Azi îi întâlnesc pe copii în pauză, chiar după ce au terminat un atelier de muzică.
Se manifestă foarte liber, D. își prinde un balon cu un șnur de cap și se autodeclară Prințesa-Balon, apoi joacă toți Marroco, joc care-mi amintește de propria copilărie, și când se plictisesc de el trec la Darts. D. mă include în jocul lor, îmi prinde balonul de cap cu șnurul și îmi cedează titlul de Prințesa-Balon. Dacă e să mă uit la numărul de kilograme chiar mi se potrivește titlul. :))
Începem atelierul dedicat lui Tonitza și îi intreb ce naționalitate cred ei că are pictorul: italiană, spaniolă sau franceză răspund ei și sunt mirați să afle că e „de-al nostru.”
Când le dezvălui că Tonitza a fost ilustratorul cărții Fram, ursul polar, unul dintre băieți, E., ne povestește că a văzut piesa, filmul și a citit și cartea. Eu recunosc că am un mare minus la capitolul ăsta pe care-l voi transforma într-un plus într-o bună zi.
Le vorbesc și de scenele biblice pictate de Tonitza la Durău, unde artistul a realizat picturi în ceară printr-o tehnică inedită pentru România pe atunci: a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte, iar după mai multe luni a trecut la pictura propriu zisă. Așa se explică transparența lucrărilor, pentru că în spatele picturii se află ceară.
Nu pot aduce în discuție sfinții artistului fără să amintesc de ochii lor de copii și astfel fac trecerea către portretele de copii realizate de acesta pentru care Tonitza a fost supranumit pictorul copiilor și al copilăriei.
Le arăt că, exceptând tabloul Katiușa Lipoveanca, în care se vede clar și albul ochilor, în cazul celorlalte portrete de copii ochii sunt reprezentați doar ca niște pete negre.
De asemenea, pictorul și-a mai exprimat dorința de a picta: ochii triști ai copiilor de turci din Dobrogea. Le arăt portretul Cap de copil cu fes, în care modelul e reprezentat cu ochi înguști și cursanții mei își îngustează ochii la unison, imitându-i pe cei din tablou.
Când trec la portretele de femei, copiii constată cu mirare că ochii acestora arată ca în realitate. Sunt impresionați de un tablou, Portret de fată, pentru că modelul din tablou pare să te fixeze cu privirea din orice unghi ai privi.
De la activitatea de portretist a lui Nicolae, cum îi spun copiii, trec la activitatea sa de peisagist și le arăt celor mici picturi de pe plaiul dobrogean, cu Mangalia, Constanța și Balcicul de altădată. Când află că Balcicul era pe vremuri reședința de vară a Reginei Maria, unul dintre copii mă întreabă unde a mai locuit regina. Aici sunt descoperită, mă uit spre domnul director care mă salvează pomenind de Castelul Pelișor de la Sinaia.
Închei prezentarea operei lui Tonitza cu câteva tablouri cu flori, spunându-le copiilor că nu toate sunt ușor de identificat deoarece el și-a pictat propriile trăiri în legătură cu florile și a fost mai puțin interesat de redarea lor realistă.
La sfârșit îi “necăjesc” un pic pe copii, rugându-i să scrie pe o foaie ce au reținut din toată prezentarea mea. Iată răspunsurile lor:
R.E.. „ Nicolae Tonitza a pictat chipuri de copil, portrete, tătăroaice cu copil în spate, flori și toate portretele pe care le-a făcut Nicolae Tonitza aveau ochi de copil. Unele aveau și alb pe lângă pupile, dar doar chipuri de femeie. A mai pictat și la Mănăstirea Durău. ”
R.A.: „Nicolae Tonitza a fost un pictor care picta chipuri de copii și de femei. Mai picta flori nu cum arată ele, ci cum le vede el. El practic picta portrete, flori și chiar și-a făcut și un autoportret. El când era mic picta pe ușă, pe dușumea și pe fața de masă. Mie personal mi-a plăcut la această oră de doamna care a prezentat despre acest pictor român și faptul cum ne-a povestit.”
C.D. „ Pe pictor îl chema Nicolae. El picta flori și chipuri de oameni. Nicolae desena ochii copiilor doar ca niște puncte negre, în afară de o fetiță.
Pentru astfel de momente merită să fii voluntar, când îl vezi pe pictorul copiilor chiar prin ochi de copil.
Inspirat de: https://doxologia.ro/documentar/pictura-lui-tonitza-salvat-biserica-manastirii-durau
clipe de reverie 