Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2017

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre Mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri și tot aici a fost găzduit și însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

Read Full Post »

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043Varna

Read Full Post »

 

Și totuși, dacă aș vorbi doar despre partea luminoasă a handmade-ului aș fi nesinceră.

Mărgelitul a apărut pe fondul unor imense frustrări într-o perioadă în care stima mea de sine era pe minus infinit, căci la job eram mereu oaia neagră care nu-și atingea targetul, în vreme ce la after-school primeam aplauze. Mă întrebam de ce se întâmpla asta și mai în glumă, mai în serios îmi spuneam: ca să cunosc dualitatea. 🙂

Aveam sentimentul că am ajuns într-o fundătură concentrându-mă mereu pe studii teoretice și neavând nici un pic de inteligență practică. De altfel, când am făcut testul inteligențelor multiple, dexteritatea a ieșit pe ultimul loc, lucru care n-ar fi mirat pe nimeni dacă judecai după câte căni cu apă, ceai, cola am vărsat pe tastatură de-a lungul timpului. 🙂

Rezultatul testului, previzibil de altfel, m-a întristat la culme pentru că stătea în calea visului meu de a crea lucruri palpabile și de ce nu, de a deveni un artizan.

Am avut însă marea șansă să o întâlnesc pe A.A., care m-a învățat, cu infinită răbdare, să fac copăcei din mărgele și sârmă modelatoare.

Apoi am aflat de pe youtube că poți realiza o sumedenie de animăluțe din aceste materiale, atât plate, cât și 3D.

Cu figurinele plate lucrurile erau destul de  simple chiar și pentru copii de 8-10 ani. Am avut momente de bucurie autentică realizându-le, cu atât mai mult cu cât îi învățam și pe ceilalți ceea ce știam.

Pentru avansați erau modelele 3D care îmi provocau reale insomnii. Nu mai eram eu la multinațională, dar tot mă chinuiam, căci stăteam și câte 8 ore la un model, fără apă sau mâncare. Cu fiecare bufniță, iepuraș, cățeluș, vază sau coș pot spune că făceam o adevărată armată prin testele de răbdare pe care le treceam.

Așa au trecut vreo trei ani și jumătate, timp în care mă bucuram doar în momentul în care era gata figurina și nu pe măsură ce lucram la ea. Eram orientată pe rezultat, și nu pe drumul în sine. Doream să am animăluțele acelea ca pe niște trofee care să-mi hrănească cât de cât stima de sine foarte joasă. Lucram numai după model, nu eram capabilă să experimentez. Simțeam că ar trebui să pun punct, dar nu îndrăzneam.

Am citit însă undeva cuvintele astea salvatoare: talentul fără muncă se irosește, iar munca fără talent nu rodește. Asta era! Asta trăiam eu, muncă fără rod autoimpusă. Imediat ce am înțeles un adevăr atât de simplu, am schimbat macazul și am început să scriu.

Și scriu, și scriu, și scriu!

DSCN6351

 

DSCN6740DSCN6237DSCN6729soa

Read Full Post »

 

 

 

 

 Viața e mai ușoară când ai un hobby!

 

Vă scriam recent despre cum o fotografie de la grădiniță cu A.A. a reprezentat punctul de plecare în descoperirea unui nou hobby, după o perioadă de preocupări abstracte. Nimic din ce aveam să învăț nu ar fi fost posibil dacă A.A. nu mi-ar fi pus temelia, ajutându-mă să realizez acei copăcei ai vieții.

Ulterior mi-am găsit singură nișa pe youtube și am început să mă bucur de o întreagă grădină zoologică din mărgele, de profi de pretudindeni și de toate vârstele. Nu mai conta că eu aveam peste 30 de ani și ei puteau avea 7, ierarhiile dintre prof și ucenic se răsturnau cu un simplu click.

Mi-am alcătuit și un jurnal de artizan, în care îmi notam:

E o adevărată magie ceea ce trăiesc de vreo două luni încoace. De când am început să mărgelesc  sunt copleșită de iubirea față de meșteșugul în sine, dar mai ales față de cei cărora le sunt destinate aceste mici frânturi din mine.

Bucuria creării micilor obiecte din mărgele topește gândurile negative și atenuează din țintele intangibile.

Sunt două momente care-mi plac atunci când mărgelesc: cel în care privesc materialele, în care obiectul nu e creat încă și cel în care îl finalizez și-l adaug la colecția existentă.

