacă ar trece un drumeț însetat pe acolo și ar vrea să bea apă, nu ar putea pentru că în loc de apă sunt niște bărbați care sculptează o cetate.

În următorul tablou întâi se creează iluzia unui observator astronomic. Dar cele două personaje din dreapta ne arată că de fapt este vorba despre niște draperii găurite ce dau impresia unor corpuri cerești. V. e de părere că bărbatul se uită la o înghețată cu caramel cu bucăți de ciocolată lipite de podea în manieră 2D.

Din opera unui artist cu o imaginație ce o concurează pe cea a copiilor, nu puteau să lipsească lucrări dedicate celor mici. De altfel, una dintre temele  sale preferate e cea a copiilor care se joacă, Gonsalves fiind totodată și un ilustrator de carte pentru copii.

Pentru că mi-a îmbogățit perspectiva asupra artei pictorului canadian, V. a fost răsplătit cu mai multe reproduceri după lucrările acestuia.

Voi, celor care ați citit acest articol vă recomand cu mare drag să căutați arta lui Rob Gonsalves pe internet și să nu vă limitați la ceea ce am expus eu aici. Veți constata, dacă nu ați făcut-o până acum, că e un artist fabulos.

Sitografie:

Light Flurries by Rob Gonsalves

https://www.widewalls.ch/artist/rob-gonsalves/

ARTA ALTFEL (33): Iluzii în gradient (Rob Gonsalves)

Sursa foto:

Pinterest

Google images

Read Full Post »

Să reînvățăm să numărăm cu artistul Octavio Ocampo!

Azi, de Ziua Femeii, am oră cu micuții de la Centru. Domnul director mă întâmpină cu o zambilă care-mi amintește imediat de grădina de flori a Mămucăi, iar doi copii, frate și soră, îmi oferă câte un mărțișor tip broșă, unul cu o bucuruză( o buburuză bucuroasă) și celălalt cu ghiocei.

Dacă tot e o zi ce are ca tematică florile și femeile, aleg să le vorbesc copiilor despre arta lui Octavio Ocampo, artistul mexican suprarealist care a creat multe tablouri cu femei alcătuite din flori, amintind de Primăvara de acum câteva secole creată de Arcimboldo, dar și chipuri de femei create din animale, dintre care cele mai amuzante sunt cele cu veverițe.

Domnul director își amintește de  sculptura   lui Mihai Eminescu din Onești, realizată într-o manieră similară, din doi copaci ale căror crengi formează chipul poetului.

De la lecția trecută, în care le-am vorbit despre jocurile vizuale ale lui Dali, nu a trecut mult timp, astfel că unul dintre copii corelează arta pictorului spaniol cu cea a lui Ocampo, remarcând că și  acesta a creat iluzii optice.

Încep ora arătându-le pictura Sărutul mării și  le propun să identifice numărul de personaje. Pentru că pictorului mexican îi place să includă în lucrările sale cât mai multe chipuri, descoperirea acestora va deveni laitmotivul lecției noastre de azi.

Continuăm prin a privi împreună șase tablouri dedicate lui Iisus, de la intrarea în Ierusalim, de Florii, până în momentul Învierii Sale. Ca în majoritatea lucrărilor pictorului, tablourile ne dezvăluie o imagine de ansamblu– fața Mântuitorului- care la o privire mai atentă e alcătuită din mai multe detalii: o serie de personaje de dimensiuni mai mici.

Copiii au surpriza să descopere că, într-un tablou precum Cina cea de Taină, barba lui Iisus e alcătuită din chipurile celor doisprezece apostoli. Și, pentru că învățarea nu e unidirecțională, ei sunt cei care mă fac să văd multitudinea de fețe  pe care eu nu le observasem din tabloul Învierea.

Ne uităm și la alte portrete de personalități, cum ar fi  Cristofor Columb, Mozart și Jimmy Carter. Analizând tehnica taboului dedicat lui Columb, V. e de părere că e cea a feței în pânză, iar despre cel de-al treizeci și nouălea președinte al Statelor Unite tot el crede că e un fel de Donald Trump cu părul cărunt. 🙂

Le spun că Ocampo s-a inspirat și din literatură, în special din Don Quijote de la Mancha, căruia i-a dedicat mai multe tablouri. Ne oprim asupra celui numit Prietenia lui Don Quijote, despre care Dan M. Alexandru face o analiză foarte bună, din care mă inspir. Asfel, le arăt cum, în  crearea frunții personajului său, pictorul mexican a recurs la corpul calului, pentru a crea ochii  s-a folosit de chipurile lui Sancho Panza și al lui Don Quijote însuși, nasul este, în fapt, braţul în armură al eroului, iar apărătoarele antebraţelor îi formează mustăţile. 

La fel ca altădată când le sugerez să citească propozițiile explicative ale prezentării powerpoint, copiii  se ceartă și fiecare vrea să citească primul. Până la urmă conflictul se aplanează într-un mod neașteptat: citesc simultan textul. 

Îi îndemn să caute numărul de chipuri din tablou și se iau și aici la întrecere. Eu am descoperit mai puține decât ei, dar am găsit altele pe care ei nu le-au identificat: cele două fețe din profil de pe scutul lui Don Quijote ce au între ele și un potir.

Pocalul auriu apare și în alt tablou inspirat din literatură, cel numit Romeo și Julieta, în care acesta este așezat chiar între chipurile din profil ale celor doi, precum și în cel numit Împreună pentru totdeauna. De altfel, prin prezența vasului lui Rubin pe scutul personajului, dar și în celelalte tablouri, artistul ne arată că lucrările sale trebuie citite în cheie dublă. Totodată, pentru că potirul apare în tablouri cu îndrăgostiți Ocampo face trimitere la o iubire ideală.

Le mai arăt  celor mici un tablou cu trei corăbii, ce pot fi interpretate drept mama, tata și copilul. Undeva într-un plan îndepărtat se vede un om conducând un fel de ambarcațiune a viitorului pe care V. o numește ski jet.

Închei prezentarea de azi cu tabloul numit Jilțul Giocondei, un omagiu adus lui Leonardo da Vinci, și le propun copiilor să caute cei trei iepuri prezenți în tablou, dar și chipurile de bătrâni existente în pictură.

La sfârșit îi chinuiesc cu o temă, să-și imagineze un tablou care poate fi interpretat în două moduri. Iată răspunsurile lor:

Mă gândesc la o imagine în care de departe se vede un copac obișnuit, dar de aproape se văd fețe de oameni verzi. În locul copacului se vede un bărbat, în locul fructelor se văd fluturi, flori și inimi. În loc de rădăcina copacilor sunt multe trompe de elefanți care stropesc cu apă. În tabloul meu lângă copac sunt lipite două fete îmbrăcate în rochii și doi bărbați cu barbă îmbrăcați în costum. Fetele țin în mâini două mere și bărbații  țin în mâini flori. Eu m-am gândit că cele două fete voiau să  dea celor doi bărbați merele, iar bărbații să dea flori fetelor. (C.D.)

