Ce au în comun un scriitor, un stareț iconar și un ghid turistic ?

 

Astăzi voi scrie despre acele persoane pe care le-am cunoscut în perioada de ghidărie care au lăsat o impresie pozitivă puternică în sufletul meu, fie că mă refer aici la regretatul scriitor Ion Mitican, la Sfinția Sa Părintele Irineu Bălan, starețul Mănăstirii Bucium, sau la ghidul de la Catedrala Catolică din Centru, domnul Emil Bejan. 

În tot acel interval de timp m-am aflat sub înrâurirea scriitorului Ion Mitican, pe care îl urmăream la televizor pentru a afla poveștile neștiute ale orașului nostru, documentându-mă astfel de la una dintre cele mai avizate persoane.

În cel de-al doilea meu tur ca ghid, Providența a lucrat într-un mod cu totul minunat și m-am intersectat cu el în autobuzul spre Copou. Poate pentru îndrăgitul scriitor plimbarea era un prilej de rememorare a monografiei sale Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde. Pentru mine însă acea zi a însemnat al doilea meu tur ca ghid turistic voluntar și m-a bucurat faptul că acel eveniment era legat și de persoana sa. Impresii despre acea zi și despre ce a însemnat întâlnirea mea cu regretatul scriitor puteți citi în articolele Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi! și Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire.

Dacă în cazul său nu am mai apucat să-i iau un interviu, am avut această șansă în ceea ce-l privește pe Părintele Irineu Bălan, stareț al Mănăstirii Bucium, dar și iconar și coordonator al atelierului de pictură existent în acel locaș.

Pentru că Sfinția Sa declarase cândva că prima legătură a credinciosului nu e cu preotul, ci cu icoana, l-am rugat să ne vorbească despre rolul icoanei în viața credinciosului. Iată răspunsul Părintelui:

Locul icoanei este în biserică și apoi oriunde există credincioși care cinstesc icoanele trebuie să existe și icoane, în casă. Chiar m-a întrebat cineva „ Părinte, se poate pune icoana în dormitor?”, fiind partea intimă a familiei. Chiar e recomandat să pui icoana pentru că, dincolo de faptul că noi păcătuim oriunde, putem avea gânduri necurate în orice loc. Icoana este o prezență a lui Dumnezeu și te mai oprește un pic de la păcat. Am spus acest lucru deoarece când m-am întors la Dumnezeu, când am început să merg la biserică, primele gânduri pe care le-am exprimat le-am exprimat în fața unei icoane a Maicii Domnului. Orice om are o reținere când merge la preot  să-i spună ceva, mai ales la început. Preferă o comuniune cu Dumnezeu prin intermediul unei icoane.  Astfel mi-am dat seama de importanța misiunii de iconar, este asemănătoare cu cea de preot, căci ambii îl aduc pe Hristos în viața oamenilor. Icoana e o prezență tăcută în viața credincioșilor, dar parcă doar vederea ei te îndeamnă să fii altfel, e o chemare la un alt nivel decât al unei predici, la un nivel tainic.

Toate icoanele mele te privesc. Mai este o tradiție de a arăta detașarea de lume, privesc undeva în zare, dincolo de tine.

Acesta ar fi rolul icoanei în viața omului, să-l aducă pe Dumnezeu mai aproape.

O altă persoană din sfera religioasă care m-a impresionat profund este domnul Emil Bejan, ghidul de la Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină, despre care am scris în textul Un ghid, o poveste. 

La amfitrionul Catedralei Catolice am remarcat, pe lângă pregătirea de excepţie, rostirea aproape șoptită a frazelor, un mod de a vorbi mai mult din suflet  decât cu mintea, care, poate de aceea, ajunge mai ușor la inimile ascultătorilor.

Domnia sa mi-a dezvăluit modul foarte implicat în care le vorbește pelerinilor despre catedrală: o prezint ca și cum aș prezenta-o prima dată, o prezint ca și cum aș prezenta-o o singură dată sau ultima dată.

Am dorit să aflu niște sugestii pe care le-ar da dumnealui ghizilor aflați la început de drum. Domnul Bejan ne-a spus că trebuie să ne îndrăgostim de locul pe care îl prezentăm, trebuie să facă parte din noi, să se creeze o simbioză între obiectiv și ghid.

Și pentru că mă specializasem pe tururi ghidate dedicate copiilor, am dorit să știu cum e să fii ghid pentru copii din perspectiva domnului Bejan. Iată răspunsul domniei sale: Povestea pe care le-o spui unor copii trebuie să fie adevărată. Când am copii în faţa mea mă străduiesc de trei ori mai mult. Trebuie să le  produci acea vibraţie interioară care să-i facă să revină aici. Aceşti copii mă sensibilizează la maximum pentru că n-am omorât niciodată copilul din mine. Vreau să rămân copil toată viaţa mea şi când întâlnesc un copil mă copilăresc şi eu.

