Nu, prima parte a titlului nu se referă la vreo realitate distopică înrudită ca temă cu Fahrenheit 451, cu diferența că în loc de a fi arse, cărțile ar putea fi aruncate în tomberoane.
Se referă la o situație care mi s-a întâmplat pe când lucram la o multinațională, unde angajații au primit la începutul anului calendare cu o serie de citate inspiraționale, ca să folosesc un termen la modă. Acestea aparțineau unor minți strălucite ca Leonardo da Vinci, G.B.Shaw sau Arthur Conan Doyle.
Pentru că am fost angajată în plină vară, nu am primit un astfel de calendar, motiv pentru care tânjeam după ele când le vedeam pe birourile colegilor mei.
Aceleași citate se regăseau pe afișe mari care împodobeau pereții firmei și nu de puține ori mă așezam în preajma lor și le citeam, dintr-o nevoie de primenire într-un mediu pe care-l resimțeam deosebit de toxic.
La sfârșitul anului, când calendarele nu-și mai aveau nicio utilitate, a început un exod al acestora către pubele, fapt care m-a făcut să urlu în sinea mea: „gândurile omenirii, aruncate la gunoi!!!”
Gestul care a urmat e probabil previzibil, m-am dus la coș și am recuperat un astfel de calendar, nu doar din dorința de a-l avea, dar și pentru că vedeam în asta o recuperare simbolică a „gândurilor omenirii”, chiar și a numai douăsprezece dintre ele.
Într-o altă împrejurare, când am mers la un xerox și am vrut să scot la imprimantă o lucrare de-a lui Tonitza, un angajat a mototolit într-o secundă reproducerea nereușită a unui tablou și pictura respectivă a avut aceeași soartă cu a calendarelor. Simțul meu estetic, foarte rănit, a rămas pur și simplu paralizat la un asemenea gest. Mi-am revenit abia acasă, când i-am povestit mamei întâmplarea și ea a privit lucrurile din perspectiva angajatului pragmatic, care nu are timp de fior artistic la serviciu.
Acum câteva zile, Părintele Savatie Baștovoi a scris niște rânduri sensibile despre o frunză care a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic și care în mod „normal” ar fi trebuit sacrificată. Iată cuvintele Sfinției Sale:
Am o problemă cu o frunză. V-am mai povestit de ea. Cred că ar trebui să-i dau un nume, dacă nu l-o fi având. Este pentru prima dată când am o problemă de conștiință atât de vie cu o frunză. Probabil și pentru că e vedetă. Mai întâi că a răsărit pe un zid (până aici nu e mare treabă dacă ar mai fi fost măcar un alt firicel pe undeva – zidul e în bătaia soarelui). Apoi, că a răsărit chiar pe locul ferestrei mici a viitorului jertfelnic. Apoi, că nu a pus nimeni un petroi sau găleata peste ea. Și tot așa. Acum mă incomodează la treabă și mă prind că o păzesc. Am rugat-o frumos să se usuce singură, că e caniculă și crește din ciment. Usucă-te, draga mea în noaptea asta, nu lăsa pe mine povara să te strivesc, că am de făcut fereastra și trebuie să pun și pervaz. Gata, ai văzut ce era de văzut, visul ți l-ai împlinit: aici va fi jertfelnic. Oricum, florile mor, se usucă la căderea frigului. Mulțumesc pentru semnul bun și pentru îndârjirea cu care ai insistat să fii cu mine. Cred că nu te voi uita niciodată.
Textul Sfinției Sale a reactivat în mintea și inima mea cele două întâmplări despre care v-am povestit și mă întrebam acum care va fi soarta bietei frunze.
În ziua următoare am primit răspunsul: frunza era pusă într-un ghiveci, căci Părintele a avut grijă să-i ofere un loc pe care ea să-l poată numi acasă.
clipe de reverie 