Voi continua articolele dedicate îngerilor mei scriind azi despre nana mea, cu care probabil ar fi trebuit să inaugurez această serie, dat fiind statutul ei special de părinte spiritual.
Dar inspirația are capriciile ei și își alege ordinea subiectelor în funcție de propriul chef și nu de dorințele mele.
Cele mai îndepărtate amintiri care mă leagă de Nana sunt cele din perioada preșcolară, când ne-a citit mie și lui C., băiatul ei, Hansel și Gretel. Ce impact trebuie să fi avut asupra burticilor noastre imaginea unei căsuțe din turtă dulce! 🙂Tot cam pe atunci mă îndemna să urmăresc textele cu degetul, să nu pierd șirul rândurilor.
A fost alături de mine pe toată durata facultății, încurajându-mă telefonic înaintea fiecărui examen, având încredere în mine când eu îmi plăsmuiam doar scenarii catastrofale.
Însă perioada cea mai benefică pentru evoluția mea a fost cea din 2011 în care am însoțit-o în Bulgaria în calitate de traducător la un workshop pe tema sănătății oamenilor de vârsta a treia și a pericolului excluderii sociale a unor categorii defavorizate.
Îmi aminteam cum nu voiam să merg, de teamă că nu mă voi ridica la înălțimea așteptărilor, că nu sunt suficient de bine pregătită, că mă voi face de rușine și altele de genul ăsta.
Nana nici nu a vrut să audă și aproape că m-a luat pe sus.
Și bine a făcut, căci vizita noastră la Varna a fost o experiență extraordinară. Acolo am cunoscut persoane cu diferite dizabilități care nu s-au lăsat învinse și care aveau o voce în societatea din care făceau parte.
Le priveam admirativ și făceam mental comparații cu ele în defavoarea mea. Tocmai pe când aveam asemenea gânduri, Nana m-a trimis să vorbesc în fața tuturor. Îmi amintesc doar că am ezitat puțin, că am făcut o glumă și că totul a fost atât de bine că la sfârșitul întrunirii plângeam de bucurie una în brațele celeilalte.
Deși workshopurile erau pe tema îmbătrânirii, eu mă simțeam mai tânără și mai plină de viață ca oricând.
De unde venea toată pofta asta de viață? De la vizitarea unei țări noi? De la marea bulgărească? De la programul folcloric al gazdelor? De la lichiorul de trandafiri? Probabil că răspunsul e câte un pic din fiecare.
Dar cel mai evident răspuns e acela că, prin exemplul pe care mi l-au oferit, persoanele cu dizabilități m-au ajutat să-mi înving propria timiditate și propria teamă de a vorbi în public. Și am reușit ceea ce nu credeam că voi putea: să fiu un bun translator pentru nana mea. Ceea ce ea a știut tot timpul.
În prag de ziua ta, îți mulțumesc încă o dată pentru minunata șansă pe care mi-ai oferit-o, de a-mi depăși limitele și de a crede în mine.
clipe de reverie 