Mickey Mouse are la mână trei rațe ale căror ciocuri reprezintă degete. Urechile sunt realizate din cercuri de atletism, brațul, dintr-o sabie, ochii, din capete de porci, iar nasul și gura dintr-un bec și un coș. Burta e făcută din pământ, pantalonii – din apă, nasturii – din nisip, picioarele, din flori, papucii din uși, iar coada, din sfoară. (S.V.)

Le premiez răspunsurile cu câte trei reproduceri după picturile lui Octavio Ocampo.

Când ajung acasă privesc din nou floarea și mărțișoarele primite, gândindu-mă că ele sunt întocmai ca viața: frumoase, dar efemere.

Sitografie:

http://cozumelmexico.net/Out_and_about/Octavio_Ocampohttp://www.lowrider.com/lifestyle/art/1001-lrap-octavio-ocampo-metamorphosisart/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote_de_la_Manchahttp://incursiuni-in-armonie.blogspot.ro/2015/09/prietenia-lui-don-quijote-octavio-ocampo-joc-al-fantasmelor.html

Arta altfel 9: Gioconda altfel

Sursa foto:

Pinterest

PREMIERA! Scultpura cu chipul lui Mihai Eminescu din Onesti, inclusa in topul celor mai spectaculoase 20 de sculpturi din lume!

Read Full Post »

O seară de neuitat la teatru : piesa Ileana, Principesă de România

 

 

 

 

Aseară,  am ales, mama și cu mine, să înfruntăm frigul și să traversăm  orașul pentru a vedea, la Ateneul  din Tătărași,  piesa de teatru Ileana, Principesă de România, la care eu mi-am dorit să merg pentru a învăța o pagină necitită de istorie. Aveam așteptări mari în sensul acesta, intuind că va fi o piesă de pe urma căreia aveam să dobândesc multe învățături.

Ceea ce a urmat a depășit, cred, așteptările chiar și celui mai exigent spectator, căci doamna Liana Ceterchi a reușit să creeze impresia că pe scenă e însăși Principesa Ileana, și nu o actriță care interpretează un rol. Prin intermediul domniei sale s-a conturat imaginea unei principese deosebit de altruiste și modeste care și-a dedicat viața celor greu încercați și pentru care iubirea de țară nu a fost o sintagmă patriotardă, ci o realitate trăită cu epiderma. 

Proiecțiile video cu fotografii cu domnița Ileana ne arătau o femeie cu o frumusețe blândă, care s-a păstrat și când aceasta a îmbrăcat straiul monahal, în ciuda anilor înaintați.

Mărturisesc că m-am cufundat cu totul în piesă și am trăit în prezent în timpul celor două ore cât a durat spectacolul, fără să-mi fugă gândurile în altă parte, cum se întâmplă uneori. Erau momente în care uitam să respir și, pe alocuri, dintr-o trăire prea intensă, eliberam discret câte o lacrimă pe întuneric și, probabil dacă aș fi fost doar eu în sală aș fi plâns și aș fi suspinat de-a binelea.

M-a impresionat momentul în care personajul mărturisea că are în exil pământ din România, poate și pentru că mi-a evocat un moment din adolescența mea în care, aflată în vacanță pe litoral am luat cu mine marea într-o sticlă de 0,5 l să-mi potolească dorul în lunile în care aveam să fiu departe de țărmul ei. E o imagine teribilă aceasta, să încerci să-ți iei țara dragă într-un geamantan, la fel ca și cea în care a îngrămădit în el portul popular, în fond sufletul românesc. Tricolorul, pe fundalul auster format din ținutele în alb și negru, îți amintea mereu de iubirea Principesei Ileana pentru țara ei. 

O iubire concretizată în efortul ei de a ridica spitale, școli de infirmiere, cantine, de a cerși pentru cauze nobile. Toată această dăruire a Principesei Ileana m-a făcut să mă gândesc că dacă noi toți am avea conduita pe care a avut-o ea am fi salvați ca nație.

În timpul piesei jucate numai de doamna Liana Ceterchi mi-am amintit de o altă performanță actoricească impresionantă la care am asistat cândva, când l-am văzut pe regretatul actor Ștefan Iordache în piesa Barrymore, care slăbea câte două kilograme la fiecare reprezentație și juca având salvarea la ușă. Nu am fost surprinsă când, după ce s-a terminat piesa, mama mi-a spus că în doamna Liana Ceterchi ea vede varianta feminină a lui Ștefan Iordache.

Am avut totuși două regrete la piesa de ieri, faptul că această actriță atât de talentată merita un public mult mai numeros decât cel care a fost ieri în sală și faptul că, deși aveam în poșetă mărțișoare pentru toate doamnele Ateneului, am uitat tocmai domniei sale să-i ofer unul. Dar eram prea răvășită de piesă pentru a mă mai gândi la acest lucru. Sper totuși că doamna Liana Ceterchi va considera acest text un mărțișor ceva  mai…întârziat.

În drum spre casă m-am gândit la faptul că sunt două tipuri de piese, una precum o sticlă de Cola, pe care o uiți imediat ce ai consumat-o, și piese care te bântuie și după ce le-ai văzut, care trag de tine să te gândești la ele, să le găsești noi și noi sensuri, și despre care știi că vor rămâne cu tine toată viața, pe care îți dorești să le revezi de un număr infinit de ori. Nu e greu de ghicit din care categorie face parte piesa Ileana, Principesă de România.

Sursa foto:

Ileana, Principesă de România se joacă pe 30 ianuarie. Intrarea este liberă.

 

Read Full Post »

Let the Dreamer Dream: the Art of Pete Revonkorpi aka Pesare(2)

In Pesare’s art, there are many drawings with the Crescent and the stars.

In Daddy, Bring me the Moon, a little girl’s father climbs up a stair to reach for the Moon and give it to her little girl. The artist chooses such a nice way to say that the little girl’s father fulfills her all wishes!

 

In other works  in which there are stars, we can see characters sitting on a crescent, posh gentleman clinging to The Moon or a starry night in the shape of a cat . A young girl in my class wants to know why is the artist drawing the stars and The Moon that often.

 

In other drawings we can see a lot of people and animals that are sleeping. I show the kids the cat, the sheep and the lion that sleep and I also show them the shape of the lion’s dreams( that of sheep). A boy is amazed to see that the lion dreams cloudy sheep as he thought lions dream about human meat.

 

On another slide one can see characters that are flying up away. Some of them have a book in their hand. S. believes that the message the artist conveys in these works is that when you read a book you cannot stop, while V. believes that the characters read fairy tales about people who can fly. V. has another interpretation about these works as well, that reading makes people fly. As I already know, V. genuinely feels the enjoyment, engagement and freedom released by reading as he is one of the few children with an inner motivation to read.

