Ador cărțile. Vă amintiți de Holden Caulfield ? Cel care spunea că i-ar da un telefon scriitorului preferat ? Nici eu nu-s departe. Uneori, când îmi place o carte mult de tot, o strâng pentru o clipă la piept, ca pe un bun prieten. Alteori, îmi doresc să-l/o cunosc pe cel/cea care a scris-o.
La fel s-a întâmplat cu cărțile lui Pera Novacovici. Încă de când le citeam visam la o conferință susținută de autor. Anul acesta, în noiembrie, visul mi s-a împlinit, căci Pera a susținut la Iași conferința Descoperă comoara ascunsă din tine.
Care este această comoară? Vocația noastră, acea chemare care există în fiecare dintre noi și căreia dacă îi dăm curs, vom fi fericiți și vom contribui la fericirea celor din jur.
În ceea ce mă privește, mărturisesc că mă aflu printre cei care și-au descoperit de ceva timp vocația, așa că aș fi putut foarte bine să stau acasă și să las locul liber altcuiva care e încă în etapa căutării unui răspuns. Dar am venit pentru că nu puteam rata întâlnirea cu unul din mentorii mei și în plus știam că întrevederea cu el va avea efectul unei doze de Red bull.
Cred că a fost prima conferință la care am participat în care am experimentat trăirea în prezent în mod permanent, asta poate și pentru că i-am studiat materialele dinainte, dar în mod cert și datorită felului în care și-a condimentat invitatul discursul: cu umor, cu citate inspiraționale, cu trimiteri la cărți și filme de referință, dar și cu povești de viață.
Pera ne-a vorbit despre ce nu e vocația – nu e un job unde te uiți mereu la ceas și aștepți să-l vezi pe 59 transformat în fix, și despre ce e vocația – cel mai înalt mod de gândire posibil, care face toate lucrurile suportabile. Ea aduce cu sine starea de flow sau de curgere ori de grație pe care o experimentăm atunci când suntem absorbiți de ceea ce facem.
Autorul a găsit un element comun între Iisus, Charlie Chaplin, dar și persoane din anturajul său, acela că fiecare și-a transformat suferința în ceva nobil, că au făcut din aceasta o cale de a îmbunătăți lumea în care au trăit sau trăiesc.
Așadar, suferința poate avea un efect pozitiv, ea fiind uneori cel mai mare bine care ni se poate întâmpla, căci abia atunci ieșim din zona de confort și începem să mișcăm lucrurile. Subscriu la această idee, într-un moment de cumpănă m-am implicat în niște activități de voluntariat care aveau să-mi aducă cea mai mare împlinire.
Am plecat de la conferință cu două trăiri contradictorii: cu speranța că voi păși pe calea mea cât de curând, dar și cu teama că visul mi s-ar putea strecura printre degete. Iar la final, când am ieșit să înfrunt frigul a mai rămas doar întrebarea: am făcut tot ce am putut pentru visul meu?
clipe de reverie 