Unei perfecționiste: a greși e omenește!

 

Astăzi am ales să vă povestesc despre transformarea mea dintr-o nazistă a gramaticii într-o persoană un pic mai tolerantă cu greșelile, nu doar cele gramaticale, ci și cu greșelile în general.

A existat o perioadă în viața mea în care am fost plătită să vânez greșeli de scriere, timp de trei ani și jumătate la un ziar local și cam un an la o editură.

În toată acea perioadă sufeream enorm dacă se strecura câte o eroare în textele pe care le corectam, dintr-un perfecționism dus la extrem.  Același perfecționism nesănătos mă determina să corectez o carte de trei ori câte 24 de ore din 24 până când m-am îmbolnăvit.

Nu am învățat lecția și, din momentul în care am început să scriu pe blogul personal, am ajuns la „performanța” de a parcurge un text și de câte 4-5 ori, să nu cumva să scap chiar și o virgulă. M-am autoporeclit Baba Virgulă, luând drept model binecunoscuta poreclă a lui Caragiale, Moș Virgulă.

Ei bine, Baba asta virgulă care eram eu n-avea pic de umor. Îmi făcusem un cult pentru detectarea greșelilor și chiar am sacrificat o prietenie din cauza asta.

Dar, la un moment dat ceva a început să se întâmple. Să întâlnesc oameni minunați cu abordări total diferite față de ideea de greșeală.

Îmi amintesc că urmăream un curs de psihologie online susținut de un profesor canadian, domnul Steve Joordens, care la un moment dat a întrebat: What’s the capital city of Paris? și apoi a râs ca un copil dându-și seama ce a spus.

Am rămas uimită și m-am întrebat în sinea mea de ce nu a tăiat prostioara la montaj și de ce nu a făcut o altă întregistrare… perfectă. Am ascultat cursul de mai multe ori și a început să-mi placă momentul în care profu’ râdea de propria greșeală.

Am realizat că o greșeală poate fi privită și ca un lucru amuzant, un fel de a ieși din casă cu un pantof de o culoare și celălalt de altă culoare, ca în comedia cu Pierre Richard.

Apoi, citind cartea lui Elisabeth Gilbert despre creativitate am întâlnit acolo un citat care mi-a arătat ce e de fapt perfecțiunea: un mit, o capcană și o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ți dai duhul.  Concluzia autoarei, că perfecționismul se deghizează în virtute a fost ca un duș rece pentru mine.

Am decis să renunț la corecturile exagerate, să las textele să curgă, să intervin foarte puțin pentru a face modificări pentru că sunt de părere că varianta lor inițială e și cea mai onestă.  

Mi-am dat seama și de faptul că în timpul pe care l-aș petrece corectând un text a treia oară aș putea trece la un alt proiect și câștigul ar fi mult mai mare decât cel pe care l-ar aduce goana obsesivă după virgule.

Așa că, perfecționistei din mine îi spun clar și răspicat: a greși e omenește!

(Text dedicat lui A., care mi-a dăruit minunăția de carte a lui Elisabeth Gilbert, Lecții de magie – Cum să-ți cultivi creativitatea)

Read Full Post »

Un hobby în două oglinzi 2

 

Și totuși, dacă aș vorbi doar despre partea luminoasă a handmade-ului aș fi nesinceră.

Mărgelitul a apărut pe fondul unor imense frustrări într-o perioadă în care stima mea de sine era pe minus infinit, căci la job eram mereu oaia neagră care nu-și atingea targetul, în vreme ce la after-school primeam aplauze. Mă întrebam de ce se întâmpla asta și mai în glumă, mai în serios îmi spuneam: ca să cunosc dualitatea. 🙂

Aveam sentimentul că am ajuns într-o fundătură concentrându-mă mereu pe studii teoretice și neavând nici un pic de inteligență practică. De altfel, când am făcut testul inteligențelor multiple, dexteritatea a ieșit pe ultimul loc, lucru care n-ar fi mirat pe nimeni dacă judecai după câte căni cu apă, ceai, cola am vărsat pe tastatură de-a lungul timpului. 🙂

Rezultatul testului, previzibil de altfel, m-a întristat la culme pentru că stătea în calea visului meu de a crea lucruri palpabile și de ce nu, de a deveni un artizan.