 

I also speak with the kids about some recurrent objects from Pesare’ s art, like the ladder used by his characters to reach the sky, or the umbrella that has several uses in his work: it not only protects from rain, but it can also help the characters fly or it helps flowers to grow.

 

In another slide one can see some arts like painting, music or poetry. The last one is suggested by the illustration When she writes her poems, accompanied by Pesare’s poem:

It always snows
when she writes her poems.
And so the town’s people cried: 
Why? Why must she write
such snowy lines? 
Can’t she see
that we will freeze? And why
can’t she write about the sun and the birds
and a warm summer breeze?
Or why won’t she stop
writing all together?
She should think about others
who don’t like this kind of weather.
She should, but she won’t,
and it always snows
when she writes her poems…

In his turn, S. speaks about the feminine character in a very poetical manner and calls her Lady-Cloud.

I end this activity asking the children: in which of  the illustration they looked at  today they wanted to live and what characters they wanted to live as? Here are their answers:

 I would like to live in the image showing a boy who rides a puppy and fights a dragon. (Ș)

I would like to live in the image showing the girl who has butterflies in her hair.(D)

I would like to live in the image showing the man playing the violin.(Ș)

I would like to be the dreaming lion because I like lions, especially that adorable one. I would also like to enter the granny’s world  from Knitter because I wish it was snowing in Romania as well. (S.)

I would like to live in the painting showing the lady with the houses because there it snows very often. I would like to be the boy that flies with the book in his hands. (V.)

I would like to live in the image showing the giraffe, the monkey, the elephant because I love animals and I like to look after them. (F.)

I wonder what will the artist say about the kids’ answers as I plan on translating this article into English and sending it to him.

I give my special thanks to my friend Maria-Nicoleta who helped me correcting the mistakes of this text.

♥

Mr Pete Revonkorpi was very kind to answer the question a young girl in my class asked about his art. Here is his answer:

Why I draw stars so much? Well, whatever I draw I always feel like I’ve been there. That’s one of the most important reasons why I draw anything, that while I draw I get to visit that world that I’m drawing. The real world disappears, and only the drawing exists. And so, when I’m drawing the stars I get to visit the stars. I get to fly around in space like an astronaut! That was always one of my dreams when I was a little boy, and this is the closest I can get to the real thing. And in some ways it is even better than the real thing, because by drawing I can go anywhere. I can visit any star I want. I can live in any world I want.

In addition, the artist has a message for the children from my class: you can tell the kids I liked reading their thoughts a lot. 🙂

Thank you, Mr Pete Revonkorpi for your kindness!

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Miercurea fără cuvinte: arta lui Sergiu Grapă

Bună dimineața, dragii mei cititori. M-am gândit să mă alătur celor care găzduiesc pe blogul lor Miercurea fără cuvinte și să vă invit să admirați arta artistului suprarealist Sergiu Grapă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Visătorului îi stă bine cu visul:arta lui Pesare(2)

În arta lui Pesare mai mereu găsești câte un astru, foarte multe desene de-ale sale redau semiluna și stelele.

În Tăticule, dă-mi Luna de pe Cer, tatăl unei fetițe urcă pe o scară pentru a ajunge la Lună ca să i-o ofere în dar fetiței sale. Ce manieră frumoasă a găsit artistul de a spune că tatăl îi îndeplinește fetiței sale orice dorință!

 

În alte lucrări în care apar astrele, putem vedea personaje așezate pe o semilună, un cer înstelat ia forma unei pisici, un domn elegant care se agață de lună și multe altele. O fetiță ar vrea să-l întrebe pe artist de ce astrele apar atât de des în creațiile sale.

 

În alte imagini vedem o mulțime de candidați la somn, fie ei animale sau oameni. Le arăt copiilor pisica, oaia și leul care dorm și ce formă iau visele leului( de oi), la care un băiat spune cu mirare „eu credeam că visează carne de om.”

O altă planșă redă personaje care se desprind de pământ, dintre care unele au o carte în mâini. Despre acestea din urmă  S. crede că transmit mesajul că atunci când începi să citești o carte nu te mai poți desprinde de ea, iar V. consideră că personajele citesc basme despre oameni care pot să zboare sau că lectura îi face pe oameni să zboare. De altfel, V. nu e străin de sentimentul de fericire, bucurie și libertate pe care-l ai când citești, fiind unul dintre puținii copii motivați lăuntric să citească.

Le mai vorbesc celor mici și despre o serie de obiecte repetitive din arta lui Pesare, cum ar fi scara, cu care personajele  sale iscodesc Cerul, sau umbrela, care are mai multe roluri în creațiile artistului finlandez: ea nu doar apără de ploaie, ci ajută personajele să-și ia zborul sau stimulează creșterea florilor.

Într-o altă planșă sunt prezentate o parte dintre arte: pictura, muzica, fotografia, precum și poezia. Aceasta din urmă este sugerată de ilustrația Când ea-și scrie poeziile, pe care artistul a însoțit-o cu o poezie proprie: Întotdeauna ninge/când ea-și scrie poeziile./ De aceea oamenii  din oraș s-au plâns/de ce scrie astfel de poezii?/ Nu poate scrie despre soare și despre păsări/și despre o briză caldă de vară?/ Sau de ce nu se oprește de tot din scris?/ Ar trebui să se gândească la ceilalți/ cărora nu le place o astfel de vreme./ Ar trebui, dar nu o face/ și ninge mereu/când ea-și scrie poeziile. La rândul său S. vorbește despre prezența feminină din Când ea-și scrie poeziile într-o manieră foarte poetică, numind-o Doamna-nor.

Închei activitatea cu copiii întrebându-i: dintre toate imaginile pe care le-ați văzut în care v-ar plăcea să locuiți și ce personaje ați vrea să fiți? Acestea sunt răspunsurile lor:

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu un băiat care călărea un cățel și se lupta cu un dragon. (Ș.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu fata căreia îi ies fluturi din păr. (D.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu omul care cântă la vioară. (Ș.)

Aș dori să fiu leul visător deoarece îmi plac leii, mai ales acela adorabil. Aș dori, de asemenea, să intru în lumea bătrânicii care împletește deoarece vreau să ningă și la noi în  România. (S.)

Aș vrea să locuiesc în tabloul cu doamna cu rochie din blocuri fiindcă acolo ninge foarte des. Aș vrea să fiu băiatul care zboară cu cartea în mâini. (V.)

Mie mi-ar plăcea să locuiesc în imaginea cu girafe, maimuțe, elefanți pentru că îmi plac animalele și îmi place să am grijă de ele. (F.)

Mă întreb ce va spune artistul despre răspunsurile copiilor, căci am intenția să traduc  în engleză cele două texte dedicate artei sale și să i le trimit. 🙂

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Visătorului îi stă bine cu visul:arta lui Pesare (1)

Cum să mă pregătesc să le vorbesc copiilor despre arta lui Pete Revonkorpi(Pesare)? Cum altfel decât printr-un somn bun, plin de vise, căci lumea lui e populată de tot felul de personaje care se pregătesc să doarmă sau care sunt deja cufundate în somn, dar și de artiști( pictori, poeți, muzicieni), grădinari, pescari sau navigatori.

