În luna aceasta se împlinesc 10 ani de când am postat primul articol pe blogul meu.
Cum nu-mi plac bilanțurile, am ales ca, în loc de a scrie despre experiența bloggingului pe care o am de 10 ani, să scriu un articol despre cele 5 pisici ale noastre și să consider acest text ca unul aniversar. Enjoy!
Micuț are un nume predestinat. După ce i-am spus astfel nu a mai crescut precum celelalte pisici, ci a rămas un motănel de talie mică. De aceea îl alintăm și Ubirea-lu’mama mică. Îl mai numim, printre altele, Isoscel pentru că are un triunghi mic, alb, isoscel pe năsuc, dar și Ratunică, atunci când i se face coada stufoasă. De multe ori pare că există o incompatibilitate între el și coada lui, în timp ce el pare liniștit coada e foarte agitată.
Este pisoiul cu cele mai multe obiceiuri ciudate: linge perdelele și mănâncă plasticul, se ascunde adesea sub o pătură când vrea să doarmă, astfel că aceasta, prin rotunjimea pe care o dobândește, pare…gravidă. Mama se amuză când îl vede coborând și exclamă: „Iar naște păturica noastră!”
Are tot felul de ascunzători, atât la înălțime, pe dulap (la „mansardă”), cât și în „adâncul” de sub pat, dar și sub covor.
Ce mă înduioșează cel mai mult la el e încrederea pe care o are în mine când se coboară de pe dulap în brațele mele.
De o vârstă similară cu Micuț e Murmurica sau Ubirea-lu’ mama mijlocie de aproximativ trei ani și tot așa de poznașă ca și el.
Ca înfățișare Murmu e dolofană, are un nas cârnuț și un profil de divă. Fundulețul ei comic o face să semene cu albinuța din reclama la Propolis C răceală și gripă.
Oscilează între muuult somn de frumusețe și joacă, ori de una singură ori cu Micuț.
Dintre toate pisicile noastre, Murmu e cea mai docilă, rămâne minute în șir în poziția în care o așezăm fără să protesteze.
Pentru că adesea alunecă pe podea în timp ce aleargă prin casă glumesc cu mama și spun că ar trebui să o înscriem la competițiile internaționale de patinaj artistic.
A fost mămica a patru puiuți de care ne-am ocupat o vară întreagă. Dintre aceștia unul a dispărut fără urmă, pe unul l-a călcat din păcate mașina, iar pe ceilalți doi i-am ținut în regim de foster până am găsit o domnișoară foarte iubitoare care i-a adoptat și care acum le face toate mofturile, creeându-le chiar și un cont pe Instagram.
Kotik e Ubirea-lu’mama mare, va împlini 7 ani în vară dacă Domnul va vrea.
El e cel mai zgmotos – toarce tare, e masculul alfa care își pune „mânuța” pe capul celorlalți când mănâncă și nu-i lasă să pape decât după ce a terminat Măria Sa de mâncat. E și cel mai alintat, poate și pentru că a fost foarte bolnav, a îndurat 86 de zile de tratament chinuitor.
Toată vara stă ziua în „jungla” din spatele blocului, iar seara spunem că are ore la seral, căci vine mereu dinspre o școală.
Ca să-l convingem să vină acasă îl „clopoțim” cu cheile.
Într-o perioadă în care mama se ocupa de Murmurica și de puiuții ei Kotik o pândea să vadă ce face și într-o zi l-a găsit pe acesta în culcușul puiuților, deși avea un apartament întreg la dispoziție în care să stea. :))
Când vine în camera mea se așază mereu cu obrăjorul pe obrajii mei într-un mod irezistibil.
Șibel e Ubirea-lu’mama colosală, e cel mai mare dintre toți. E un Albastru de Rusia care a venit pentru prima dată la noi într-o zi ploioasă și cu tot regretul nu l-am primit pentru că locuim în chirie și aveam deja prea multe pisici. Dar a fost perseverent și până la urmă ne-a cucerit, astfel că acum e și el un membru al familiei.
Când vine cineva în vizită la noi, Șibel e primul care atrage atenția căci este nespus de frumos.
Are un mod foarte discret în a-și exprima afecțiunea, își așază o mânuță(nu o lăbuță) pe brațul mamei sau al meu și toarce în surdină.
E cam răuț cu Lemurica pe care o bate adesea, iar pe Micuț încearcă să-l bată, dar cum e foarte greoi și Micuț foarte sprinten, nu reușește aproape niciodată.
Știe de frica lui Kotik, căruia îi recunoaște autoritatea și mănâncă abia după ce termină acesta.
Lasă multă blană prin casă, căreia noi îi spunem „șibei.”
Cea mai bătrânică pisică e Lemurica, are minimum 8 ani. E o pisică…paradoxală, vânătoare de temut pe de o parte, și bătuta de serviciu de către toți motanii noștri pe de alta. Mai ales Kotik și Micuț sunt niște ingrați, căci atunci când erau mici ea s-a comportat cu ei ca o mamă bună. Se refugiază adesea din calea lor în locurile înalte din casă, pe televizor ori pe frigider.
În urmă cu ceva timp am povestit o întâmplare tragi-comică legată de Lemu, ne-a adus un șoricel mort care a stat în patul mamei o noapte întreagă fără ca ea să-și dea seama.
Pe lângă pisicile noastre, mai este un motan roșcat care ne vizitează sporadic, Vasilică, după cum a fost numit de vecinii din cartier. Uneori vine doar ca să stea puțin în casă, nici mâncare nu vrea. Odată s-a așezat în bibliotecă la icoane, am tras de el cât am putut să-l scot de acolo, dar n-am reușit. Era de nemișcat ca un pietroi. L-am lăsat până la urmă în pace și a plecat el când s-a trezit.
Cam astea sunt pe scurt poveștile despre generatoarele noastre constante de dopamină.
În imagine este un tablou cu toți șase realizat de o domnișoară studentă la medicină cu aptitudini artistice care a fost prima mămică a lui Șibel.
Celor care ați fost alături de mine în acești 10 ani vă mulțumesc din suflet și vă rog să mă iertați că nu mai intru pe blogurile voastre atât de des cum o făceam cândva. De când boala mamei s-a agravat am ales să stau mai mult offline și să petrec timpul împreună cu ea.
clipe de reverie 