Despre animația Călătoriile lui Gulliver ( realizată în 1939 )
Azi, în cele 23 de minute de biciclit, m-am uitat la prima parte a animației Călătoriile lui Gulliver. Speram să-mi vină niște idei pe care să le pot valorifica la after-school, dar revelațiile au fost de o cu totul altă natură.
Inițial, pedalam destul de plictisită privind pregătirile de nuntă dintre prințesa din Lilliput și prințul din Blefuscu.
Apoi, am început să-mi hrănesc pasiunea pentru detalii observând lupta pentru putere a regilor celor două insule, exprimată prin limbajul corpului.
Și, în tot acest timp, urmăream agitația piticului care-l descoperă pe Gulliver și rostește obsesiv E un uriaș pe plajă!, amintindu-mi amuzată de refrenul local Țigări, țigări, țigăăări.
Da, piticul agitat ( pe nume Gabby) îmi părea ușor ridicol la început. La fel l-au văzut la început localnicii, care nu credeau în veridicitatea spuselor sale, îndoindu-se de existența gigantului în timp ce stăteau chiar pe pieptul acestuia.
Pe măsură ce minutele se scurgeau, începeam să-l privesc pe Gabby altfel, ca pe un Diogene miniatural, având drept accesoriu permanent felinarul. Vedeam în el descoperitorul unui adevăr pe care ceilalți nu sunt capabili să-l cuprindă, un omuleț inaintea timpului său, care vorbește într-o limbă necunoscută contemporanilor. Când oamenii realizează autenticitatea mesajului său, el deja nu mai e.
Analogia asta, chiar de e una destul de ușurică, mi-a adus mare bucurie și m-a făcut să-mi doresc din nou desen animat combinat cu pedalat.
clipe de reverie 