După o noapte în care am împărtășit cu personajele lui Pesare statutul de visător cu acte-n regulă, merg la cei mici să le vorbesc despre acest artist finlandez de 37 de ani care ilustrează cărți pentru copii și care a avut amabilitatea să-mi permită să realizez un powerpoint despre lucrările domniei sale.

Prima planșă pe care le-o arăt copiilor este cea cu gemenele inspirate de Frumoasa soție de fierar pe care un băiat( V.) și o fată (D.)o recunosc imediat.

Îi invit pe copii să observe asemănările și deosebirile dintre cele două femei gemene. Potrivit lui F. una e mai deșteaptă și alta mai puțin deșteaptă, având ca argument diferența între copacul verde și cel uscat. Un alt copil (V.) observă că una arată spre cealaltă, de parcă ea ar fi vinovată de ceva.

Le arăt inelul de pe deget al femeii din stânga și faptul că cea din dreapta își îndreaptă degetul arătător către inelul celei din stânga. Ce ar însemna aceasta? Că una e măritată și alta nu și cea care nu e măritată ar vrea să fie și ea și are ciudă pe cealaltă (S.) Unui alt copil i se pare că una dintre gemene are șase degete. 🙂

Planșa următoare numită Adulții arată mai multe personaje cu capul în pământ și cu picioarele în aer, într-un decor tern, în care ninge. Hainele mohorâte sugerează că adulții și-au pierdut imaginația și creativitatea copiilor și că sunt incapabili să se mai bucure de ninsoare ca aceștia. Ce diferență e între această imagine în care ninge și cea numită Fulgi de zăpadă, de exemplu, în care o fetiță își imaginează că fulgii iau forma unor balerine! Unul dintre copii e chiar de părere că adulții din planșa a doua au murit. Într-un fel cel mic are dreptate, Adulții lui Pesare sunt un fel de morți în viață.

În planșa Cavalerul , S. vede un  un copil care e în grădina lui, călare pe un cățel sau care visează pentru că văd că este în pijamale și în desen este și o lună.  Doi copii încep să se contrazică în privința dragonului. Unul e de părere că nu e vorba de niciun dragon, ci de un dinozaur, pentru că nu are aripi, alt copil crede că aripile dragonului sunt după castel. V. își imaginează chiar și o replică a prințesei captive: ajutooor! Scapă-mă de acest dragon! 

În Pescuitul dintr-o barcă de hârtie, V. vede patru copii, dintre care trei au undițe și pescuiesc o carte, o vioară, o roată, un creion și o paletă de pictor.  Eu sunt de părere că unul dintre pescari prinde un aparat foto, nu o roată și că în această ilustrație îi vedem pe pescarii artelor, fiecare pescuind arta pe care o va practica.  Domnul director vine cu propria interpretare, că în desen sunt niște copii la început de drum care își aleg un domeniu pe care-l vor aborda ca adulți: unul va picta, altul va scrie, altul va cânta la vioară. La rândul său S. vine cu o viziune ecologică,  că oamenii au aruncat multe gunoaie în apă, iar acești patru copii au încercat să lupte împotriva poluării.

Analizând fata din Mersul la culcare, o fetiță, D., e de părere că aceasta seamănă cu Rapunzel și că are un geamantan plin cu jucării, iar despre lucrarea Dimineața, F. spune că fata se trezește din lumea viselor, și că florile de la picioare sunt un indiciu că ea a visat frumos.

Și dacă tot am vorbit despre vise și visuri, îi întreb pe copii dacă știu să facă distincția între sensul celor două cuvinte. V. spune că  visuri înseamnă ce vrei să te faci, ce vrei să se întâmple în viitor și că visele sunt proiectări imaginare ale creierului.(!)

 

După analiza ilustrațiilor individuale le arăt două lucrări de-ale lui Pesare care m-au inspirat în scrierea a două poezii. Una dintre ele este Knitter, care a fost punctul de plecare al poeziei Ciorăpeii-s gata!, și cealaltă e Dreamwalker, care m-a determinat să scriu textul  Aspirație: 

Va urma

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

Din văzduh până-n adâncuri:invențiile lui da Vinci

Lecția pe care le-o propun copiilor astăzi e mai deosebită decât celelalte pentru că nu voi mai prezenta tablourile unui pictor, ci invențiile lui Leonardo da Vinci, căruia i-am dedicat și o oră despre arta sa.

De data aceasta documentarea din cărți și de pe internet a fost însoțită și de una magică, la Palatul Culturii, ce găzduiește până în ianuarie 2018 expoziția temporară Mașinile lui da Vinci.

Expoziția mi-a dat impresia unei călătorii în timp, fără să pot preciza clar dacă în trecut sau în viitor, căci, așa cum spunea Jacques Bergier, prin invențiile sale geniul renascentist pare un călător din viitor aterizat în secolul al XV-lea.

Îmi aduc aminte că, văzând atâtea aparate de zbor realizate după schițele geniului am simțit că prind și eu aripi și sunt convinsă că asta nu era numai datorită bomboanelor cu ciocolată pe care le-am mâncat în acea zi.

Revenind la ora de azi, înainte de a le vorbi copiilor despre mașinăriile de tot felul ale lui Leonardo, îi întreb ce ar inventa ei. Iată răspunsurile lor:

Invenția mea s-ar numi tiroliana-robot care este un robot ce face aproape orice și se transformă într-o tiroliană cu care în timp ce te joci te face să fii în confort maxim și poate să se transforme în forma inițială cu o memorie de 70 GB, plus pornire-oprire în mod vocal. ( V.)

Aș inventa mașina zburătoare, un robot ajutător la teme, umbrela plutitoare fără mâner și stiloul care scrie singur. ( F.)

Aș inventa un robot care să îți facă toate mofturile. ( I.)

Aș inventa floarea de parfum și o carte care se citește singură. ( A.)

După acest moment încep ora propriu-zisă dedicată lui da Vinci, menționând câteva curiozități despre acesta, de la felul în care scria în oglindă, până la programul său de somn polifazic, prin care dormea câte 15 minute la patru ore, în total doar o oră și jumătate pe noapte, lucru ce a făcut posibile realizările sale multiple.

Dintre toate invențiile sale mă opresc asupra a trei tipuri: zecile de schițe cu mașini de zbor, aparatele acvatice și invențiile cu caracter militar.

Le precizez copiilor că avioanele, elicopterele, navele spațiale sunt ceva obișnuit în timpurile noastre, dar că în secolul al XV-lea ele nu existau.

