Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

 

 

Azi vin la cel de-al doilea atelier cu copiii ca să le vorbesc despre Giuseppe Arcimboldo, pictor italian al secolului al XVI-lea care-și găsea inspirația prin…piețe.

Regret că nu am cum să le aduc copiilor niște legume și fructe ca să rețină lecția și cu ajutorul papilelor gustative, dar se pare că nici nu e nevoie. Domnul director vine cu o caserolă cu piersici  care se potrivește la fix cu tema de azi.

Azi sunt prezenți mai mulți copii, sunt 5-6 și încep ora printr-un mini-joc de cunoaștere, întreb numele fiecăruia și fructul preferat. Numărul unu în topul lor sunt căpșunile care, trebuie să recunosc, sunt și preferatele mele.

Îi întreb care sunt principalele noastre simțuri și o fetiță cu pălărie, D., le identifică pe toate. Le spun apoi că o gospodină, printr-o supă de legume sau o salată de fructe, ne încântă gustul și mirosul, dar că, folosindu-se de aceeași materie primă, Arcimboldo ne încântă văzul. Și ce ni-l mai încântă de peste 5 secole încoace!

Anotimpurile pictorului italian

Le prezint seria Anotimpurilor, recunoscând că din cele 80 de tipuri de flori care au fost folosite pentru a contura Primăvara, eu identific doar vreo trei-patru( un crin, un bujor, o margaretă și o floare de căpșună). Sper însă că peste ani măcar unul dintre acești copii va ajunge un botanist capabil să recunoască toate florile.

Vedem o secvență dintr-un desen animat dedicat lui G.A., în care același personaj este de la depărtare Primăvara, iar din apropiere, mai multe plante specifice acestui anotimp.

Cu Vara e mai simplu, pun reproducerea pe șevalet și copiii observă atât fructele, cât și legumele ce alcătuiesc portretul ei. Le spun că tabloul ascunde un secret și le arăt numele artistului și anul realizării tabloului ajutându-mă de o lupă. Nu li se pare cine știe ce secret, iar o fetiță găsește o altă întrebuințare lupei : să observe peștișorii din acvariul domnului director. 🙂

Dumnealui face o minilecție de istorie națională în interiorul lecției de artă, plecând de la anul executării tabloului și ne dezvăluie numele calului lui Ștefan cel Mare, pe care, cu toată rușinea, îl aflu abia acum: Voiteș.

Revenind la artă, în descrierea Toamnei le amintesc copiilor de reprezentările feminine ale acestui anotimp, chiar și de cele patru fiice ale anului din abecedarele de pe vremuri, arătându-le că Arcimboldo a preferat o reprezentare masculină. Identifică încântați cercelul din urechea toamnei, o smochină, și strugurii aflați pe post de podoabă capilară.

Iarna din viziunea lui G.A. nu le place defel, cu toate ornamentele ei realizate din citrice.

Cărți în formă de…bibliotecar

Îi pregătesc pentru o serie de picturi despre profesii, arătându-le un diapozitiv cu Goofy invadat din toate părțile de semne de întrebare. Goofy se întreabă în ce mod poate fi grupat creativ un teanc de cărți, iar probabil că cel mai bun răspuns l-ar da tot Arcimboldo: în formă de Bibliotecar.

 

La final, mâncăm fiecare câte o piersică, iar eu am speranța că atunci când vor vedea un coș cu fructe și legume să-și amintească de viziunea avută de pictorul italian despre acestea.

Domnul director dă drumul la muzică, spre bucuria copiilor care, oricât ar fi de încântați de o activitate statică, preferă una dinamică. Încep să danseze, au și un lider de grup, de data asta sunt eu învățăcel, mă bâțâi și eu printre ei, chiar dacă dansul nu e punctul meu forte.

Plec de la centru bucuroasă că am făcut un nou pas în a-i apropia pe micuți de Istoria artei. 🙂

Prietenia cu A., un  înger de-al meu, a început de la o fotografie de la grădiniță în care stăteam întâmplător una lângă alta. Peste ani am regăsit aceleași trăsături într-o poză de profil pe un site de socializare și fără nicio ezitare am contactat-o.