Au trecut câțiva ani de la acel interviu, dar s-a păstrat încă vie impresia că domnia sa e un mare făuritor de amintiri frumoase prin poveștile pe care le spune despre Catedrală. E, cred, ceea ce orice ghid își dorește să devină.

 

Read Full Post »

Ion Mitican sau fărâma mea de nemurire

Pentru început, scriitorul Ion Mitican a fost pentru mine o agreabilă apariție la televizor. Eram cu mama, ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Odată cu intrarea mea în Clubul de Ghizi, din personaj televizat a devenit bibliografia obligatorie.

Trebuia să pregătesc un material despre Biserica Bărboi și pentru că nu puteam descărca de pe Internet emisiunile Iașul lui Mitican, am apelat la un prieten nevăzător să-mi caute un documentar de-al scriitorului despre acel lăcaș.

Nu a găsit, însă rugămintea mea l-a transformat pe amic în fanul numărul unu al scriitorului. Ajunsese la performanța de a audia toate cele aproximativ 90 de emisiuni în doar trei zile consecutive. Băiatul a înregistrat în format audio câteva emisiuni și mi le-a trimis și astfel, bibliografia despre Iași îmi „curgea” pe lângă urechi, încântându-mă cu povești despre Iașul de odinioară.

La conferința „Pelerinajul şi rolul acestuia în viaţa unui oraş”, în preajma sărbătorii dedicate Sf. Parascheva, l-am văzut pentru prima dată pe regretatul scriitor când a vorbit despre obiceiul românilor din vechime de a îmbrăca straie populare de ziua Cuvioasei.

Una din cele mai dragi amintiri legate de I.M. s-a petrecut pe 1 decembrie, în 2012, când am avut de prezentat al doilea traseu turistic în calitate de ghid. Ne-am intersectat în autobuzul spre Copou, puțin surprinzător pentru mine, dat fiind că în târgul nostru se crease mitul că M. merge întotdeauna pe jos.

Surprinzător poate și pentru că turul meu urma să aibă loc pe Copou, căruia scriitorul îi dedicase o monografie… Îi spuneam Mariei(celeilalte fete ghid) că la turul meu de oraș le voi vorbi copiilor despre ce am în suflet, despre artă și teatru, idee căreia Ion Mitican i-a răspuns cu un zâmbet. Nici nu pot să-mi imaginez o încurajare mai bună pentru un novice decât asta!

Acea întâlnire în autobuz, splendidă manifestare a principiului sincronicității, m-a condus către librărie, de unde mi-am procurat cu mare exaltare cartea „Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde”.  Lecturând-o, eram tot mai uluită de marea iubire a autorului pentru oameni, poate și pentru că în mintea mea se construise un anume clișeu, cel al intelectualului vanitos, disprețuitor față de cei care știu mai puțin decât el.

Aveam sentimentul că textul lui Mitican mă schimba cu fiecare pagină și că mă făcea să iubesc Iașul din ce în ce mai mult. De altfel, la un moment dat spuneam că voi afla poveștile despre Iași, dar că viața adevărată o voi avea în altă parte, undeva în Occident, poate…Ei bine, citindu-l pe Mitican, voiam să rămân aici.

Din 2012, de când am început să scriu pentru un site local m-am tot gândit să realizez un interviu cu Ion Mitican și îmi conturam în minte cam ce întrebări să-i adresez. Pentru că în emisiuni îl văzusem citind din Eminescu și Veronica Micle sau povestind despre Sadoveanu și Ionel  Teodoreanu, ultimii doi cunoscuți personal, mi-am propus să-l întreb care ar fi amintirea literară cea mai dragă.

Într-un moment de inspirație însă, pe când mă aflam într-o biserică, mi-a venit o idee mai bună: ce ar fi dacă noi, toți membrii Clubului de Ghizi, i-am pune câte o întrebare, rezultând un interviu colectiv de care ne-am putea bucura cu toții?

Când prilejul a venit însă, la întâlnirea pe care scriitorul a avut-o cu Clubul nostru, cu ocazia evenimentului Iașii de altădată, în martie 2012, cuvintele mi-au rămas suspendate, cam cum li se întâmplă celor copleșiți de personalitatea celui pe care îl admiră.

Poate că nici nu mai contează că nu am realizat acel interviu, mai ales că dorința aceasta are ceva din frivolitatea gazetărească a celui aflat în goana după subiecte și care nu-și are rostul atunci când ai parte de o experiență autentică.