Le arăt imaginea unui uliu pentru a le povesti despre acea întâmplare din copilăria geniului pe care el o va considera un semn divin la maturitate, în care pasărea a trecut deasupra leagănului său. Ajuns adult, va studia foarte mult mișcarea păsărilor în timpul zborului și va realiza numeroase schițe ale unor aparate de zbor, din dorința de a fi primul om din istoria omenirii care va zbura. Le spun micuților că dorința lui Leonardo nu s-a împlinit pentru că nivelul atins de tehnică la acea vreme nu se ridica la nivelul cunoașterii și ideilor sale.

Îi întreb dacă au înălțat vreodată un zmeu și un băiat îmi spune că a lansat unul care arăta ca un triunghi cu ciucurei și le spun  că din analizarea îndelungată a zmeielor, da Vinci a realizat schița unui aparat de zbor care seamănă cu deltaplanul modern.

Glumesc cu ei și le arăt o fotografie cu un fan Da Vinci și ei sunt încântați și surprinși să mă vadă fotografiată alături de macheta șurubului aerian. Îi întreb unde cred ei că a fost făcută poza. Unul dintre băieți crede că m-am pozat la Muzeul de Istorie Leonardo da Vinci și este mirat să afle de expoziția de la Palat.

Le mai menționez câte ceva despre ornitopter și despre prima parașută inventată de către da Vinci. Domnul director adaugă că în realizarea unei schițe a unui aparat de zbor geniul s-a inspirat din forma unei libelule.

Le prezint și invențiile pentru uz acvatic, unde au surpriza să afle că Leonardo a inventat primul costum de scafandru din istorie, că a creat mănuși de înot, un submarin, veste și colaci de salvare. V. mă întreabă cum putea respira scafandrul și eu îi arăt țeava pentru respirat, la care el conchide că în zilele noastre se folosește tubul de oxigen.

La final le arăt câteva invenții cu caracter militar și anume podul mobil, fără cuie și funii, și unul dintre băieți aduce în discuție podurile ce existau pe vremuri la castele. Macheta tancului li se pare că seamănă cu un butoi sau cu o căsuță în care nu poți intra.

Și uite-așa se încheie o lecție care-i poartă pe prichindei din văzhuh până în adâncuri.

Momentul cel mai cel al serii vine abia după aceea, când sărbătorim o fetiță a cărei onomastică e azi și îi cântăm la mulți ani și ne delectăm cu bucurii dulci.

Chiar înainte să plec V. vrea să știe ce voi face cu invențiile sale, dacă le voi vinde unei companii el îmi cere 1000 de dolari, dar scap ieftin când află că le voi folosi doar pentru a scrie un articol. 🙂

Bibliografie:
Viața și opera lui Leonardo da Vinci, nr 2, Adevărul, 2009.

100 de personalități – Leonardo da Vinci, nr. 7, Deagostini, 2007

http://clubenigma.ro/leonardo-da-vinci-si-demonii-sai/

https://www.gcntv.net/masinile-lui-leonardo-da-vinci-vor-fi-expuse-la-muzeul-municipiului-bucuresti/

Read Full Post »

Unei perfecționiste: a greși e omenește!

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Read Full Post »

Amintiri legate de Ziua Patrimoniului la Iași, din 2011

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

Cărți pentru toate vârstele mele 2

A doua zi de târg. Ce mă fac, ce mă fac, cocoțată-n Liliac?

Ieri, pe când mă plimbam printre standuri, mi-au atras atenția niște cărticele despre păpușile Luna-Betiluna și Dora-Minodora, pe care cei de la Editura Paralela 45 le-au reeditat, păstrând aceleași ilustrații care mi-au mângâiat copilăria.

Așa că azi mă duc la târg tot cu o listă relativă în minte, intenționând să țin în frâu cumpăratul compulsiv de cărți. Iau o Lună-Betilună, cu gândul la celelalte trei rămase( le voi cumpăra, probabil, la anul) și trec printr-un soi de transă în care achiziționez chilipiruri la 5 lei: Timpul trăirii. Timpul mărturisirii, al lui Eugen Simion, o altă carte despre întrebările pe care le primesc candidații la admitere la Oxford și Cambridge și Ghidul leneșului de Tom Hodgkinson, ale cărui idei le admirasem pe când citeam Cum am ales libertatea.

Cireașa de pe tort e însă Arta pe înțelesul copiilor, pe care o cumpăr având în vedere un nou voluntariat cu cei mici, cărora sper să le deschid apetitul pentru artă. În alegerea albumului mă convinge o întrebare de pe copertă Cum desenăm un sunet?, care-mi amintește de întrebarea mea cu iz simbolist Oare ce culoare are lătratul unui câine care nu mă lasă să dorm?

Acasă, constat că am evaluat majoritatea cărților cu cântarul, le-am ales pe cele mai voinice, ca să locuiesc fără chirie în ele cât mai mult timp.

Apoi trec la partea mea preferată, cea în care citesc fragmente din toate textele.

Luna-Betiluna mă înduioșează cu fiecare pagină,  mă întoarce în timp spre o părticică luminoasă din copilăria mea, de care uitasem. Copilul de odinioară era încântat să repete la nesfârșit lamentarea Dorei-Minodora, Ce mă fac, ce mă fac, cocoțată în Liliac?

Și, fiindcă lucrurile se leagă tainic între ele, motivul acesta al întoarcerii în timp mă însoțește și când citesc un fragment din jurnalul lui Eugen Simion, autor pe care l-am văzut în prima zi a studenției mele, când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. De data asta, în paragraful pe care-mi alunecă ochii apare în ipostaza de tată: fetița mea, Mihaela, îmi spune că ar vrea să nu mai creștem, să rămânem toți, așa cum suntem, noi mari și ea mică. Chiar așa, de s-ar putea!

Următoarea carte pe care o răsfoiesc are un titlu destul de antipatic- Bine că ești tu deștept!, dar am ales-o pentru că am văzut-o ca pe o sursă de inspirație pentru un proiect de-al meu, în care pun tot felul de întrebări precum Ce limbă vorbește Dumnezeu? sau Ce au în comun Moș Crăciun și Peștișorul de aur? Iată ce întrebări am găsit în carte: Cum ați descrie un măr?  Gândiți-vă la o pictură ce înfățișează un copac. Este copacul acela real? Are melcul conștiință? Despre răspunsuri, voi reveni cu altă ocazie.

Apoi, răsfoind Ghidul leneșului, îmi spun că asta ar fi o carte pe gustul lui Oblomov, fără să știu că prin remarca asta voi adăuga o nouă sincronicitate la colecția deja existentă: chiar în secunda următoare, autorul scrie despre…Oblomov.

După atâtea întoarceri în diferite timpuri, e momentul să privesc spre viitor, așa că mă uit prin Arta pe înțelesul copiilor, gândindu-mă la voluntariatul pe care sper să-l fac cu ștrumfii. Aici dau în sfârșit de Arcimboldo, căruia autorii i-au dedicat două pagini, de Rousseau Vameșul, pe care mă gândesc să-l corelez cu Cartea Junglei, dar și de artiști necunoscuți mie, al căror nume abia îl silabisesc.

