Azi, în rubrica Îngerii mei voi scrie despre A.D.., cu care am dezvoltat cea mai longevivă prietenie, ce dăinuie de peste douăzeci și cinci de ani. De altfel, nu sunt la prima încercare de a o cuprinde în cuvinte, în gimnaziu am scris o compunere în engleză despre ea pe tema cea mai bună prietenă. Dar cum acele rânduri nu s-au păstrat de-a lungul anilor, voi scrie acum altele dedicate A.
Îmi amintesc perfect începutul interacțiunii noastre: eu eram singură în spatele clasei și doamna dirigintă ne-a mutat în aceeași bancă. A. avea părul blond legat la spate cu o clamă albastră pe care băieții din spatele nostru i-o desfăceau mereu.( Asta, era evident, manifestarea absolută a admirației față de ea.:) )
Tot de perioada aceea mă leagă o amintire amuzantă, în care fiecare ne inspectam igiena nazală a celeilalte cu o seriozitate și o candoare specifice vârstei.
Și, deși a coresponda presupune a scrie cuiva aflat departe, noi făceam departele aproape, scriind pe bancă despre cîte-n lună și-n stele.
În serile în care dormeam la ea, A. se ruga întotdeauna înainte de culcare. Eu, neavând o educație creștină, de fapt, niciun fel de educație, priveam fascinată la rutina aceea a ei de noapte, fără să o înțeleg însă.
La liceu, drumurile noastre s-au separat pentru o vreme, eu am devenit adolescenta tipică, zgomotoasă, acefală, indisciplinată, interesată doar de petreceri și concerte. În timpul acesta ea continua să crească frumos, cu discreție, trezind admirație deopotrivă și profesorilor, și colegilor.
La vremea aceea puneam simpatia pe care A. o trezea tuturor pe seama frumuseții ei fizice, de fată din povești, fără să înțeleg că A. e mult mai mult de atât: un model de smerenie și bunăcuviință și că în asta rezidă farmecul ei.
Ceea ce mi se pare cu adevărat miraculos este faptul că, deși până nu demult eram o persoană foarte invidioasă, pe A. nu am invidiat-o niciodată pentru nimic, deși aș fi avut toate motivele.
De cele mai multe ori, A. era pentru mine un foarte bun ascultător, care mă mai elibera de greaua povară a iubirii adolescentine. Pe durata facultății mi-a fost un sfetnic de nădejde, care mi-a mai ușurat studenția, spunându-mi la ce discipline să mă pregătesc temeinic și la care să o las mai moale.
Uneori mă gândesc că nu am fost demnă de prietenia ei, erau perioade în care îi povesteam despre excursiile mele în Europa, fără să mă gândesc că poate acest lucru o întristează că nu a văzut și ea acele locuri minunate. Abia azi, când rolurile s-au inversat, mă gândesc ce durere o fi simțit suflețelul ei când eu îi povesteam de alte zări și ea nu putea ieși nici măcar din oraș.
Când s-a mutat din Iași m-am mâhnit la gândul că relația noastră va avea de suferit, dar așa cum aveam să aflu prietenia adevărată topește distanțele și chiar dacă ne auzim ocazional la telefon vibrăm la fel ca odinioară.
Acum două veri, a revenit în Iași și ne-a vizitat împreună cu fetița și soțul ei. De bucurie eram în stare să-i dăruiesc toate creațiile mele handmade, dar ei au decis să mi le cumpere cu mult peste prețul pieței pentru a putea să-mi duc hobby-ul mai departe.
În preajma zilei ei de naștere, când eu ar fi trebuit să-i trimit un cadou, A. m-a anunțat că-mi va trimite în dar două cărți. Abia aștept să le primesc, sper să fi scris câteva rânduri ca dedicație, dacă-i voi revedea scrisul e ca și cum aș revedea-o pe ea.
Dragă, A., mi-am dorit să primești acest articol de ziua ta, dar n-am ce-i face, el a avut o voință a lui și a vrut să-l scriu abia acum. Te îmbrățișez!
(Notă: citatul din titlu nu-mi aparține, l-am găsit pe net când scriam despre A. și am optat pentru el pentru că mi se pare că i se potrivește de minune. )
Sursa foto: aici
clipe de reverie 