Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

Nimănui, spun eu descurajată, văzând că niciun copil nu a ajuns la atelierul meu de artă.

Când tocmai mă pregătesc de plecare vine o fetiță (D.) și odată cu ea îmi revine și mie buna dispoziție. Intru în vorbă cu ea și aflu că împărtășește pasiunea domnului director pentru acvarii cu pești, că îi plac Tom și Jerry și Garfield.

Cred că etapa asta de apropiere de copii e esențială, e important să intri în universul lor pentru a le vedea preferințele și abia după aceea să-i aduci treptat în universul tău. E o lecție pe care am învățat-o de la profesoara mea de istorie, doamna Lăcrămioara Iordăchescu, lăudat fie-i numele!

Astăzi aloc o oră lui Nicolae Tonitza și vom visa împreună privind portrete de copii și femei, peisaje dobrogene și flori.

Fetița venită la Centru e  inteligentă, nu pare deranjată de multitudinea mea de întrebări. Îi arăt un autoportret al lui Nicolae Tonitza și ea îmi spune că știe că artiștii își făceau portretele privindu-se în oglindă.

Când află că pictorul a ilustrat cartea lui Cezar Petrescu- Fram, ursul polar, îmi spune că a văzut piesa la teatru și că a citit cartea pe jumătate. 1-0 pentru ea, eu n-am citit cartea. Cel puțin nu încă.

În momentul următor îi vorbesc D. despre scenele biblice realizate de Tonitza la Durău și de felul în care acesta le-a românizat, pictând personajele în straie populare cu motive românești ca în scena din Nașterea Domnului în care păstorii au bundiță, ițari și opinci.

Când îi arăt portretele cu copii, fetița își dă seama singură de particularitatea ochilor, că sunt  reprezentați ca niște pete negre rotunde, și nu ca ochii din realitate. Nu pot trece mai departe fără să scriu aici citatul lui Tonitza despre copii: “Nu redam pe pânză decât emoția unui tată”, el îi urmărea pe cei mici la joacă, mâncând, dormind ori visând.

În ceea ce privește portretele de femei, copila observă chipul plecat al Călugăriței contrastând cu al celorlalte tinere, un chip care e aplecat spre cele veșnice.( Viața și opera lui Nicolae Tonitza.)

 Îi prezint și activitatea de peisagist a pictorului, arătându-i peisaje din Balcic, Mangalia sau Constanța. Se pare că marea din picturile lui Tonitza e la concurență cu litoralul nostru real, căci unii copii de la Centru sunt plecați la mare.

 Îi arăt o fotografie cu reședința de vară a Reginei Maria, castelul de la Balcic, pe care domnul director l-a vizitat și despre care ne dă anumite detalii: că aici regina avea un tron de marmură pe care stătea când își aștepta iubitul și că turnul palatului e asemănător cu un minaret musulman. De la turnul palatului trec la cel al geamiei, căruia artistul i-a dedicat un tablou și la alte picturi care evocă Balcicul de altădată.

În această zonă Tonitza era atras de exotismul turcilor și al tătarilor, cărora le-a dedicat mai multe lucrări cum ar fi Turcoaica Demira sau Paznicul cimitirului. Moment foarte potrivit să-i dezvălui D. numele meu de familie, în ton cu locuitorii mahalalelor tătărăști pictate de artist.

Închei prezentarea cu o serie de flori realizate de pictor și o întreb pe D. ce a reținut din tot ce i-am povestit, iar ea îmi răspunde că lui Tonitza i-a plăcut marea și că ochii adulților erau pictați normal față de cei ai copiilor.

O întreb ce lucrări i-au plăcut cel mai mult și pentru că îmi răspunde că florile îi promit că data viitoare îi pregătesc o surpriză. Până atunci îi ofer în dar o pictură A4 cu un portret de fetiță.

Plec spre casă cu mulțumirea că am avut o elevă foarte receptivă la oră care face mai mult decât zece copii neatenți și dezinteresați.