Ies din labirintul cărților bucuroasă că mi-am dat întâlnire cu toate vârstele mele.

Read Full Post »

Cărți pentru toate vârstele mele 1

 

 

Târg de carte la Iași

Prima zi.  Fără creier, legume sau fructe

Mare amatoare de chilipiruri când vine vorba de cărți, nu obișnuiesc să le cumpăr din librării, unde intru ocazional doar să mă adăpostesc de ploaie.

De aceea aștept târgul anual cu multă nerăbdare la gândul că îmi voi lua nu una, ci mai multe cărți, pe cele pe care le-am râvnit în tot cursul anului.

Prima zi de târg începe frumos, sub semnul uimirii: patru căprițe pasc liniștite lângă parcare, amintindu-mi de iezii copilăriei, pe care-i hrăneam cu bomboane. Ne oferim o clipă de răgaz, timp în care mama le fotografiază și apoi ne grăbim să prindem deschiderea LIBREXULUI.

La târg, am în vedere o listă precisă de titluri, încercând să cred că am devenit un cumpărător rațional peste noapte. Să înțelegem creierul, Pedagogia poveștii, poate un album de Arcimboldo, cam ăsta ar fi wishlistu’, ca să nu depășesc bugetul.

Cantitativ, recolta e slabă: n-o să înțeleg creierul nici anul ăsta și n-o să văd nici ce oameni răsar din legume, fructe sau flori. În schimb, mă bucur să găsesc cartea Părintelui Necula, care, calitativ, face cât trei cărți la un loc.

Ca să-mi demonstrez mie însămi că nu sunt împătimită după cărți( ei, nu!) aleg să cumpăr un atlas anatomic pentru prietenul meu, în loc să-mi mai cumpăr mie ceva.

Acasă, mă pun pe cetit și mă întâlnesc din nou cu patru căprițe, de data asta livrești: cu Capra cu trei iezi, din povestea lui Creangă, pe care Părintele Necula ne propune să o recitim în cheie creștină.

Read Full Post »

Când îl vezi pe Dumnezeu într-o pisică…

În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2015 te-ai născut, dragă Coca, împreună cu cei trei frați ai tăi, de fapt două surioare și un frățior. Îmi amintesc că în acea zi realizasem o buburuză  3 D din mărgele turcoaz cu alb pe care o voi asocia mereu cu nașterea voastră. Din păcate, acea figurină de plastic neînsuflețită există încă, dar tu nu mai ești printre noi.

Mi-am dorit în multe rânduri să-mi iau rămas bun de la tine pe calea scrisului, dar am tot amânat momentul, pentru  a nu mă confrunta din nou cu durerea că nu mai ești. Încerc acum să te evoc și în felul ăsta să reiau firul întrerupt al comunicării noastre.

Te-am îngrijit, mama și cu mine,  din prima ta zi de viață, de când aveai gheruțele cât firul de ață.

Ai fost mai precoce decât frățiorii tăi – ți s-au deschis ochii la fix o săptămână, înaintea celorlalți, ai fost prima care a sărit din cutie, dar ai fost mai precoce și în moarte și ne-ai părăsit la doar cinci luni.

Până în acel moment însă, ne-ai oferit clipe neprețuite de bucurie, micile tale giumbușlucuri erau niște evenimente pentru noi și o ocazie de a redobândi o inocență pierdută.

Îmi amintesc cum erai cât degetul, cum atunci când te luam în palmă mă priveai curioasă și mă amușinai. Dintre toți cei patru puiuți tu erai cea mai mâncăcioasă, aveai o burtică atât de rotundă, încât mama te alinta Butelcuța. Erai așa amuzantă când stăteai în funduleț cu lăbuțele pe burtica roz!

Însă ceea ce adoram realmente la tine erau ochii tăi umanizați cum nu am mai văzut la nicio altă pisicuță. Foarte expresivi, îți reflectau trăirile întocmai ca ochii unui om.

Nu țineai deloc supărarea cum fac eu și mulți oameni, odată te-am călcat cu scaunul pe codiță din greșeală și deși te-am rănit foarte tare în clipa următoare ți-ai continuat joaca.

În primele două luni de viață imitai jocurile frățiorului tău. Dacă îl vedeai pe el jucându-se cu un pix, voiai și tu unul.

Apoi, după ce l-am dat pe el spre adopție, ai început să-ți creezi propriile jocuri, în care ne includeai și pe noi. Ne aduceai câte o bombonică și o așezai la picioarele noastre provocându-ne să ne jucăm cu ea. Obișnuiai să te joci cu rochiile mamei și noi glumeam spunând că vrei să fii „domnisoală.” Aveam o jucărie de pluș pe care o plimbai prin casă, deși era mult mai mare decât tine  și o cărai cu dificultate.

Pe măsură ce ai crescut, ți-ai extins spațiul pe care l-ai luat în stăpânire și ai devenit pe rând alpinista bibliotecii și stăpână peste iarbă, copaci și insecte. Țopăiai bucuroasă prin iarbă vara, te jucai cu puii altor pisici de pe-afară, în special Vadimel te urma peste tot.

Alergam și eu prin grădină după voi, cei 36 de ani mi se topeau într-o clipă, eram din nou copilul de odinioară care se juca la țară cu pâsânele.

Îmi dădeai un sentiment de împlinire de care nu mă mai simțisem capabilă, m-ai ajutat să reînvăț limbajul iubirii,  mă surprindeam râzând jucându-mă cu tine, așa cum se întâmpla doar când eram mică.

Când voiai în brațele mele, strigai cu afecțiune și apoi îmi țocăiai toată fața… Îmi amintesc de gestul cu care m-ai cucerit, acela de a sta întinsă pe spate în brațele mele, cu lăbuțele deasupra capului. Așa am ajuns să-ți spunem Coca, imaginea ne amintea mai degrabă de un copilaș decât de o pisică.

A trecut însă vara și la început de toamnă ai renunțat la jocurile tale, retrăgându-te ca un pustnic în locuri ferite din casă, departe de noi. Nu știam atunci că tu, sărăcuța, te pregăteai de drumul fără întoarcere. Ai îndurat durerea cu o mare demnitate, de o manieră aproape hristică, așa cum nu reușesc adesea nici oamenii să o facă.

Ai avut și neșansa de a primi un diagnostic greșit și de a fi tratată pentru o altă suferință decât cea pe care o aveai. Regret, draga noastră Cocuța, că noi, încercând să te vindecăm, te-am supus la chinuri suplimentare, prin tratamente dureroase și inutile. Nu pot uita privirea ta sfâșietoare de la cabinetul veterinar când îți erau administrate injecțiile. Mi-e greu să mă iert pentru răul pe care ți l-am pricinuit, dar știu că tu ne-ai iertat deja.

În drumul tău spre moarte l-ai luat și pe prietenul tău de joacă cu tine, Vadimel, care ți-a căutat tovărășia până în ultima ta clipă, lucru care l-a costat viața, căci s-a îmbolnăvit și el de același virus.

