De aproape o lună m-am mutat cu chirie în casă nouă. Priveliștea de la geamul meu ar fi cu adevărat superbă dacă în noianul de verde n-ar spânzura, inestetic, o cârpă roșie.
Semn al neglijenței omului față de mediu ori o fostă biată rufă purtată de vânt, cârpa respectivă îmi cam tăia din predispoziția mea spre contemplare.
Până azi, când, privind ca de obicei spre fereastră, am conchis că materialul ar putea trece, pentru o persoană cu dificultăți de vedere, drept un prea frumos papagal exotic. Încă o dată imaginarul pare să compenseze un plan real mult prea searbăd pentru gustul meu.
Câteva ore mai târziu însă, mama mă cheamă la geamul de la bucătărie, de unde se văd, de data asta cât se poate de reale, vreo cinci vrăbii îndurând ploaia de pe aceeași crenguță…
În paralel cu activitatea de contemplator fără simbrie, tot zilele astea am recitit foile xeroxate despre asertivitate, de pe vremea când participam la cursul de formator. Am decis să le șterg de praf pentru a-mi fi de folos la noul curs de comunicare pe care-l urmez.
M-a uimit că, recitind articolele, am reîntâlnit în ele nume ca domnul profesor Ion Dafinoiu ori domnul Andy Szekely, pe care am avut prilejul să-i întâlnesc între timp în Realia, și care la vremea aceea existau pentru mine doar în spațiul online, în Virtualia.
La fel s-a întâmplat cu doamna psiholog Irina Șubredu, cunoscută de mine doar în blogosferă și pe care m-am trezit că o am ca trainer la cursul de comunicare.
Și atunci am înțeles că extraordinarul se întâmplă cu adevărat, că nu trebuie plăsmuit, dar că pentru a-l vedea trebuie să-ți rezervi loc la fereastra potrivită.
clipe de reverie 