Am avut însă marea șansă să o întâlnesc pe A.A., care m-a învățat, cu infinită răbdare, să fac copăcei din mărgele și sârmă modelatoare.

Apoi am aflat de pe youtube că poți realiza o sumedenie de animăluțe din aceste materiale, atât plate, cât și 3D.

Cu figurinele plate lucrurile erau destul de  simple chiar și pentru copii de 8-10 ani. Am avut momente de bucurie autentică realizându-le, cu atât mai mult cu cât îi învățam și pe ceilalți ceea ce știam.

Pentru avansați erau modelele 3D care îmi provocau reale insomnii. Nu mai eram eu la multinațională, dar tot mă chinuiam, căci stăteam și câte 8 ore la un model, fără apă sau mâncare. Cu fiecare bufniță, iepuraș, cățeluș, vază sau coș pot spune că făceam o adevărată armată prin testele de răbdare pe care le treceam.

Așa au trecut vreo trei ani și jumătate, timp în care mă bucuram doar în momentul în care era gata figurina și nu pe măsură ce lucram la ea. Eram orientată pe rezultat, și nu pe drumul în sine. Doream să am animăluțele acelea ca pe niște trofee care să-mi hrănească cât de cât stima de sine foarte joasă. Lucram numai după model, nu eram capabilă să experimentez. Simțeam că ar trebui să pun punct, dar nu îndrăzneam.

Am citit însă undeva cuvintele astea salvatoare: talentul fără muncă se irosește, iar munca fără talent nu rodește. Asta era! Asta trăiam eu, muncă fără rod autoimpusă. Imediat ce am înțeles un adevăr atât de simplu, am schimbat macazul și am început să scriu.

Și scriu, și scriu, și scriu!

 

Read Full Post »

Papagalul exotic de la fereastra mea

De aproape o lună m-am mutat cu chirie în casă nouă. Priveliștea de la geamul meu ar fi cu adevărat superbă dacă în noianul de verde n-ar spânzura, inestetic, o cârpă roșie.

Semn al neglijenței omului față de mediu ori o fostă biată rufă purtată de vânt, cârpa respectivă îmi cam tăia din predispoziția mea spre contemplare.

Până azi, când, privind ca de obicei spre fereastră, am conchis că materialul ar putea trece, pentru o persoană cu dificultăți de vedere, drept un prea frumos papagal exotic. Încă o dată imaginarul pare să compenseze un plan real mult prea searbăd pentru gustul meu.

Câteva ore mai târziu însă, mama mă cheamă la geamul de la bucătărie, de unde se văd, de data asta cât se poate de reale, vreo cinci vrăbii îndurând ploaia de pe aceeași crenguță…

În paralel cu activitatea de contemplator fără simbrie, tot zilele astea am recitit foile xeroxate despre asertivitate, de pe vremea când participam la cursul de formator. Am decis să le șterg de praf pentru a-mi fi de folos la noul curs de comunicare pe care-l urmez.

M-a uimit că, recitind articolele, am reîntâlnit în ele nume ca domnul profesor Ion Dafinoiu ori domnul Andy Szekely, pe care am avut prilejul să-i întâlnesc între timp în Realia, și care la vremea aceea existau pentru mine doar în spațiul online, în Virtualia.

La fel s-a întâmplat cu doamna psiholog Irina Șubredu, cunoscută de mine doar în blogosferă și pe care m-am trezit că o am ca trainer la cursul de comunicare.

Și atunci am înțeles că extraordinarul se întâmplă cu adevărat, că nu trebuie plăsmuit, dar că pentru a-l vedea trebuie să-ți rezervi loc la fereastra potrivită.

Read Full Post »

Plusul dintre atâtea minusuri

Ieri, 2 iulie 2014, în cadrul cursului de Comunicare susținut de Asociația Europa Socială, ni s-a dat oportunitatea de testare a atitutinii optimiste într-o situație-limită. Jocul presupunea imaginarea unor pierderi pe toate planurile – sănătate, carieră, familie- și modul pozitiv în care le gestionăm.

