A doua zi de târg. Ce mă fac, ce mă fac, cocoțată-n Liliac?
Ieri, pe când mă plimbam printre standuri, mi-au atras atenția niște cărticele despre păpușile Luna-Betiluna și Dora-Minodora, pe care cei de la Editura Paralela 45 le-au reeditat, păstrând aceleași ilustrații care mi-au mângâiat copilăria.
Așa că azi mă duc la târg tot cu o listă relativă în minte, intenționând să țin în frâu cumpăratul compulsiv de cărți. Iau o Lună-Betilună, cu gândul la celelalte trei rămase( le voi cumpăra, probabil, la anul) și trec printr-un soi de transă în care achiziționez chilipiruri la 5 lei: Timpul trăirii. Timpul mărturisirii, al lui Eugen Simion, o altă carte despre întrebările pe care le primesc candidații la admitere la Oxford și Cambridge și Ghidul leneșului de Tom Hodgkinson, ale cărui idei le admirasem pe când citeam Cum am ales libertatea.
Cireașa de pe tort e însă Arta pe înțelesul copiilor, pe care o cumpăr având în vedere un nou voluntariat cu cei mici, cărora sper să le deschid apetitul pentru artă. În alegerea albumului mă convinge o întrebare de pe copertă Cum desenăm un sunet?, care-mi amintește de întrebarea mea cu iz simbolist Oare ce culoare are lătratul unui câine care nu mă lasă să dorm?
Acasă, constat că am evaluat majoritatea cărților cu cântarul, le-am ales pe cele mai voinice, ca să locuiesc fără chirie în ele cât mai mult timp.
Apoi trec la partea mea preferată, cea în care citesc fragmente din toate textele.
Luna-Betiluna mă înduioșează cu fiecare pagină, mă întoarce în timp spre o părticică luminoasă din copilăria mea, de care uitasem. Copilul de odinioară era încântat să repete la nesfârșit lamentarea Dorei-Minodora, Ce mă fac, ce mă fac, cocoțată în Liliac?
Și, fiindcă lucrurile se leagă tainic între ele, motivul acesta al întoarcerii în timp mă însoțește și când citesc un fragment din jurnalul lui Eugen Simion, autor pe care l-am văzut în prima zi a studenției mele, când i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. De data asta, în paragraful pe care-mi alunecă ochii apare în ipostaza de tată: fetița mea, Mihaela, îmi spune că ar vrea să nu mai creștem, să rămânem toți, așa cum suntem, noi mari și ea mică. Chiar așa, de s-ar putea!
Următoarea carte pe care o răsfoiesc are un titlu destul de antipatic- Bine că ești tu deștept!, dar am ales-o pentru că am văzut-o ca pe o sursă de inspirație pentru un proiect de-al meu, în care pun tot felul de întrebări precum Ce limbă vorbește Dumnezeu? sau Ce au în comun Moș Crăciun și Peștișorul de aur? Iată ce întrebări am găsit în carte: Cum ați descrie un măr? Gândiți-vă la o pictură ce înfățișează un copac. Este copacul acela real? Are melcul conștiință? Despre răspunsuri, voi reveni cu altă ocazie.
Apoi, răsfoind Ghidul leneșului, îmi spun că asta ar fi o carte pe gustul lui Oblomov, fără să știu că prin remarca asta voi adăuga o nouă sincronicitate la colecția deja existentă: chiar în secunda următoare, autorul scrie despre…Oblomov.
După atâtea întoarceri în diferite timpuri, e momentul să privesc spre viitor, așa că mă uit prin Arta pe înțelesul copiilor, gândindu-mă la voluntariatul pe care sper să-l fac cu ștrumfii. Aici dau în sfârșit de Arcimboldo, căruia autorii i-au dedicat două pagini, de Rousseau Vameșul, pe care mă gândesc să-l corelez cu Cartea Junglei, dar și de artiști necunoscuți mie, al căror nume abia îl silabisesc.
Ies din labirintul cărților bucuroasă că mi-am dat întâlnire cu toate vârstele mele.
clipe de reverie 