16 mai 2013
Azi e joi, zi în care la after-school vine de obicei o doamnă psiholog și îi sprijină pe voluntari cu sugestii pentru activitățile terapeutice de care beneficiază copiii.
De ceva vreme, prefer varianta aaceasta de a afla idei folositoare, interacționând cu persoane reale decât câutându-le prin cărți, apelând astfel la o bibliotecă vie, ca să folosesc un termen la modă.
Având o memorie afectivă de elefant, absorb ca un burete cuvintele interlocutorului, fapt ce grăbește asimilarea ideilor în comparație cu situația în care citesc o carte, când informația se fixează în minte abia la a treia lectură.
Ajunsă însă la after-school, aflu că, din păcate, doamna psiholog s-a îmbolnăvit și nu a mai reușit să ajungă. Să-i dea Domnul sănătate și să ne revedem cu bine altădată.
Am parte de o discuție compensatorie cu asistenta socială, care-mi creionează câteva puncte de plecare privind activitatea aceasta nouă, în care mă implic deocamdată cu pași timizi, pentru că nu sunt suficient de documentată în privința psihoterapiei școlarilor.
Asistenta socială îmi oferă și un răspuns la una din întrebările care mă tot preocupă de ceva timp, cum să-i ajut pe cei doi copii foarte introvertiți din grupa mea să se deschidă, să îndrăznească să se exprime, verbal și scris. Ea îmi sugerează ca în jocurile de rol să-i pun în postura de lideri ai echipei lor. Buuun. Am un punct de plecare.
Una din voluntare propune vizionarea unor filmulețe motivaționale, de genul celui de pe youtube numit Boomerangul amabilităților, în care întâlnești oameni atenți la nevoile celor din jurul lor, în care fiecare ajută pe cineva și acel cineva ajută la rândul lui pe altcineva.
Mai vorbesc puțin cu asistenta socială despre surpriza pe care le-o pregătesc de 1 Iunie celor mici și apoi merg la grupa mea de copii. Bucuroși nevoie mare că ne revedem mă iau la îmbrățișat simultan, mai mai să mă dea jos.
Îi dezamăgesc puțin spunându-le că de data asta nu am venit pentru atelier, dar că o să stau cu ei până ce își vor termina temele.
Cât își scriu ei lecțiile, răsfoiesc o revistă cu Scooby Doo în vizită la Taj Mahal, și asist, din când în când, la o epidemie de îmbrățișări din partea copiilor.
Citisem undeva că omul are nevoie de minimum 7 îmbrățișări pe zi pentru a fi echilibrat emoțional. N-am prea luat în serios ideea, căci o cifră așa de precis calculată e puțin ridicolă pentru evaluarea nevoilor noastre afective. Și dacă sunt 6? Și dacă sunt 8?
Totuși, intru în joc și le spun copiilor despre această idee, la care o fetiță dintr-a doua, D., vine și mă strânge în brațe de două ori și apoi spune: „au mai rămas 5.” Pe parcursul întregii ore vine de mai multe ori la mine și mă ia în brațe și la un moment dat spune victorioasă:7! Preluându-i modelul, vin din nou toți să mă îmbrățișeze, atât de strâns încât simțeam că nu mai pot respira. Un băiețel ghiduș numără încet: 35, 36, 37, 38, 39….
Le propun ca data viitoare să-mi pregătească ei mie o surpriză și toți îmi răspund în cor: daaa! Unii copiluți sunt mai nerăbdători și confecționează de pe acum o barcă, o fetiță face solnițe din ce în ce mai mici și mă învață și pe mine cum să le fac, iar o alta(A) îmi oferă o surpriză într-un plic confecționat de ea, dar pe care uit să-l desfac.
În drumul spre casă, în autobuz ascult John Lennon cu Imagine, și pentru prima dată în viață sunt cu adevărat atentă la versuri: No hell below us/ Above us only sky. Sunt copleșită de mesaj, căci e în concordanță cu starea de plutire pe care o am după ce vin de la copii.
Ajunsă acasă, desfac plicul de la A. și, ce să vezi? O hartă cu lacuri și palmieri, un drum pe care merge un om și care ajunge la un cufăr plin cu obiecte prețioase. Alături, era scris: eu aș vrea să găsiți o comoară cum a găsit acest omuleț…
Draga de ea, nici nu bănuiește că eu am găsit deja acea comoară în sufletele lor curate.
Sursa foto:
clipe de reverie 