M-am născut cu un număr normal de degete, și la mâini, și la picioare. Numai că, pe măsură ce au trecut anii, mai precis în jurul vârstei de zece ani, mi s-a mai adăugat un „deget” la mâna dreaptă, de forma unui pix.
De atunci privesc instrumentul de scris ca pe o prelungire a mea, fără de care eu n-aș fi…eu, ci o persoană mult mai săracă în trăiri și gânduri.
Ce s-a întâmplat la zece ani? Am mers cu ai mei în vizită la o doamnă pictoriță a cărei fiică, de treisprezece ani, mi-a arătat ceva magic: jurnalul ei. Pe paginile mici, cât o palmă, albe cu margini albastre, A. consemna momente obișnuite din viața ei, din care eu îmi amintesc doar o propoziție: Tata mi-a adus un ceai.
Preocuparea pentru notarea întâmplărilor mai mult sau mai puțin banale m-a cucerit pe loc și, ajunsă acasă, maimuțica din mine a început propriul jurnal în care aveam să scriu cu consecvență ani întregi ceea ce mi se părea mie demn de notat.
Peste ani, când am citit acele jurnale aveam să mă amuz copios de umorul involuntar prezent pe aproape fiecare pagină.
Odată cu adolescența, pe lângă un jurnal în care mă adresam cântărețului preferat, am început să scriu și mici compuneri dedicate acestuia cu o disciplină care în prezent mi se pare demnă de invidiat.
A trecut și etapa asta și, ajunsă la facultate, m-am jenat de mediocritatea scrierilor respective și le-am făcut ferfeniță.
În prezent, nu aș mai putea avea o astfel de atitudine față de cele scrise. Uneori scriu cu văpăi, ca într-o transă, alteori totul nu e decât o apă chioară. Indiferent însă de calitatea lor, textele sunt părți din mine și dacă aș renunța la ele m-aș simți ciuntită sufletește.
În fond de ce tot scriu?
Scriu pentru a permanentiza clipe dragi.
Scriu pentru acele momente în care simt că-mi înflorește un cireș sub epidermă.
Scriu pentru copilul de odinioară, de cinci-șase ani, fascinat de litere, înainte de a ști ce sunt ele.
Scriu de dragul unui paradox: pentru a mă distanța un pic de oameni, pentru ca prin scris să mă apropii și mai mult de ei.
Din toate aceste motive, fiecare gând scrijelit e un prilej de sărbătoare, căci scrisul aduce cu sine multă iubire, topește toate trăirile negative și-mi dă foarte pregnant sentimentul că sunt.
P.S. Acum câteva clipe, când am invitat-o pe mama în camera mea pentru a-i citi textul, Kotik, motănelul nostru, s-a așezat între noi două să asculte și el de ce tot scriu. La cum a început să toarcă cred că i-a plăcut. 🙂
Sursa foto aici
Foarte frumos, pe mine m-a emotionat!!
Mulțumesc mult, Anca! 🙂
Așa îmi sunt de dragi oamenii cu pasiune pentru scris! Îi bănuiesc de un trup prea mic pentru inima lor mare. 🙂
Foarte adevărată bănuiala ta. Mi-a amintit de versul „tu, conținut mai mare decât forma.” 🙂 Dragi îmi sunt și mie poeziile tale, dintre care una m-a înlăcrimat căci se potrivea cu trăirea din momentul în care am citit-o. Îți voi scrie detalii pe email. 🙂
Ce suflet frumos îmi pari! Sunt sincer încântată că ne-am descoperit virtual.
Înseamnă că suntem chit, pentru că multe dintre articolele tale mi-au adus nespus de multă emoție în inimă. 😀
Spor la scris! Am să îți urmăresc cu interes postările. 🙂
Îți mulțumesc, draga mea. Bucuria e și de partea mea. Mă bucur că ne-am descoperit și emoționat reciproc. Azi m-am mai îmbogățit cu câteva dintre poeziile tale. Și promit să revin. 🙂
[…] 12. Am început ziua cu rugăciunea Sporitoarea minții și spre seară s-au văzut roadele. Textul aproape că m-a scris el pe mine, a fost fluid și ușor. Mi-am notat motivele pentru care scriu. Dacă doriți să citiți articolul vă pun aici link. https://roximoronica.wordpress.com/2017/09/20/am-unspe-degete/ […]