Jocul a urmat după predarea unei părți pur teoretice, având drept scop destinderea și vederea părții pozitive chiar și în cazul unui scenariu cât de poate de sumbru.

Personal, cred că ar exista o diferență între răspunsurile noastre ipotetice și cele dintr-o situație reală, căci în realitate s-ar putea să ne pară rău chiar și după un stilou pierdut, mai ales cu existența cultului pentru obiecte din zilele de azi.

Răspunsurile participanților au fost dintre cele mai variate, reflectându-le atât personalitatea, cât și sfera preocupărilor. Unele din ele sunt demne de a fi premiate la Gala Premiilor UNITER prin umorul lor (pot amaneta inelul, dormi în natură, apelez la AES pentru recalificare, îmi donez organele, accesez fonduri nerambursabile).

 Alte răspunsuri vin din partea unor persoane preocupate de dezvoltare personală, ale căror răspunsuri ne indică faptul că citesc cărți motivaționale (mă împac cu situația, consider că toate au aceeași cauză – le văd ca pe noi provocări de a evolua, de a deveni mai bun, ma ajută să îmi identific carențele emoționale, obiceiuri rele).

Un răspuns axat pe dimensiunea spirituală a vieții a venit din partea unei doamne cu lecturi duhovnicești, care ne-a împărtășit un citat aparținând Cuviosului Paisie Aghioritul, și anume, Dintr-un rău îngăduit de Dumnezeu iese un bine întreit. De asemenea, doamna a avut o abordare profund creștină asupra încercărilor din viața unui om, considerând că acestea au constituit pentru ea o ocazie de dezvoltare a virtuților.

 Și ni s-a împărtășit și o poveste adevărată. Aici cer eu feedback. 🙂

Exercițiul a fost util în  a stimula intrarea în contact cu  sinele necunoscut din fereastra Johary, acea parte din noi care se manifestă în situații de criză, acea latură necunoscută nici nouă, nici celorlalți.

Concluzia? Experiențele-limită sunt cele din care putem să învățăm cele mai frumoase lecții de viață. Că putem realiza orice ne propunem.

Read Full Post »

Descoperiri de biciclistă

Despre animația Călătoriile lui Gulliver ( realizată în 1939 )

Azi, în cele 23 de minute de biciclit, m-am uitat la prima parte a animației Călătoriile lui Gulliver. Speram să-mi vină niște idei pe care să le pot valorifica la after-school, dar revelațiile au fost de o cu totul altă natură.

 Inițial, pedalam destul de plictisită privind pregătirile de nuntă dintre prințesa din Lilliput și prințul din Blefuscu.

 Apoi, am  început să-mi hrănesc pasiunea pentru detalii observând lupta pentru putere a regilor celor două insule, exprimată prin limbajul corpului.

 Și, în tot acest timp, urmăream agitația piticului care-l descoperă pe Gulliver și rostește obsesiv E un uriaș pe plajă!, amintindu-mi amuzată de refrenul local Țigări, țigări, țigăăări.

 Da, piticul agitat ( pe nume Gabby) îmi părea ușor ridicol la început. La fel l-au văzut la început localnicii, care nu credeau în veridicitatea spuselor sale, îndoindu-se de existența gigantului în timp ce stăteau chiar pe pieptul acestuia.

Pe măsură ce minutele se scurgeau, începeam să-l privesc pe Gabby altfel, ca pe un Diogene miniatural, având drept accesoriu permanent felinarul. Vedeam în el descoperitorul unui adevăr pe care ceilalți nu sunt capabili să-l cuprindă, un omuleț inaintea timpului său, care vorbește într-o limbă necunoscută contemporanilor. Când oamenii realizează autenticitatea mesajului său, el deja nu mai e.

 Analogia asta, chiar de e una destul de ușurică, mi-a adus mare bucurie și m-a făcut să-mi doresc din nou desen animat combinat cu pedalat.

Read Full Post »