În egală măsură atelierul îmi place pentru că e locul unde se întâlnesc mai multe hobby-uri: atât lucrul cu mâinile, cât și preocuparea pentru limbile străine, căci tutorialele sunt realizate în diferite limbi străine.

Îmi place acest univers mic, mărunt, care-mi iese din mâini: ici un șezlong, colo o steluță…

 Mai important decât a avea ceva e să știi cum să faci acel ceva.

 Și relația cu Dumnezeu e una specială atunci când fac aceste activități, Îl rog să mă ajute la lucru și la final Îi ofer micile creații ca pe niște ofrande.

Crearea acestor figurine e forma mea de iubire față de Dumnezeu, de ceilalți, de mine însămi și față de Creația însăși.

Mi-am dorit să duc acest meșteșug mai departe. I-am învățat pe copiii de la afterschool să realizeze copăcei, pe studenții de la ASCOR să creeze diferite animale și pe tinerii unui grup de terapie să facă ornamente de Crăciun.

Pentru că sunt de părere că dacă știi un meșteșug, oricare ar fi  el, e bine să-l transmiți și altora, și nu să-l păstrezi doar pentru tine.

 

 

Read Full Post »

 

 

Azi vin la cel de-al doilea atelier cu copiii ca să le vorbesc despre Giuseppe Arcimboldo, pictor italian al secolului al XVI-lea care-și găsea inspirația prin…piețe.

Regret că nu am cum să le aduc copiilor niște legume și fructe ca să rețină lecția și cu ajutorul papilelor gustative, dar se pare că nici nu e nevoie. Domnul director vine cu o caserolă cu piersici  care se potrivește la fix cu tema de azi.

Azi sunt prezenți mai mulți copii, sunt 5-6 și încep ora printr-un mini-joc de cunoaștere, întreb numele fiecăruia și fructul preferat. Numărul unu în topul lor sunt căpșunile care, trebuie să recunosc, sunt și preferatele mele.

Îi întreb care sunt principalele noastre simțuri și o fetiță cu pălărie, D., le identifică pe toate. Le spun apoi că o gospodină, printr-o supă de legume sau o salată de fructe, ne încântă gustul și mirosul, dar că, folosindu-se de aceeași materie primă, Arcimboldo ne încântă văzul. Și ce ni-l mai încântă de peste 5 secole încoace!

Anotimpurile pictorului italian

Le prezint seria Anotimpurilor, recunoscând că din cele 80 de tipuri de flori care au fost folosite pentru a contura Primăvara, eu identific doar vreo trei-patru( un crin, un bujor, o margaretă și o floare de căpșună). Sper însă că peste ani măcar unul dintre acești copii va ajunge un botanist capabil să recunoască toate florile.

Vedem o secvență dintr-un desen animat dedicat lui G.A., în care același personaj este de la depărtare Primăvara, iar din apropiere, mai multe plante specifice acestui anotimp.

Cu Vara e mai simplu, pun reproducerea pe șevalet și copiii observă atât fructele, cât și legumele ce alcătuiesc portretul ei. Le spun că tabloul ascunde un secret și le arăt numele artistului și anul realizării tabloului ajutându-mă de o lupă. Nu li se pare cine știe ce secret, iar o fetiță găsește o altă întrebuințare lupei : să observe peștișorii din acvariul domnului director. 🙂

Domnia sa face o minilecție de istorie națională în interiorul lecției de artă, plecând de la anul executării tabloului și ne dezvăluie numele calului lui Ștefan cel Mare, pe care, cu toată rușinea, îl aflu abia acum: Voitiș.

Revenind la artă, în descrierea Toamnei le amintesc copiilor de reprezentările feminine ale acestui anotimp, chiar și de cele patru fiice ale anului din abecedarele de pe vremuri, arătându-le că Arcimboldo a preferat o reprezentare masculină. Identifică încântați cercelul din urechea toamnei, o smochină, și strugurii aflați pe post de podoabă capilară.

Iarna din viziunea lui G.A. nu le place defel, cu toate ornamentele ei realizate din citrice.

Cărți în formă de…bibliotecar

Îi pregătesc pentru o serie de picturi despre profesii, arătându-le un diapozitiv cu Goofy invadat din toate părțile de semne de întrebare. Goofy se întreabă în ce mod poate fi grupat creativ un teanc de cărți, iar probabil că cel mai bun răspuns l-ar da tot Arcimboldo: în formă de Bibliotecar.

La final, mâncăm fiecare câte o piersică, iar eu am speranța că atunci când vor vedea un coș cu fructe și legume să-și amintească de viziunea avută de pictorul italian despre acestea.