Cu doar trei zile înainte de a da mâna cu Domnul, Ion Mitican mi-a oferit o fărâmă din nemurirea sa, înnobilându-mi cu o dedicație volumul Urcând Copoul…. Este cartea pe care o citeam când am aflat vestea înveșnicirii sale, moment în care bucuria lecturii s-a transformat în nostalgia după un timp când M. încă mai era…

Sursa foto: aici

 

 

Read Full Post »

Ghid, turist și om cu capu’n traistă în aceeași zi!

 

1 decembrie 2011

Clubul de Ghizi a sărbătorit Ziua națională printre români autentici vorbind despre români autentici.

La ora 10.00 ne-am adunat, cu mic, cu mare în fața anticariatului domnului Grumăzescu. Pentru că turul meu de oraș era programat la ora 12.00, am mai hoinărit puțin cu Maria(cealaltă fată ghid) pe străzi.

Șirul de momente frumoase a început cu cel în care am văzut-o pe Irina cu grupul ei de copii la anticariatele de pe Lăpușneanu. Mogâldețele nu voiau să se mai desprindă de cărți. Plăcută priveliște asta, copii și cărți alături !

În autobuzul spre Copou, altă întâlnire de bun augur legată tematic de evenimentul organizat de noi: cea cu domnul Mitican. Îmi aduc aminte de ziua în care l-am văzut la televizor pentru prima dată. Eram cu mama și ne uitam la Tele M și ea a exclamat “ ce moșneguț simpatic! “ Apoi, nu mică ne-a fost mirarea când, întrebat fiind de reporter cum s-ar caracteriza, dumnealui “i-a furat” vorbele mamei, răspunzând “ sunt un moșneguț simpatic!”

Am ajuns în sfârșit în Parcul Copou. Pe la 12 fără 2 minute nici țipenie de om. I-am zis Mariei: îți spun ție două vorbe, tu-mi spui mie două ( legate de traseu, bineînțeles) și ne ducem fiecare pe la casa cui ne are. Dar la fix 12 Maria strigă victorioasă: vin copiii! Și exact ca pe o victorie am trăit momentul.

Copilașii, însoțiți de două doamne profesoare, sunt foarte dezghețați. La întrebarea mea cine a scris textul imnului național îmi răspund aproape în cor. Încep să am concurență însă. La primul meu tur am avut ca rivală foamea copiilor. Acum, ploaia.

Ne adăpostim și continui să le vorbesc despre Iași. Avem parte și de o mostră din „ Copiii spun lucruri trăsnite.” Aflăm astfel că Junimea vine de la Jules Verne. Nu știu cum o să vi se pară mărturisirea pe care o voi face: pentru astfel de momente ador să fiu în preajma celor mici. Pentru acele replici imprevizibile care te binedispun mai ceva decât un actor de comedie premiat de UNITER.

Dar să revin la tur. Ne-am dus să vizităm Muzeul Universității, cu cele două compartimente ale sale, unul dedicat Civilizației Cucuteni și Muzeul Academic. Proaspătul obiectiv m-a impresionat atât de mult, încât aș fi vrut să pot fi un personaj de-al lui Chamisso, să pun muzeul într-un buzunar și să-l iau acasă.

În sala tezaurului am admirat cele 21 de statuete feminine așezate în cerc și ideea de nuit étoilée. La Muzeul Academic am privit exponate despre diversele etape istorice prin care a trecut învăţământul superior ieşean.

Aici, încă o întâmplare pe care acum o privesc ca pe o amintire dragă : în timp ce le vorbeam copiilor despre sigla universității, ghidul de acolo a ținut împreună cu mine fotografia cu sigla. Era simpatic să vezi doi oameni cum țin un singur petic de hârtie. Din momentul acela m-am decis să încep să fac o colecție de…întâmplări frumoase.

La sfârșitul vizitei le-am arătat copiilor comoara mea cea mai de preț: albumul cu picturi de-ale lui Bălașa cu dedicație din partea artistului. Am vrut să compensez astfel faptul că, de ziua României, Sala Pașilor Pierduți era încuiată. După ce mi-am încheiat rolul de ghid, am intrat în pielea celui de turist și am umblat hai- hui prin târg cu ceilalți ghizi, până la epuizare.

Ajunsă acasă, am făcut bilanțul: pierdut umbrela multicoloră, pierdut telefonul, făcut praf albumul cu Bălașa din cauza ploii. Dar, trăind așa o experiență de frumoasă, m-am desprins, asemenea pelerinului rus, de atașamentul de obiecte și nu am lăsat nimic să-mi spulbere bucuria. Pe care angajații de la Hotel Unirea mi-au sporit-o și mai și când m-au ajutat să recuperez telefonul.

Că tot vorbeam azi de români autentici…

Sursa foto:

https://papioane.ro/papion-tricolor-model-4-butterfly-1780.html

Read Full Post »