A. s-a bucurat foarte mult de gestul meu și eu nu mai puțin că am avut curajul să iau legătura cu ea. Așa a început prietenia noastră, care stă sub semnul unor valori comune, cum ar fi voluntariatul, dar și sub semnul unei infinite creativități.

Așa cum aveam să aflu, A. e pasionată de crearea de bijuterii și de copăcei ai vieții. Ea se află în categoria rară a artiștilor care nu păstrează arta doar pentru sine, ci îi învață și pe alții ceea ce știe.

Primele ei workshopuri neoficiale în Sage Cafe

Cel dintâi beneficiar al workshopurilor ei am fost chiar eu. A m-a învățat cu dăruire și pricepere un meșteșug pe care nu-l înțelegeam neam! Cu un talent desăvârșit în a explica pașii, a constatat imediat că modul meu de înțelegere e unul teoretic și mi-a explicat în fraze clare ce aveam de făcut.

Sage Cafe a devenit locul de unde a ieșit din mâinile noaste un întreg regn vegetal sau o brățară cu pietre de magnezit.

Dar mai mult decât figurinele învățate de la ea, A. m-a învățat adevărate lecții de viață: să ofer mai departe ceea ce creez și cunosc, să mă bucur de realizările celorlalți. Recunosc că mi-a fost un pic greu la început, aveam un mare simț al proprietății față de obiectele create, dar în prezent le ofer cu dragă inimă. ( Ei, nu chiar pe toate :)).

Eram atât de fascinată de arta ei, încât i-am și visat creațiile într-o noapte, am luat legătura cu ea și i-am sugerat să apară într-o emisiune locală în care să le  prezinte. Am aflat cu uimire că emisiunea respectivă tocmai a avut loc.

Astfel de sincronicități sunt destul de dese între noi, într-o perioadă în care eu m-am hotărât să colorez motani încălțați, zâne, cai sau fluturi ea mi-a spus că intenționează să scrie o carte despre desene de relaxare pentru adulți.

Ceea ce apreciez cel mai mult la prietenia noastră e felul în care ne întreținem inspirația  reciproc. Suntem două visătoare care lucrăm zi de zi pentru a ne înfăptui visurile. Dacă ea are o perioadă mai creativă, mă întreb ce aș putea face eu să creez ceva. Când sunt creativă eu se mobilizează ea și tot așa.

Acum, privind în urmă către fotografia cu noi de la grădiniță, cred cu tărie că stă înscris în ea un destin: al prieteniei noastre de  peste ani.

În prezent o puteți găsi pe A. la Londra, unde organizează în continuare workshopuri creative, și le inițiază pe doamne într-un meșteșug atât de feminin: acela de a-și crea propriile bijuterii.

 

Pentru cei care doriți să admirați creațiile lui A. vă pun link mai jos:

http://www.uniquejewellerydesign.co.uk/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

friendship

Azi, în rubrica Îngerii mei voi scrie despre A.D.., cu care am dezvoltat cea mai longevivă prietenie, ce dăinuie de peste douăzeci și cinci de ani. De altfel, nu sunt la prima încercare de a o cuprinde în cuvinte, în gimnaziu am scris o compunere în engleză despre ea pe tema cea mai bună prietenă. Dar cum acele rânduri nu s-au păstrat de-a lungul anilor, voi scrie acum altele dedicate A.

Îmi amintesc perfect începutul interacțiunii noastre: eu eram singură în spatele clasei și doamna dirigintă ne-a mutat în aceeași bancă. A. avea părul blond legat la spate cu o clamă albastră pe care băieții din spatele nostru i-o desfăceau mereu.( Asta, era evident, manifestarea absolută a admirației față de ea.:) )

Tot de perioada aceea mă leagă o amintire amuzantă, în care fiecare ne inspectam igiena nazală a celeilalte cu o seriozitate și o candoare specifice vârstei.

Și, deși a coresponda presupune a scrie cuiva aflat departe, noi făceam departele aproape, scriind pe bancă  despre cîte-n lună și-n stele.

În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.

La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adoscenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată,  interesată doar la petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.

La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.

Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.

De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care  mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce profi să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.

Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.

Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.

Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele hand-made, dar ei au decis să mi se cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.

 În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.

Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!

(Notă: citatul din titlu nu-mi  aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )

corespondam de aproape, scriind pe bancă despre câte-n lună și-n stele.