Domnul director dă drumul la muzică, spre bucuria copiilor care, oricât ar fi de încântați de o activitate statică, preferă una dinamică. Încep să danseze, au și un lider de grup, de data asta sunt eu învățăcel, mă bâțâi și eu printre ei, chiar dacă dansul nu e punctul meu forte.

Plec de la centru bucuroasă că am făcut un nou pas în a-i apropia pe micuți de Istoria artei. 🙂20245614_505006649840421_6664631849649466716_n

 

COPII20229323_505006493173770_3026834614146641799_n

Read Full Post »

 

Prietenia cu A., un  înger de-al meu, a început de la o fotografie de la grădiniță în care stăteam întâmplător una lângă alta. Peste ani am regăsit aceleași trăsături într-o poză de profil pe un site de socializare și fără nicio ezitare am contactat-o.

A. s-a bucurat foarte mult de gestul meu și eu nu mai puțin că am avut curajul să iau legătura cu ea. Așa a început prietenia noastră, care stă sub semnul unor valori comune, cum ar fi voluntariatul, dar și sub semnul unei infinite creativități.

Așa cum aveam să aflu, A. e pasionată de crearea de bijuterii și de copăcei ai vieții. Ea se află în categoria rară a artiștilor care nu păstrează arta doar pentru sine, ci îi învață și pe alții ceea ce știe.

Primele ei workshopuri neoficiale în Sage Cafe

Cel dintâi beneficiar al workshopurilor ei am fost chiar eu. A m-a învățat cu dăruire și pricepere un meșteșug pe care nu-l înțelegeam neam! Cu un talent desăvârșit în a explica pașii, a constatat imediat că modul meu de înțelegere e unul teoretic și mi-a explicat în fraze clare ce aveam de făcut.

Sage Cafe a devenit locul de unde a ieșit din mâinile noastre un întreg regn vegetal sau o brățară cu pietre de magnezit.

Dar mai mult decât figurinele învățate de la ea, A. m-a învățat adevărate lecții de viață: să ofer mai departe ceea ce creez și cunosc, să mă bucur de realizările celorlalți. Recunosc că mi-a fost un pic greu la început, aveam un mare simț al proprietății față de obiectele create, dar în prezent le ofer cu dragă inimă. ( Ei, nu chiar pe toate :)).

Eram atât de fascinată de arta ei, încât i-am și visat creațiile într-o noapte, am luat legătura cu ea și i-am sugerat să apară într-o emisiune locală în care să le  prezinte. Am aflat cu uimire că emisiunea respectivă tocmai a avut loc.

Astfel de sincronicități sunt destul de dese între noi, într-o perioadă în care eu m-am hotărât să colorez motani încălțați, zâne, cai sau fluturi ea mi-a spus că intenționează să scrie o carte despre desene de relaxare pentru adulți.

Ceea ce apreciez cel mai mult la prietenia noastră e felul în care ne întreținem inspirația  reciproc. Suntem două visătoare care lucrăm zi de zi pentru a ne înfăptui visurile. Dacă ea are o perioadă mai creativă, mă întreb ce aș putea face eu să creez ceva. Când sunt creativă eu se mobilizează ea și tot așa.

Acum, privind în urmă către fotografia cu noi de la grădiniță, cred cu tărie că stă înscris în ea un destin: al prieteniei noastre de  peste ani.

În prezent o puteți găsi pe A. la Londra, unde organizează în continuare workshopuri creative, și le inițiază pe doamne într-un meșteșug atât de feminin: acela de a-și crea propriile bijuterii.

 

 

Pentru cei care doriți să admirați creațiile lui A. vă pun link mai jos:

www.theblissfulart.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

poartă-ți

Azi, în rubrica Îngerii mei voi scrie despre A.D.., cu care am dezvoltat cea mai longevivă prietenie, ce dăinuie de peste douăzeci și cinci de ani. De altfel, nu sunt la prima încercare de a o cuprinde în cuvinte, în gimnaziu am scris o compunere în engleză despre ea pe tema cea mai bună prietenă. Dar cum acele rânduri nu s-au păstrat de-a lungul anilor, voi scrie acum altele dedicate A.

Îmi amintesc perfect începutul interacțiunii noastre: eu eram singură în spatele clasei și doamna dirigintă ne-a mutat în aceeași bancă. A. avea părul blond legat la spate cu o clamă albastră pe care băieții din spatele nostru i-o desfăceau mereu.( Asta, era evident, manifestarea absolută a admirației față de ea.:) )

Tot de perioada aceea mă leagă o amintire amuzantă, în care fiecare ne inspectam igiena nazală a celeilalte cu o seriozitate și o candoare specifice vârstei.

Și, deși a coresponda presupune a scrie cuiva aflat departe, noi făceam departele aproape, scriind pe bancă  despre cîte-n lună și-n stele.

În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.

La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adolescenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată,  interesată doar de petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.

La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.

Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.

De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care  mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce discipline să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.

Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.

Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.

Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele handmade, dar ei au decis să mi le cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.

 În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.

Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!

(Notă: citatul din titlu nu-mi  aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )

Sursa foto: aici

Read Full Post »

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

 

 

 

 

Despre asta vreau să le vorbesc azi copiilor. Mai exact despre felul în care licorne, cai acvatici sau înaripați sunt reprezentați în artă. Să nu uit și de alte creaturi fantastice, precum balaurul ucis de Sf. Gheorghe sau șarpele-dragon Uroboros.

Înainte de întâlnirea cu copiii, merg la Sf. Nectarie să-l salut și să-l rog să-mi lumineze mintea când voi susține atelierul de artă. Acolo o întâlnesc pe o tânără din parohia mea, care mă roagă să lipesc niște afișe de promovare a unui concert  religios la care va participa. Nu primesc cu mare bucurie rugămintea ei, căci emoțiile mă gâtuie și nu-mi mai doresc o grijă în plus pe azi, dar nu pot spune nu unei Talpalarițe în casa Sf. Nectarie.

Obiectele din încăpere, o introducere în lumea copilăriei

Ajung mai devreme și îmi încarc sufletul cu decorul Centrului: acvariul cu pești și melci, biblioteca pentru copii, mandale cu arici sau creioane care-mi amintesc de dorința mea mai veche de a colora mandale ca o modalitate de a mă relaxa și a mă elibera de gânduri.

Participanții sau mai bine spus participantele

La emoțiile pe care le am chiar nu-mi doresc să vină foarte mulți copii și Domnul îmi împlinește dorința: vin doar două fetițe, M. într-a IV-a și S., în clasa a II-a. Intru în vorbă cu ele ajutându-mă de un unicorn liliachiu de pluș. Astfel aflu că S. e pasionată de pictură și îi place să cânte la mandolină, iar lui M. îi plac desenele animate, jocul Monopoly și coloniile de creveți ale domnului director.  Domnia sa ne invită să privim peștișorii și văd pentru prima dată în viața mea unul asemănător unui șerpișor.

După ce folosesc unicornul de pluș ca modalitate de anulare a barierei și de apropiere de copii mă ajut de el și  ca să-i introduc in tema de azi, Creaturi fantastice în artă.

Le vorbesc despre geanta lui Newt Scamander plină de animăluțe fantastice și fac trecerea către geanta mea plină de alte lighioane fantastice.

Când le spun fetițelor legenda despre balaurul care mânca de două ori pe zi copii glumesc întrebându-le dacă le-ar fi frică să fie prânzul sau cina unui balaur,  dar S. răspunde curajoasă că nu s-ar teme defel.

De la o oaie la un critic de artă

Un alt moment comic al atelierului are loc când aceeași fetiță confundă licorna lui Rafael cu o oaie. Astfel de situații îmi sunt foarte dragi, căci mă ajută să văd lucrurile cu ochi de copil. Probabil eram de vârsta lor când răsfoiam un album de pictură de Dürer și dădeam note tablourilor, după un criteriu foarte clar: cele color primeau nota maximă, iar cele alb-negru note sub 8.

După ce le vorbesc despre caii nepotcoviți ai lui Neptun, de Walter Crane, aflăm de la domnul director de ce se potcovesc caii. Iată o întrebare care ar putea fi adăugată la proiectul meu mai vechi despre întrebări pe care să le pun copiilor!

Închei activitatea cu Uroboros, șarpele care-și devorează propria coadă și fac un bilanț: am muulți cai, un balaur, un șarpe în tablou și unul în acvariu.

Îmi amintesc de rugămintea fetei din parohia mea și mă duc să lipesc afișe la biserici. Intru la biserica Sf. Vineri, unde nu mai fusesem, și o stare binecuvântată mă cuprinde.

Grija inițială se transformă în bucurie și îi mulțumesc în gând fetei că mi-a dat o astfel de sarcină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »

1-sense-of-sight-annie-louisa-swinnerton

Cum ai ajuns să locuiești fără chirie în operele de artă?

Exersându-mi zilnic admirația față de ele până în punctul în care, dacă mă tai accidental la deget, n-o să curgă sânge, ci picturi. În paralel, mi-am exersat darul invizibilității. E esențial pentru că, vă dați seama, dacă ești vizibil, schimbi aspectul tabloului într-un mod nedorit de artist.

În care picturi te-ai simțit cel mai bine?

Nuferii lui Monet sunt gazde bune, în Sense of Sight, de Annie Louisa Swynnerton, am privit atât de mult Cerul încât am simțit că-mi cresc aripi…

Locuitul în operele de artă presupune și neajunsuri?

Tablourile sunt locuri minunate în care să-ți petreci timpul, dar altfel stau lucrurile dacă vrei să iei masa în ele, asta pentru că trebuie să respecți cu sfințenie o regulă: nu ai voie să ai asupra ta nimic decât propria-ți persoană. Fără mâncare, fără o pătură în cazul în care ți se face frig. Am avut de furcă cu Vara și Toamna lui Arcimboldo. Atâtea fructe și legume zemoase și toate cu același gust: de vopsea, veche de sute de ani. Nu că dacă ar fi o vopsea proaspătă lucrurile ar sta mai bine…În sfârșit…Și Coțofana de Monet m-a prins cu garda jos, era un frig în pictură de crăpau pietrele și eu eram îmbrăcată în ie și fustă de blugi.

Ai vreo modalitate anume de a  recunoaște un tablou autentic de unul fals?

În cel autentic visez frumos. Dacă adorm în picturile lui Leonardo, noaptea durează cât Renașterea. Alteori, picotesc zece-cinșpe minute pe câte o căpiță de-a lui Monet. În schimb într-o pictură contrafăcută am coșmaruri.

Cum identifici viitorii chiriași ai capodoperelor de pe simeze?

Au un mod aparte de a privi exponatele. Aleargă cu rolele prin galerii, din dorința de a vedea cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Poate părea o abordare superficială, dar nu e, pentru că de obicei acești  turiști au mai mereu câte un album de artă pe noptieră. Astfel, ei se reîntâlnesc cu operele, nu le văd pentru prima oară în muzee. De aici  până la a deveni chiriaș fără plată în tablouri e doar un pas.

Cum sunt gazdele tale de formă dreptunghiulară?

Sunt ca și oamenii: uneori se bucură, alteori se întristează, alteori li se face teamă…Într-o zi de mai lumina pătrundea în galerie și le însuflețea pe toate, chiar și cele cu subiecte sumbre simțeau în suflet primăvara.

Ce temeri au tablourile?

Se tem uneori că vreun hoț de artă le va duce departe de ochii turiștilor. Ele se hrănesc cu admirația noastră, cu cât sunt privite de mai mulți oameni, cu atât sunt mai fericite. Când totuși apare pericolul ca vreun tablou să fie înstrăinat, chiriașii picturilor din toată lumea vin și locuiesc toți în același tablou. El devine atât de greu, încât nicio macara nu-l mai poate ridica. Și pericolul înstrăinării dispare. Dar picturile au rămas cu teama asta de pe vremea în care chiriașii nu erau atât de bine organizați ca acum și nu aveau un ONG care să apere arta.

Locuitul în tablouri te ajută să ai acces la mintea marilor creatori?

Pentru chiriașii tablourilor arta este o experiență emoțională, viscerală și prea puțin una cerebrală. Noi suntem licențiați în stările trăite de pictori, nu în gândurile lor.

Așadar, inspirația lor nu poate deveni și a ta…

 Nu pot crea, la rându-mi, picturi, dar inspirația se poate manifesta altfel, scriind, de exemplu, o poezie despre un anumit tablou. Ai ca punct de plecare o formă de artă pentru a ajunge la alta. A fost și cazul tabloului Poems’ Hunting, de Sergiu Grapă, care m-a inspirat în scrierea unei poezii.

 Ne poți spune o întâmplare amuzantă legată de experiența ta  de chiriașă în tablouri?

Sunt mai multe, dar una îmi vine acum în minte. Am vrut să locuiesc într-o furtună de-a lui Turner, despre care știam că s-a legat de  catargul vaporului pentru a surprinde mai bine dezlănțuirea naturii. Și m-am ales cu o răceală zdravănă.

 Îți mulțumesc!

Mulțumesc și eu.

 

 

 

Read Full Post »