20840660_1616994415006981_6641187438823734633_n

Ca persoană, prețuiesc cel mai mult libertatea: de mișcare, de a fi, de a crede, de a visa.

Aș vrea să cred că sunt un om liber, dar nu este în totalitate așa. M, dublul meu mai bun, îmi spunea:” tu nu ești liberă, tu ai fragmente de libertate.”

E adevărat, de ceva vreme am pierdut unele frânturi de libertate. Am pierdut în special bucuria de a călători oriunde în lume, în țară sau în străinătate. Sunt cinci ani de când simt adunat praful pe pantofii mei mai mult ca oricând, să nu mai spun de suflet, care a început să aibă riduri.

Libertatea, așa cum o înțeleg  eu, se manifesta în special prin excursiile la care participam în țară și străinătate. Toate ieșirile din Iași au devenit, ca și oamenii dragi, fundația mea, părți din ființa mea.

Într-un colț al sufletului un loc însemnat îl are Marea, nu contează care, mare să fie. Apoi urmează minunile văzute în Europa, pentru care mă simt privilegiată că le-am vizitat. Adoram sentimentul acela că poți să te manifești liber, fie că asta înseamnă să te bălăcești printre niște jeturi de apă din Lyon sau să umbli  desculț prin grădina unui castel de pe Valea Loarei. Adoram acea libertate de a cutreiera fără griji felurite străzi și străduțe exotice pentru ochiul meu.

Această formă de libertate a dispărut din viața mea odată cu anumite probleme financiare. Însă nu acest lucru mă doare cel mai tare, ci acela că, în contextul politic actual a călători fără griji devine din ce în ce mai mult o utopie. Am văzut, invadate de moarte, acele locuri care alcătuiau bula mea de armonie și fericire: Parisul, de mai multe ori, și iată acum și Barcelona.

Când am văzut ceea ce se petrece în Franța și alte țări europene mă rugam egoist, măcar la Barcelona să nu se întâmple, căci nu voiam să asociez această minune de oraș cu atentate teroriste, ci cu frumusețea proiectelor lui Gaudí. Barcelona, pe care o alintam cu drag Barcelina, era pentru mine un fel de pe aicea nu se trece, aici nu se vor întâmpla nenorociri.

Într-un târziu, când am văzut că Barcelona nu are un alt regim decât alte orașe mi-am dat seama că vremea cutreierării fără griji a Europei a apus și odată cu ea s-a schimbat și statutul turistului, din privitor cu admirație al lumii, într-un călător pe al cărui pașaport poate să fie o ștampilă invizibilă care să-l conducă spre teroare și moarte.

Vremea călătoriilor tihnite s-a încheiat.  Peștii răpitori își pândesc prada.

 

Să ne rugăm, pentru o clipă, pentru cei care și-au pierdut viața în atentatele de la Barcelona și de pretutindeni!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se întâmplă rar, dar se întâmplă. Să văd un film foarte bun, atât de bun încât să simt că pe parcursul celor două ore de vizionare am câștigat un an de viață.

Să simt că am crescut în două ore cât alții într-un an întocmai ca un personaj din povești sau ca pâinița rumenă pe care o scoate mama din cuptor.  Să simt că evoluez și eu odată cu povestea, cu personajele.

Să simt fluturași și când privesc un film, la fel ca atunci când admir un tablou, când citesc cartea preferată sau când ascult o melodie.

Să locuiesc fără chirie în acel film, la fel cum locuiesc fără chirie și în unele picturi.

 Să vreau să le spun tuturor despre el, fără a dezvălui nimic din poveste pentru ca și alții să aibă parte de o experiență similară.

Să-mi doresc să-i cuprind într-o îmbrățișare pe toți membrii echipei ca pe cei mai buni prieteni.

Să vreau să scriu despre acel film, în loc de mulțumesc, dar să nu mai scriu nimic căci o pagină albă spune tot…

Dublul meu mai bun

Lista cu Îngerii mei  ar fi incompletă dacă nu aș scrie despre M., o persoană cunoscută  pe vremea studenției prin intermediul chatului, o prietenă a cărei întâlnire a fost decisivă pentru destinul meu.

În mod deloc surprinzător pentru mine, era cât pe ce să ratez ocazia de a mă împrieteni cu ea din cauza incapacității mele de a vedea de la început care oameni joacă un rol pozitiv și fundamental în evoluția mea.

Pot spune, fără să exagerez, că fără M. nu aș fi putut evolua spre persoana care sunt în prezent, că întâlnirea cu ea a fost una providențială, căci m-a făcut să văd lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Într-o perioadă în care trăiam o mare decepție, ea mi-a oferit psihoterapie, am vorbit zilnic ore îndelungate despre problema mea, fără să mă gândesc măcar o clipă dacă ea era bine. Și nu era, dar pentru că lipsa de a se lamenta o caracterizează, nu mi-a spus nimic despre problemele ei.

Văzând că mă complac într-o stare de autocompătimire, mi-a sugerat să încep să fac voluntariat, ca să-mi mut centrul preocupările dinspre mine spre ceilalți.

N-am fost deloc încântată de idee, dar M. a avut o mare putere de convingere asupra mea și în ziua următoare m-am dus la un ONG și am spus, cam cu gura altuia, că vreau să fac voluntariat.

Aveam de ales dintr-o listă întreagă de activități, de la a îngriji bătrânii la domiciliu până la a-i sprijini pe dependenții de droguri. Când lista era spre sfârșit și mă întrebam ce caut eu acolo, am găsit în cele din urmă ceva ce mi se potrivea: să ajut niște copii nevoiași la teme.

Din acel moment viața mea s-a schimbat radical și asta i se datorează într-o foarte mare măsură lui M. Este printre acei oameni aleși să-i inspire pe ceilalți, pe mine m-a inspirat să-mi descopăr partea mea cea mai frumoasă, cea care interacționează cu copiii, cu care fac un schimb de energie extraordinar.

Pot să spun că intr-un fel era viața mea inainte de propunerea ei și cu totul alta după. Eram într-o acută foame de sens și prin intermediul sfatului ei l-am descoperit.

Cu mult înainte să-mi descopăr diferite abilități, ea le-a văzut latente în mine, doar privindu-mă. Eu nu conștientizam nimic din ce aveam să devin, un fel de magician pentru copii, și nu un adult care-i plictisește cu temele.

Ea a fost pentru mine marea șansă de a face un drum invers de la bătrânețe spre tinerețe, căci, așa cum spunea Picasso, îți ia foarte mult timp până să devii tânăr.

Dacă toți oamenii ar fi asemenea ei, cred că nu ar mai exista nici măcar ideea de conflict, oamenii s-ar iubi pur și simplu unii pe alții.

Pentru mine M. va fi mereu un model de urmat,  calea spre dobândirea propriei libertăți. E un fel de curs de dezvoltare personală ambulant, dar asta în rarele ocazii în care vorbește.  Căci cel mai ades alege tăcerea, care într-adevăr e mai frumoasă decât mii de cuvinte.

 

 

 

 

Asta e concluzia la care a ajuns mama, pe când privea ieri expunerea mea despre Monet de dinaintea celei de la Centru. Mi-am făcut obiceiul acesta, să fac o avanpremieră a prezentărilor fie în fața mamei, fie în fața unei prietene pentru a primi un feedback înainte de lecția de artă propriu-zisă.

Ajunsă la centru le cunosc pe două dintre participantele la atelierul meu, două fetițe surori, S. și M., care-mi povestesc despre lecțiile lor de karate, despre jurnalele lor încuiate cu cheie și despre preferința pentru Scooby Doo și Mr Bean. A treia participantă este D., fetița pe care am premiat-o data trecută cu o reproducere după Vara lui Arcimboldo.

Încep lecția cu genericul filmului Impresioniștii, despre viața și opera lui Monet și a altor pictori impresioniști, pentru a-i introduce pe copii în temele acestora. Secvențele pe care le-am ales fac trimitere la răsăritul de soare, la aburul locomotivelor, la o caricatură realizată de Monet.

În prima parte a filmului, îl vedem pe Monet lucrând în grădina sa de la Giverny la pictura cu podul în stil japonez. Acesta este un prilej pentru mine de a le vorbi copiilor despre un pod similar existent la Grădina Botanică din Cluj și, de a face observația că, deși lucrează cu multe vopsele pe șevalet, costumul lui Monet culoarea untului este impecabil, nici o pată de vopsea nu-l murdărește. 🙂

Le propun apoi fetițelor să deseneze un răsărit de soare ori un lac cu nuferi, fără să le las să-și termine lucrările, pentru a avea un punct comun cu Monet, care părea că-și lasă lucrările neterminate, nefinisate, ca o primă impresie.

Le vorbesc despre obiceiul impresioniștilor de a picta în aer liber, în natură, și nu în atelier, ca predecesorii lor. Le arăt câteva secvențe din film, în care Monet, însoțit de Renoir și de Bazille pictează împreună în Pădurea Fontainebleau. Copiii se amuză când văd că Renoir scapă șevaletul pe jos, tocmai când credea că și-a încheiat lucrarea.

Pun apoi pe șevaletul miniatural pictura Macii sălbatici, în care fetițele identifică toate cele patru personaje, nu două cum s-ar părea de la prima vedere.

Le prezint tema preferată de Monet, captarea luminii, insistând pe faptul că pictorul prefera să realizeze același obiect, același peisaj în anumite momente ale zilei sau în diferite anotimpuri. Fac o analogie cu ursulețul de pluș din filmul Amelie, filmat atât iarna, nins, cât și primăvara, cu flori roșii, pentru a sublinia faptul că în anotimpuri diferite lumina și culorile nu sunt aceleași. La rândul ei S. ne povestește cum la școală a desenat aceiași copaci în momente diferite. Un demers impresionist, așadar!

După ce le arăt un montaj cu căpițe de fân surprinse în mai multe momente ale zilei, dar și în cele patru anotimpuri, le arăt o secvență din filmul Impresioniștii în care Monet își așază nu unul, ci trei șevalete unul lângă celălalt, la care lucrează aproape simultan.

Le spun și că el este celebrul creator al procedeului seriilor, observabil atât la căpițele cu fân, dar și la picturile reprezentând Gara Saint Lazare, sau la cele în care a pictat lacul cu nuferi de la Giverny.

Revedem apoi genericul filmului pentru a observa cum face el referire la arta lui Monet, prin cadrul ce redă un răsărit de soare, care face trimitere la lucrarea Impresie. Răsarit de soare sau la cel face trimitere la aburul locomotivelor.

Ținând cont și de canicula de afară, le arăt picturile Doamnă cu umbreluță de soare, atât eu, cât și ele exprimându-ne dorința să avem  astfel de umbreluțe pe o asemenea vreme.

La final, le rog să scrie ce au reținut din expunerea mea.

Sunt încântată să aflu că ora de artă nu a fost inutilă, S. scrie că tema preferată a lui Claude Monet era lumina și că și-a amenajat o grădină cu un pod japonez, iar D. scrie că Monet este un pictor care picta răsăritul soarelui, gara, fumul, nuferii, căpițele de fân și însoțește răspunsul cu un desen reprezentând o doamnă cu o umbreluță de soare care are lângă ea un băiețel. Chiar dacă nu scrie decât numele pictorului, M. îmi lasă ca amintire versiunea ei de lac cu nuferi.

 

 

Anual, pe data de 17 septembrie pretutindeni în Europa se sărbătorește Ziua Patrimoniului. Anul acesta ieșenii au avut  inițiativa de a se ralia evenimentului de anvergură europeană, organizând  cea dintâi ediție a Zilei Patrimoniului. În ce a constat aceasta? Într-un tur pietonal gratuit ce a debutat la ora 9,00 în Piața Unirii și s-a finalizat în jurul orei 11,00 la Palatul Culturii, în vizite ghidate la mai multe obiective turistice din oraș și un concert de orgă susținut la Catedrala Catolică Sfânta Maria, Regină, de către Octavian Bișoc. Ziua Patrimoniului s-a încheiat memorabil, cu un spectacol realizat de Beatrice Oancea, numit  Magia serii în sunet și lumină.

La Catedrala Romano-Catolică de pe bulevardul Ștefan cel Mare amfitrionul nostru, domnul Emil Bejan, ne-a vorbit despre bogata simbolistică a numerelor, cifra 4 simbolizându-i pe cei patru evangheliști, cifra 7 trimițând la cele 7 sacramente sau taine, numărul 10 facând aluzie la cele zece porunci, iar numărul 12, la cele 12 triburi ale lui Israel.

La  Biserica Sfântul Nicolae Domnesc Părintele Sandu  a dezvăluit dimensiunea profund creștină a lui Ștefan cel Mare, povestind că la  Războieni el a cules toate osemintele celor căzuți, chiar și ale adversarilor, și le-a îngropat. Preotul a precizat apoi în ce consta unicitatea acestui edificiu religios pe vremuri. Era singura biserică ce avea trei altare, slujbele ținându-se simultan în limbile română, rusă și greacă. Am fost surprinși să aflăm că la începutul secolului al XVIII-lea biserica a funcționat ca moschee.

La Casa Dosoftei, numită și Casa cu arcade, dedicată istoriei literaturii române vechi domnul muzeograf Mirel Cană ne-a vorbit despre mitropolitul Dosoftei ca de o personalitate religioasă și culturală de prim rang pentru secolul al XVII-lea. Ierarhul are meritul de a substitui limba slavonă( ca limbă de cult) cu limba română, precum și cel de a fi primul poet cult, care a realizat o serie de inovații poetice, prefigurându-i pe Eminescu și Arghezi.

Am întâlnit și aici urme ale lui Ștefan cel Mare, de data asta chiar la sensul propriu, pe una din cărțile care i-au aparținut, un catalog al sărbătorilor religioase. Vorbind de petele prezente pe filele cărții lui Ștefan cel Mare, domnul muzeograf a glumit spunând că am putea afla ADN-ul domnitorului analizând acele pete. De asemenea, domnul Mirel Cană a făcut o dezvăluire tentantă pentru hoții amatori de obiecte culturale: Casa cu arcade păstrează o serie de cărți foarte valoroase, cum ar fi Biblia de la București, originală, evaluată la 300.000 de euro, sau Patericul, unicat în lume.

La Catedrala Mitropolitană, l-am avut ca ghid pe Părintele Dosoftei Șcheiul.  Obiectele specifice din interiorul bisericii reflectă o tendință cosmopolită a vremii, căci candelabrele și vitraliile sunt de proveniență vieneză, catapeteasma a fost sculptată la Kiev, iar moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în țară din Grecia. Pictorul bisericii este însă român, Gheorghe Tăttărescu, dar și acesta a creat o pictură în ulei de tip occidental, nu în frescă. Părintele a prezentat succint viața Sfintei Parascheva, insistând pe actele de milostenie ale acesteia, cum ar fi cel al schimbării hainelor sale cu ale săracilor. Așa cum botezul la care am asistat la Sfântul Nicolae Domnesc era o invitație la înveșnicirea ființei, vizita la Catedrala Mitropolitană  a fost un îndemn la acțiuni umanitare, prin urmarea modelului de milostenie al Sfintei Parascheva.

Am mers apoi la Palatul Roznovanu, situat pe fosta Uliță Mare, în prezent bulevardul Ștefan cel Mare. Aici pe vremuri se țineau cele mai frumoase baluri sau cele în care a fost găzduit însuși regele Carol. Doamna Anca Zota ne-a delectat cu povestea de dragoste inedită dintre proprietar și cucoana Marghiolița, acesta răpind-o pe iubita sa de mai multe ori de la soțul ei. De asemenea, am aflat un amănunt amuzant, legenda că Palatul Roznovanu ar fi fost bântuit, când de fapt era vorba despre niște hoți care umblau cu cearșafuri în cap. În sala de consiliu, fosta sală de bal, am văzut potretele primarilor ieșeni de-a lungul timpului, realizate de Dan Hatmanu. Am rămas puțin dezamăgită de aceste tablouri, ele trădând o disproporționalitate evidentă între bustul somptuos și capetele care par mult prea mici. Dar e posibil ca exact aceasta să fi fost intenția artistului și în cazul ăsta critica mea să nu mai aibă niciun temei.

La Mănăstirea Golia, am urcat în turn, numărând treptele circulare pentru a ne convinge că sunt 120, am admirat clopotele de la Golia donate de Carol I, amintindu-ne de poeziile eminesciene în care sunt evocate bătăile clopotelor.  Aflați în Turnul Goliei ne-am imaginat scenele “sângeroase” în care Creangă împușca ciorile.

Ultima vizită ghidată a avut loc la Mănăstirea Trei Ierarhi, unde ne-a fost ghid domnul Horia Nichita.

Și acest spațiu ecleziastic, ca și Golia, este legat de personalitatea domnitorului Vasile Lupu, el fiind ctitorul mănăstirii. Ca o mulțumire pentru donațiile sale, patriarhia de la Constantinopol i-a oferit ctitorului moaștele Sfintei Parascheva. Acestea s-au odihnit în mănăstire până la incendiul din 1888, când au fost mutate la Catedrala Mitropolitană. Acum se mai păstrează la Trei Ierarhi mandibula Sfântului Vasile cel Mare. Ghidul ne-a vorbit despre aspectul mănăstirii așa cum era ea pe vremuri, cu ziduri de apărare, ca la Golia, cu multe chilii și construcții, cu o clopotniță care a fost desființată, precum și cu acoperișuri rotunde.

Am vizitat și fosta trapeză a ansamblului, Sala Gotică, numită astfel datorită bolților interioare în ogivă. Aici am văzut o serie de obiecte religioase, cum ar fi icoane reprezentându-i pe cei trei părinți capadocieni, sau o cruce în filigran de argint cu lemn din Sfânta Cruce. De o deosebită valoare sunt fragmentele de frescă din pictura originală, executată de iconari ruși, tabloul votiv care-l redă pe Vasile Lupu, dar și acoperămintele de mormânt brodate  ce îi înfățișează pe doamna Tudosca, soția voievodului, și pe fiul său Ioan.

A urmat apoi concertul de orgă de la Catedrala Sfânta Maria, Regină, susținut de un matematician foarte talentat la muzică, domnul Octavian Bișoc. Evenimentul a  fost pentru mine un culoar sonor către trecut, către excursia la Brașov în care am fost cu părinții mei pe când aveam cinci ani, și din care îmi amintesc doar Biserica Neagră, unde am asistat pentru prima dată la un concert de orgă.

Cât despre spectacolul realizat de Beatrice Rancea, “ Magia serii în sunet și lumină”, ce l-a avut ca invitat de onoare pe dirijorul clujean Cristian Sandu, nu vreau să spun prea multe. Pentru că, atunci când întâlnesc frumusețea prefer să las o pagină albă…

 

 

 

Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.

Dar inspirația are  capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.

Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.

A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.

Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.

Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.

Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.

Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.

Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.

Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii,  eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.

De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.

Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.

În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.

varnatrandafiriDSC08043