Poate lipsa voastră ar fi fost mai ușor de tolerat dacă aș fi ținut un jurnal al giumbușlucurilor voastre, care să-mi permanentizeze amintirile cu voi în cele mai mici detalii.

În încercarea de a a afla ce se întâmplă cu animalele după ce mor, am avut naivitatea de a da un search pe google, deși e evident că browserul care îți dă răspunsul la orice întrebare nu oferă nicio certitudine despre moarte. Dar am vrut să văd ce presupun alții.

Dacă e să dau crezare unor opinii, ne vom întâlni după moarte, dragă Coca. „S-ar putea ca Dumnezeu să permită animalelor pe care le-am iubit pe pământ să ia parte într-un fel la viaţa noastră cerească, ca parte din fericirea noastră veşnică.”, spune cineva. Altcineva însă e de părere că animalele sunt create doar pentru viața pământească. Eu vreau  să cred că tu exiști sub o altă formă și că ne vizitezi și păstrezi legătura cu noi.

Până în clipa întâlnirii întru veșnicie, rămas bun, dragă puiuță!

(Notă: ideea din titlu, de a-l vedea pe Dumnezeu într-o pisică, aparține scriitorului  Klaus Kenneth, la a cărui conferință am participat chiar în perioada în care îmi murise pisicuța. Este singura idee pe care am reținut-o din toată conferința.)

Read Full Post »

Pera la Iași, un vis împlinit

Ador cărțile. Vă amintiți de Holden Caulfield ? Cel care spunea că i-ar da un telefon scriitorului preferat ? Nici eu nu-s departe. Uneori, când îmi place o carte mult de tot, o strâng pentru o clipă la piept, ca pe un bun prieten. Alteori, îmi doresc să-l/o cunosc pe cel/cea care a scris-o.

La fel s-a întâmplat cu cărțile lui Pera Novacovici. Încă de când le citeam visam la o conferință susținută de autor. Anul acesta, în noiembrie, visul mi s-a împlinit, căci Pera a susținut la Iași conferința Descoperă comoara ascunsă din tine.

Care este această comoară? Vocația noastră, acea chemare care există în fiecare dintre noi și căreia dacă îi dăm curs, vom fi fericiți și vom contribui la fericirea celor din jur.

În ceea ce mă privește, mărturisesc că mă aflu printre cei care și-au descoperit de ceva timp vocația, așa că aș fi putut foarte bine să stau acasă și să las locul liber altcuiva care e încă în etapa căutării unui răspuns. Dar am venit pentru că nu puteam rata întâlnirea cu unul din mentorii mei și în plus știam că întrevederea cu el va avea efectul unei doze de Red bull.

Cred că a fost prima conferință la care am participat în care am experimentat trăirea în prezent în mod permanent, asta poate și pentru că i-am studiat materialele dinainte, dar în mod cert și datorită felului în care și-a condimentat invitatul discursul: cu umor, cu citate inspiraționale, cu trimiteri la cărți și filme de referință, dar și cu povești de viață.

Pera ne-a vorbit despre ce nu e vocația – nu e un job unde te uiți mereu la ceas și aștepți să-l vezi pe 59 transformat în fix, și despre ce e vocația – cel mai înalt mod de gândire posibil, care face toate lucrurile suportabile. Ea aduce cu sine starea de flow sau de curgere ori de grație pe care o experimentăm atunci când suntem absorbiți de ceea ce facem.

Autorul a găsit un element comun între Iisus, Charlie Chaplin, dar și persoane din anturajul său, acela că fiecare și-a transformat suferința în ceva nobil, că au făcut din aceasta o cale de a îmbunătăți lumea în care au trăit sau trăiesc.

Așadar, suferința poate avea un efect pozitiv, ea fiind uneori cel mai mare bine care ni se poate întâmpla, căci abia atunci ieșim din zona de confort și începem să mișcăm lucrurile. Subscriu la această idee, într-un moment de cumpănă m-am implicat în niște activități de voluntariat care aveau să-mi aducă cea mai mare împlinire.

Am plecat de la conferință cu două trăiri contradictorii: cu speranța că voi păși pe calea mea cât de curând, dar și cu teama că visul mi s-ar putea strecura printre degete. Iar la final, când am ieșit să înfrunt frigul a mai rămas doar întrebarea: am făcut tot ce am putut pentru visul meu?

Read Full Post »

De ce îmi place să fiu corector

1.Pentru că prin această activitate am onoarea de a fi un slujbaș al Măriei Sale, Cartea, fiind plătită pentru hobby-ul meu principal, acela de a citi. Astfel, mi s-a împlinit un vis pe care-l aveam încă de pe vremea când lucram ca bibliotecară și când citeam doar din când în când, pe furiș.

2. Fiindcă îmi place să smulg buruienile și să fac grădina frumoasă.

3. Deoarece așa îmi extind bibliografia cu niște cărți ortodoxe pe care nu le-aș lectura în mod obișnuit. Adevăratul câștig este, cred, citirea unor rugăciuni prezente în unele cărți de teologie pe care le corectez și care mă aduc mai aproape de Cale.

4. Pentru că în camera mea se petrece un soi de reconciliere a religiilor, prin ascultarea muzicii de meditație pe durata corectării cărților ortodoxe.

5. Deoarece corectarea unor texte ample presupune trecerea unui test serios de răbdare, după o perioadă de armată și de constrângeri.

6. Pentru că cititul îmi deschide calea spre scris, din corectură născându-se alte idei, precum proiectul Gramatica – o poveste.

7.Fiindcă altfel simți lansarea unei cărți la apariția căreia ai contribuit și tu chiar într-o mică măsură și altfel vibrezi când primești dedicația autorului.

8. Pentru că, dincolo de goana după virgule, râmâne amintirea că am găzduit acele cărți în mintea și în inima mea.

Sursa foto:

https://magazinmmb.ro/introducere-teologia-ortodoxa

Fotografii personale cu Pr. Andrew Louth

Read Full Post »

Papagalul exotic de la fereastra mea

De aproape o lună m-am mutat cu chirie în casă nouă. Priveliștea de la geamul meu ar fi cu adevărat superbă dacă în noianul de verde n-ar spânzura, inestetic, o cârpă roșie.

Semn al neglijenței omului față de mediu ori o fostă biată rufă purtată de vânt, cârpa respectivă îmi cam tăia din predispoziția mea spre contemplare.

Până azi, când, privind ca de obicei spre fereastră, am conchis că materialul ar putea trece, pentru o persoană cu dificultăți de vedere, drept un prea frumos papagal exotic. Încă o dată imaginarul pare să compenseze un plan real mult prea searbăd pentru gustul meu.

Câteva ore mai târziu însă, mama mă cheamă la geamul de la bucătărie, de unde se văd, de data asta cât se poate de reale, vreo cinci vrăbii îndurând ploaia de pe aceeași crenguță…

În paralel cu activitatea de contemplator fără simbrie, tot zilele astea am recitit foile xeroxate despre asertivitate, de pe vremea când participam la cursul de formator. Am decis să le șterg de praf pentru a-mi fi de folos la noul curs de comunicare pe care-l urmez.