În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.

La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adoscenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată,  interesată doar la petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.

La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.

Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.

De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care  mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce profi să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.

Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.

Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.

Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele hand-made, dar ei au decis să mi se cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.

 În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.

Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!

(Notă: citatul din titlu nu-mi  aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )

De câteva zile mi se conturează un nou proiect în minte, să scriu o serie de articole reunite sub titlul Îngerii mei despre acei oameni care au contribuit și contribuie la fundația mea sufletească.

Azi voi scrie despre A.R., o fostă colegă de facultate pe care inițial o consideram antipatică și care cu timpul mi-a devenit o foarte bună prietenă. De ce o vedeam așa? Din niște motive de-a dreptul puerile, de care azi mă jenez: fiindcă venea la facultate în salopetă de blugi, în timp ce eu dădeam o importanță exagerată mediului academic și în interior și la exterior și nu concepeam să vin altfel îmbrăcată la examene decât în costum.  De parcă salopeta de blugi ar fi însemnat că ea nu dădea facultății importanța pe care o dădeam eu. O idee aberantă, știu. Cu atât mai mult cu cât și ea se implica foarte mult în studiu și învăța din greu pentru fiecare examen.

Șansa a vrut să ne revedem peste niște ani și să ne împrietenim. Nu-mi amintesc foarte precis începutul prieteniei noastre, dar îmi aduc aminte și n-aș putea uita vreodată continuarea.

Cea mai vie amintire a  prieteniei noastre este pentru mine momentul în care m-a vizitat la spital cu niște căpșuni. Am mâncat eu la viața mea o tonă de căpșuni, când eram mică le mâncam cu găleata, dar parcă mai bune decât alea oferite de ea într-un moment greu nu au fost niciunele.

A. mă tratează mereu cu o grijă maternă, la ultima noastră ieșire în oraș a împărțit cu mine ultima felie de pizza.

Mi-a făcut mereu daruri duhovnicești, de ziua mea mi-a dăruit o carte de rugăciuni foarte frumoasă, iar cu altă ocazie am primit de la ea Psaltirea.  Când mă pregătesc de rugăciune mă gândesc invariabil la ea, astfel încât comunicarea dintre noi depășește momentele în care ne întâlnim.

Când uit să mă rog, ea e cea care mă aduce mereu pe Cale. Recent m-a făcut să înțeleg că dialogul cu divinitatea trebuie să fie neîntrerupt, la fel  cum dialoghezi zilnic cu propria familie. Așa am ajuns să trec peste un obstacol greu care-mi aducea numai spaime și din care am ieșit doar prin apropierea de Dumnezeu.

Tot ea e cea care m-a încurajat să continui să scriu pe blog în niște momente în care-mi priveam propriile texte ca pe niște compuneri de-a patra de care mă cam jenam.

Într-o discuție recentă pe care am avut-o cu ea mi-a spus un lucru care a fost ca o revelație: conștiința morții ne face să iubim mai mult! Am glumit cu ea spunându-i să mă lase să-mi notez ideea, că e bună de scris într-un articol. Atunci mi s-a conturat pentru prima dată în minte gândul că ar trebui să scriu un articol despre prietenia noastră și despre ce înseamnă ea pentru mine.

Nu prea mi-e clar ce am făcut să merit o astfel de prietenie, dar slavă Domnului că am parte de ea. Mulțumesc pentru tot, A.R., vacanță plăcută în continuare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre asta vreau să le vorbesc azi copiilor. Mai exact despre felul în care licorne, cai acvatici sau înaripați sunt reprezentați în artă. Să nu uit și de alte creaturi fantastice, precum balaurul ucis de Sf. Gheorghe sau șarpele-dragon Uroboros.

Înainte de întâlnirea cu copiii, merg la Sf. Nectarie să-l salut și să-l rog să-mi lumineze mintea când voi susține atelierul de artă. Acolo o întâlnesc pe o tânără din parohia mea, care mă roagă să lipesc niște afișe de promovare a unui concert  religios la care va participa. Nu primesc cu mare bucurie rugămintea ei, căci emoțiile mă gâtuie și nu-mi mai doresc o grijă în plus pe azi, dar nu pot spune nu unei Talpalarițe în casa Sf. Nectarie.

Obiectele din încăpere, o introducere în lumea copilăriei

Ajung mai devreme și îmi încarc sufletul cu decorul Centrului: acvariul cu pești și melci, biblioteca pentru copii, mandale cu arici sau creioane care-mi amintesc de dorința mea mai veche de a colora mandale ca o modalitate de a mă relaxa și a mă elibera de gânduri.

Participanții sau mai bine spus participantele

La emoțiile pe care le am chiar nu-mi doresc să vină foarte mulți copii și Domnul îmi împlinește dorința: vin doar două fetițe, M. într-a IV-a și S., în clasa a II-a. Intru în vorbă cu ele ajutându-mă de un unicorn liliachiu de pluș. Astfel aflu că S. e pasionată de pictură și îi place să cânte la mandolină, iar lui M. îi plac desenele animate, jocul Monopoly și coloniile de creveți ale domnului director.  Domnia sa ne invită să privim peștișorii și văd pentru prima dată în viața mea unul asemănător unui șerpișor.

După ce folosesc unicornul de pluș ca modalitate de anulare a barierei și de apropiere de copii mă ajut de el și  ca să-i introduc in tema de azi, Creaturi fantastice în artă.

Le vorbesc despre geanta lui Newt Scamander plină de animăluțe fantastice și fac trecerea către geanta mea plină de alte lighioane fantastice.

Când le spun fetițelor legenda despre balaurul care mânca de două ori pe zi copii glumesc întrebându-le dacă le-ar fi frică să fie prânzul sau cina unui balaur,  dar S. răspunde curajoasă că nu s-ar teme defel.

De la o oaie la un critic de artă

Un alt moment comic al atelierului are loc când aceeași fetiță confundă licorna lui Rafael cu o oaie. Astfel de situații îmi sunt foarte dragi, căci mă ajută să văd lucrurile cu ochi de copil. Probabil eram de vârsta lor când răsfoiam un album de pictură de Dürer și dădeam note tablourilor, după un criteriu foarte clar: cele color primeau nota maximă, iar cele alb-negru note sub 8.

După ce le vorbesc despre caii nepotcoviți ai lui Neptun, de Walter Crane, aflăm de la domnul director de ce se potcovesc caii. Iată o întrebare care ar putea fi adăugată la proiectul meu mai vechi despre întrebări pe care să le pun copiilor!

Închei activitatea cu Uroboros, șarpele care-și devorează propria coadă și fac un bilanț: am muulți cai, un balaur, un șarpe în tablou și unul în acvariu.

Îmi amintesc de rugămintea fetei din parohia mea și mă duc să lipesc afișe la biserici. Intru la biserica Sf. Vineri, unde nu mai fusesem, și o stare binecuvântată mă cuprinde.

Grija inițială se transformă în bucurie și îi mulțumesc în gând fetei că mi-a dat o astfel de sarcină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1-sense-of-sight-annie-louisa-swinnerton

Cum ai ajuns să locuiești fără chirie în operele de artă?

Exersându-mi zilnic admirația față de ele până în punctul în care, dacă mă tai accidental la deget, n-o să curgă sânge, ci picturi. În paralel, mi-am exersat darul invizibilității. E esențial pentru că, vă dați seama, dacă ești vizibil, schimbi aspectul tabloului într-un mod nedorit de artist.

În care picturi te-ai simțit cel mai bine?

Nuferii lui Monet sunt gazde bune, în Sense of Sight, de Annie Louisa Swynnerton, am privit atât de mult Cerul încât am simțit că-mi cresc aripi…

Locuitul în operele de artă presupune și neajunsuri?

Tablourile sunt locuri minunate în care să-ți petreci timpul, dar altfel stau lucrurile dacă vrei să iei masa în ele, asta pentru că trebuie să respecți cu sfințenie o regulă: nu ai voie să ai asupra ta nimic decât propria-ți persoană. Fără mâncare, fără o pătură în cazul în care ți se face frig. Am avut de furcă cu Vara și Toamna lui Arcimboldo. Atâtea fructe și legume zemoase și toate cu același gust: de vopsea, veche de sute de ani. Nu că dacă ar fi o vopsea proaspătă lucrurile ar sta mai bine…În sfârșit…Și Coțofana de Monet m-a prins cu garda jos, era un frig în pictură de crăpau pietrele și eu eram îmbrăcată în ie și fustă de blugi.

Ai vreo modalitate anume de a  recunoaște un tablou autentic de unul fals?

În cel autentic visez frumos. Dacă adorm în picturile lui Leonardo, noaptea durează cât Renașterea. Alteori, picotesc zece-cinșpe minute pe câte o căpiță de-a lui Monet. În schimb într-o pictură contrafăcută am coșmaruri.

Cum identifici viitorii chiriași ai capodoperelor de pe simeze?

Au un mod aparte de a privi exponatele. Aleargă cu rolele prin galerii, din dorința de a vedea cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Poate părea o abordare superficială, dar nu e, pentru că de obicei acești  turiști au mai mereu câte un album de artă pe noptieră. Astfel, ei se reîntâlnesc cu operele, nu le văd pentru prima oară în muzee. De aici  până la a deveni chiriaș fără plată în tablouri e doar un pas.

Cum sunt gazdele tale de formă dreptunghiulară?

Sunt ca și oamenii: uneori se bucură, alteori se întristează, alteori li se face teamă…Într-o zi de mai lumina pătrundea în galerie și le însuflețea pe toate, chiar și cele cu subiecte sumbre simțeau în suflet primăvara.

Ce temeri au tablourile?

Se tem uneori că vreun hoț de artă le va duce departe de ochii turiștilor. Ele se hrănesc cu admirația noastră, cu cât sunt privite de mai mulți oameni, cu atât sunt mai fericite. Când totuși apare pericolul ca vreun tablou să fie înstrăinat, chiriașii picturilor din toată lumea vin și locuiesc toți în același tablou. El devine atât de greu, încât nicio macara nu-l mai poate ridica. Și pericolul înstrăinării dispare. Dar picturile au rămas cu teama asta de pe vremea în care chiriașii nu erau atât de bine organizați ca acum și nu aveau un ONG care să apere arta.

Locuitul în tablouri te ajută să ai acces la mintea marilor creatori?

Pentru chiriașii tablourilor arta este o experiență emoțională, viscerală și prea puțin una cerebrală. Noi suntem licențiați în stările trăite de pictori, nu în gândurile lor.

Așadar, inspirația lor nu poate deveni și a ta…

 Nu pot crea, la rându-mi, picturi, dar inspirația se poate manifesta altfel, scriind, de exemplu, o poezie despre un anumit tablou. Ai ca punct de plecare o formă de artă pentru a ajunge la alta. A fost și cazul tabloului Poems’s Hunting, de Sergiu Grapa, care m-a inspirat în scrierea unei poezii.

 Ne poți spune o întâmplare amuzantă legată de experiența ta  de chiriașă în tablouri?

Sunt mai multe, dar una îmi vine acum în minte. Am vrut să locuiesc într-o furtună de-a lui Turner, despre care știam că s-a legat de  catargul vaporului pentru a surprinde mai bine dezlănțuirea naturii. Și m-am ales cu o răceală zdravănă.

 Îți mulțumesc!

Mulțumesc și eu.

 

 

 

Textul ce urmează va fi diferit de cele publicate până acum pe blog pentru că azi nu voi mai scrie despre realizări și bucurii, ci despre un mare eșec din viața mea pe care mi l-am asumat abia după 15 ani, mai exact zilele trecute.

Ce a declanșat schimbarea de abordare ? Sugestia unei bloggerițe (Ioana Budeanu) de a scrie și despre latura noastră vulnerabilă, dintr-un gest de sinceritate față de cititori, dar mai ales față de noi înșine. Am rezonat foarte mult cu recomandarea ei, unde găseam, aproape uitat, crezul meu de la after-school: să ne arătăm copiilor așa cum suntem, nu ca niște zei atotștiutori.

Revenind la experiența de bursier în Finlanda, sau Friglanda, cum o alint eu, am crezut, până zilele trecute, că nu mi-a folosit la nimic, ba din contra, că mi-a dăunat foarte mult sănătății mele psihice.

La cei 22 de ani pe care-i aveam, am plecat de acasă cu niște așteptări imense, care nu au coincis deloc cu realitatea. Îmi doream să călătoresc cât mai mult, în schimb m-am transformat într-o mașină de făcut referate. În prima parte a zilei scriam temele pe hârtie, iar în restul zilei mă luptam să le scriu în word. Abia învățam să utilizez computerul, lucrurile decurgeau cam așa: A…unde-i A-ul? Dar S-ul? Cu S-ul e mai simplu, apare de două ori, acum caută I-ul și așa mai departe până scrii amărâtul ăla de ASSIGNMENT. În cel mai bun caz plecam de la internet în toiul nopții, alteori rămâneam acolo până dimineață, când venea femeia de serviciu și mătura printre picioarele mele. Și apoi, la cursuri. Fresh.

Voiam să evadez din coșmarul ăsta și am plecat cu alți studenți Erasmus într-o excursie de o săptămână în Suedia. În sfârșit vedeam ce se petrece în jurul meu, mă bucuram de oameni, de croaziera pe Marea Baltică, de marea fragmentată de insulițe.  Am  dansat într-o discotecă de pe feribot cum nu o mai făcusem din liceu, m-am îndrăgostit de Stockholm și Linköping, hoinăream pe străzi de parcă era toată lumea numai a mea.

Dar apoi m-am întors în Friglanda. Și m-am trezit că cea mai bună școală din lume are un mod foarte eficient de a combate absenteismul studenților : câte o temă la fiecare obiect pentru fiecare absență. Mi-a ieșit Suedia pe nas, temele m-au cocoșat și mai tare. De aceea când mă întreabă cineva cum a fost în Finlanda, încep să vorbesc despre Suedia, de parcă n-am înțeles întrebarea.

A urmat un stres cât China, o frică permanentă, crunte insomnii, un dor sfâșietor de cei dragi, urlete zilnice ca de lup la lună.

Acolo, în Finlanda, am aflat ce proporții poate lua singurătatea : mă priveam în oglindă ca să am impresia că mai sunt cu cineva în cameră și într-o zi, când am descoperit un păianjen m-am bucurat în sfârșit că am un suflet drept companie. Dorul de Iași era atât de mare încât mă imaginam plimbându-mă pe Ștefan cel Mare. Abia acum vedeam, în amintire, frumusețea arhitecturală a orașului nostru. Ajunsese să-mi fie dor chiar și de părțile lui mai puțin plăcute, gen locul cu țigări țigări și altele de soiul ăsta.

Cu atâtea trăiri negative copleșitoare am dat în patima cumpărăturilor, dădeam toți banii pe haine, până ce rămâneam fără mâncare. Îmi coseam cursurile pentru că un capsator era foarte scump. Să mă duc în nord să văd aurora boreală și pe Moș Crăciun nici nu se mai punea problema.

Și totuși, în noianul ăsta de negru, a existat și ceva bun pentru că așa se întâmplă întotdeauna.

În Finlanda se pune preț pe opinia personală, nu mai eram nevoită să îngurgitez și să regurgitez cursurile ca acasă. Nu mă mai mințeam scriind ceea ce știam că se așteaptă de la mine, ci îndrăzneam să scriu despre experiențele personale. Mă întorceam, prin scris, la vârsta adolescenței, când aveam caiete peste caiete de scriere liberă. Acesta a fost lucrul cel mai de preț care s-a întâmplat pe durata șederii mele acolo.

 Dar de asta mi-am dat seama abia acum, după ce articolul Ioanei mi-a luat un văl de pe ochi. Pe atunci erau doar niște teme împovărătoare, pe care le-am lăsat, la plecare, în camera de cămin, fără să mă uit înapoi.

La întoarcerea în țară, când a trebuit să scriu pentru Universitate un text despre experiența din Scandinavia am scris câteva rânduri despre cât de fain a fost zborul cu avionul, prin care mă vedeam un Călător pe marea norilor , și cam atât. Povestea rămăsese în camera albă de cămin.

 De-a lungul anilor m-am întrebat de multe ori ce voi fi scris acolo și am regretat cu toată ființa mea că nu mai am acces la referate. Până zilele trecute, când am realizat că povestea se scrie în continuare, clipă de clipă, și că nu mai am nevoie de trecut pentru asta.

Acesta a fost pasul spre asumarea eșecului trăit în Finlanda și spre a vedea că tot zbuciumul nu a fost inutil, că acolo am reînvățat să scriu liber.