M-am născut cu un număr normal de degete, și la mâini, și la picioare. Numai că, pe măsură ce au trecut anii, mai precis în jurul vârstei de zece ani, mi s-a mai adăugat un „deget” la mâna dreaptă, de forma unui pix.
De atunci privesc instrumentul de scris ca pe o prelungire a mea, fără de care eu n-aș fi…eu, ci o persoană mult mai săracă în trăiri și gânduri.
Ce s-a întâmplat la zece ani? Am mers cu ai mei în vizită la o doamnă pictoriță a cărei fiică, de treisprezece ani, mi-a arătat ceva magic: jurnalul ei. Pe paginile mici, cât o palmă, albe cu margini albastre, A. consemna momente obișnuite din viața ei, din care eu îmi amintesc doar o propoziție: Tata mi-a adus un ceai.
Preocuparea pentru notarea întâmplărilor mai mult sau mai puțin banale m-a cucerit pe loc și, ajunsă acasă, maimuțica din mine a început propriul jurnal în care aveam să scriu cu consecvență ani întregi ceea ce mi se părea mie demn de notat.
Peste ani, când am citit acele jurnale aveam să mă amuz copios de umorul involuntar prezent pe aproape fiecare pagină.
Odată cu adolescența, pe lângă un jurnal în care mă adresam cântărețului preferat, am început să scriu și mici compuneri dedicate acestuia cu o disciplină care în prezent mi se pare demnă de invidiat.
A trecut și etapa asta și, ajunsă la facultate, m-am jenat de mediocritatea scrierilor respective și le-am făcut ferfeniță.
În prezent, nu aș mai putea avea o astfel de atitudine față de cele scrise. Uneori scriu cu văpăi, ca într-o transă, alteori totul nu e decât o apă chioară. Indiferent însă de calitatea lor, textele sunt părți din mine și dacă aș renunța la ele m-aș simți ciuntită sufletește.
În fond de ce tot scriu?
Scriu pentru a permanentiza clipe dragi.
Scriu pentru acele momente în care simt că-mi înflorește un cireș sub epidermă.
Scriu pentru copilul de odinioară, de cinci-șase ani, fascinat de litere, înainte de a ști ce sunt ele.
Scriu de dragul unui paradox: pentru a mă distanța un pic de oameni, pentru ca prin scris să mă apropii și mai mult de ei.
Din toate aceste motive, fiecare gând scrijelit e un prilej de sărbătoare, căci scrisul aduce cu sine multă iubire, topește toate trăirile negative și-mi dă foarte pregnant sentimentul că sunt.
P.S. Acum câteva clipe, când am invitat-o pe mama în camera mea pentru a-i citi textul, Kotik, motănelul nostru, s-a așezat între noi două să asculte și el de ce tot scriu. La cum a început să toarcă cred că i-a plăcut. 🙂
Sursa foto aici
clipe de reverie 