M-a uimit că, recitind articolele, am reîntâlnit în ele nume ca domnul profesor Ion Dafinoiu ori domnul Andy Szekely, pe care am avut prilejul să-i întâlnesc între timp în Realia, și care la vremea aceea existau pentru mine doar în spațiul online, în Virtualia.

La fel s-a întâmplat cu doamna psiholog Irina Șubredu, cunoscută de mine doar în blogosferă și pe care m-am trezit că o am ca trainer la cursul de comunicare.

Și atunci am înțeles că extraordinarul se întâmplă cu adevărat, că nu trebuie plăsmuit, dar că pentru a-l vedea trebuie să-ți rezervi loc la fereastra potrivită.

Read Full Post »

Bătălie pentru rolul de tocilar. Pomul cunoașterii

12 octombrie 2013

Azi, după câteva luni bune de pauză, reîncep Atelierul Fulg de nea la after-school.  Iau cu mine sârmă modelatoare în trei culori, perle de sticlă și multe emoții.

Ajung destul de devreme, sunt venite doar câteva fetițe, dintre care două noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Una dintre cele cu care am făcut atelierul anul trecut, Y., îi spune la ureche colegei ei ceva, arătând spre mine. La asemenea gest, eu am reacția de disc zgâriat a adultului, spunându-i lui Y. că nu-i frumos ce face. Nu mică mi-e mirarea când cele două copile îmi oferă felicitări realizate de ele, pe care au scris Bine ați venit la noi, că v-am așteptat!

Până la sosirea celorlalți școlari, fetițele îmi povestesc de alte ateliere, mai  rurale, unde bunicii le-au învățat să facă păpuși din…păpușoi, dar unde au pătruns și niscaiva americanisme, de genul dovlecilor crestați de Halloween.

De la bunicii din dotare, discuția alunecă spre…bunicuța sexy, văzută de o fetiță  la o emisiune tv.  În paranteză fie spus, sintagma, neașteptată pentru o non consumatoare de televizor  ca mine, îmi amintește de un seminar la care am fost mai demult, numită Ai copil ? Învață să fii părinte!, unde invitata, psihoterapeutul Cristina Trepcea,  avertiza că lăsarea copilului în compania celei mai ieftine bone, televizorul, este o formă de violență pasivă, afectând discernământul copilului aflat în perioada de formare.

Poate de aceea, așa cum pentru copii există after-school, așa ar trebui să existe programe after-work pentru părinți, în care aceștia să fie, la rândul lor, instruiți în privința alegerilor optime pentru copiii lor.

Însă la after-school nu avem prea mult timp pentru asemenea reflecții, căci, odată cu venirea altor „kinderi”, aflu cu încântare că există totuși oameni în viața lor care să le cultive gustul pentru frumos, cum ar fi, de exemplu, un învățător care îi învață pictarea unor icoane pe sticlă, îndeosebi a Sfintei Parascheva, prăznuită zilele astea la Iași. Nu știu ce însemnătate are pentru vârsta lor această activitate, dacă îi înțeleg componenta sacră, dar dacă nu acum, poate acest lucru se va întâmpla peste ani, privind retrospectiv către copilărie.

Cât despre atelierul nostru de azi, el e precedat de un joc de-a școala și tocilarii, prin care urmăresc reevaluarea școlii dintr-o perspectivă pozitivă.

Pentru a le capta atenția, port ca accesoriu niște ochelari de plastic supradimensionați, despre care un băiat spune că se potrivesc unui sumo și le propun ca pentru o zi toți să fie tocilari dacă vor să împrumute ochelarii gigantici. Condiția e să dea ca exemplu o activitate plăcută pe care o desfășoară la școală, și, cu ochelarii pe nas, să o scrie la tablă.  Le surâde ideea, chicotesc de se prăpădesc când ies la tablă și își scriu ideile purtând ochelarii de Gargantua. Trebuie să fie niște ochelari magici, căci, dintr-un loc plictisitor, școala devine locul unde ne distrăm, unde ne jucăm, unde învățăm ARTĂ sau unde învățăm să fim mai buni. Doar pentru un băiețel ghiduș ochelarii par să nu aibă pe deplin efect, căci răspunsul lui e școala e locul unde ne batem! Evident că pedagogul din mine ripostează, spunând că le-am cerut ca exemplu o activitate plăcută, la care același băiat spune răspicat : pentru băieți e o activitate plăcută. Dacă e să mă gândesc la Chuck Palahniuk cu al lui Fight Club trebuie să recunosc: he has a point !

Încântată de acest joc de roluri, o fetiță mă întreabă: Aici o să facem tot timpul lucrurile într-un mod amuzant ? Tresar și abia acum conștientizez că încercarea mea de a face activități altfel a trecut testul și de data asta.

Urmează partea propriu-zisă de atelier, unde îi învăț să facă un copăcel hand made cu două ramuri. La rândul meu am fost învățăcel în crearea pomilor hand made acum câteva săptămâni, când o prietenă m-a îndrumat  pas cu pas în realizarea lor într-o cafenea ce încurajează atelierele de creație, numită Sage.

Lucrul  nostru e întrerupt de venirea neașteptată a unei noi voluntare, moment în care copiii abandonează totul pentru o sesiune de îmbrățișări cu ea.  De altfel, e o lege nescrisă aici ca orice activitate să fie eclipsată de sosirea unui voluntar, oricât de atractivă ar fi acea activitate. Copiii ierarhizează corect, intuitiv, ceea ce contează cu adevărat : întâi oamenii și  pe urmă celelalte.

 Apoi reluăm lucrul. La vederea atâtor mărgeluțe colorate băieții strâmbă inițial din nas, crezând că o să realizăm niște brățări pentru fete. Ca de obicei, piticii fac tot felul de presupuneri în privința rezultatelor, de la câini la extratereștri, dar niciuna nu se apropie de realitate.

La final are fiecare câte un copăcel, chiar dacă probabil nu fiecare a plantat încă unul.

Copăcelul nostru e însuși Pomul Cunoașterii. Al cunoașterii unui nou meșteșug.

La sfârșitul orei, aceeași fetiță cu inițiativa de a realiza felicitări pentru mine, îmi mângâie abdomenul cu afecțiune, exclamând, aproape ca-n povestea clasică, Dar ce burtă mare aveți, doamna! Mai mult amuzată decât supărată, îmi trece prin minte un vers de-al Alexandrinei care se potrivește foarte bine contextului: o vorbă m-alină/ Alta mă doare…

Ne luăm rămas bun până la atelierul viitor, ei plecând spre casă cărând pădurea de copaci în ghiozdane, eu îndreptându-mă spre job cu încă un strop de copilărie în suflet.

Read Full Post »

Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »